Am crezut că visez când iubitul meu mi i-a prezentat: mamele mele și tații mei. Au început să-mi vorbească toți deodată: eu l-am pus pe bicicletă, cu mine mânca, iar eu l-am învățat să nu plescăie, de la mine știe fizică, în brațele mele se liniștea când plângea, e băiat bun, ce bine că v-ați întâlnit. Eram uluită, urma să am trei soacre, patru socri și-un soț care plesnea de mândrie. Ți-am zis eu că am cea mai tare familie? M-au adoptat toți, fusesem abandonat într-un coș de cumpărături în magazinul unde lucrau.
Arthur Ianoși
mă supraveghează de sus. Le simt privirea în ceafă, știu că i-am dezamăgit. În fiecare dimineață, întotdeauna între 9-9:30, îmi fac pașii și pot jura că pe la jumătatea drumului îl aud pe tata cum mă face prost. Bag bărbia în piept și trec mai departe, e momentul în care îmi doresc să nu mă fi născut. Uneori o aud și pe mama. Rezistă, puiule, dar are dreptate taică-tău, ești prost. Azi e Ziua Pușcăriei și vine și avocatul. Ai mei vor coborî din turnuri și o să facă poze cu pușcăriașii. Eu mă cer la infirmerie.
Răzvan Drăgoi
Poate că suntem funcționari într-o uzină care, dacă facem totul extraordinar de bine, produce zâmbete pe fețe mici. Fața aia mică e o sublimă formă de sclavie pe care, dacă o ai, o sărbătorești în fiecare zi. Chipul ăla mic are putere de semizeu. Orice gângurit, încruntare, urlet sau surâs înseamnă ceva într-o limbă pe care o vorbești fără s-o fi învățat vreodată, pentru că ți-o amintești. E limba de dinainte de cuvinte, de dinainte ca lucrurile să însemne ceva. Părinții pot vorbi limba raiului.
