În fiecare an vine vara. La fel de constant, pentru cei norocoşi, vin vacanţa şi concediul. Mulţi dintre noi încep fie să se gîndească încotro se vor îndrepta, fie, în caz că au fost mai prevăzători, să-şi facă bagajele spre destinaţia aleasă. An de an asistăm la mişcări masive de populaţie dintr-o regiune în alta, pe plan naţional sau la nivelul Europei, dinspre Nord spre Sud, şi, mai nou, de la Vest la Est. Acest exod, ce presupune transportarea unui număr mare de oameni, între perioade bine stabilite ale anului şi înspre locaţii clar marcate şi demarcate, poartă numele de turism de masă.
Industria turismului internaţional s-a dezvoltat în aşa manieră încît actualmente generează 10% din PIB-ul global, iar numărul turiştilor internaţionali atraşi de industrie a ajuns în anul 2000 la 700 de milioane, urmînd a creşte, după estimările Organizaţiei Mondiale a Turismului, la 1,5 miliarde în 2020. Aceste evoluţii l-au făcut pe sociologul de origine poloneză Zygmunt Bauman să aducă în discuţie "sindromul turistic" ce a afectat o mare parte din locuitorii statelor industrializate, iar pe sociologul britanic John Urry, să vorbească despre "văzul turistic" (the tourist gaze), concept heuristic al cărui scop este să explice modalitatea în care oamenii sînt educaţi să privească un anumit obiectiv sau sit turistic ca diferit, semnificativ, demn de vizitat şi de "trăit".
Am descoperit Proiectul CouchSurfing (www.couchsurfing.com) precum şi cel al Hospitality Club (www.hospitalityclub.org) la sfîrşitul anului trecut, pe cînd îmi terminam studiile la Universitatea Central Europeană din Budapesta, şi am fost atras din prima clipă de principiul lor de funcţionare: în loc să dai banii pe hoteluri atunci cînd călătoreşti, să stai pe gratis în casele altor membri ai cluburilor.
Dat fiind faptul că a trebuit să mă mut din cămin şi că apartamentul nou găsit se întîmpla să aibă o sufragerie spaţioasă precum şi o canapea în plus, după consultări scurte cu colegii de apartament, m-am decis să îmi pun canapeaua la bătaie. De ce am luat această decizie? Simplu: dacă te hotărăşti să devii membru al acestor cluburi şi, de asemenea, dacă vrei să fii un membru activ al acestora, este indicat să ai un locşor unde să poţi primi pe cineva la nevoie şi să-i asiguri cazarea.
Cele două organizaţii au fost create la scurt timp după anul 2000 şi au ca scop principal promovarea schimburilor interculturale şi facilitarea interacţiunilor dintre turişti şi comunitatea locală. Şi toate acestea gratuit, orice tranzacţie financiară între gazdă şi musafir fiind exclusă. Economia bazată pe bani este înlocuită cu o formă diluată a uneia bazate pe schimbul de daruri.
Ideea nu este nouă, tot pe posibilitatea de a fi cazat pe gratis în locuinţa unui localnic se baza şi organizaţia Servas, creată în 1949 de către Bob Luitweiler (avea însă în vedere mai mult legăturile Vest-Est, fiind astfel mult mai politizată). Dar Internetul a permis noilor reţele o comunicare mult mai rapidă între membri, precum şi schimbul mai multor informaţii, decît în cazul Servas (în prezent aceasta are doar aproximativ 10.000 de membri pe plan mondial), orice utilizator putînd să devină membru.
Site-ul Hospitality Club a fost creat în anul 2000 de către Veit Kühne, un student german, şi are în prezent în jur de 300.000 de membri, iar Proiectul CouchSurfing a fost lansat în anul 2004 de către Casey Fenton, un tînăr american, şi relansat ca şi CouchSurfing 2.0 în 2006, după o cădere a serverelor, iar acum are în jur de 230.000 de membri. Ambele se află într-o expansiune rapidă.
Deşi iniţial factorul financiar îi atrage pe majoritatea membrilor, ethosul acestor reţele nu se rezumă doar la atît. Doza iniţială de anticapitalism moderat (îndreptat în special asupra industriei turismului de masă şi a "turiştilor") şi altermondialism ce a stat la baza apariţiei acestor cluburi s-a împletit convenabil cu scăderea costurilor de ansamblu ale unei călătorii prin intermediul acestor cluburi, ceea ce uneori poate părea problematic. Totuşi, dată fiind amploarea expansiunii acestor cluburi, ele şi-au diluat conţinutul ideologic, iar accentul a căzut pe ajutorul reciproc dintre membri.
Astfel, pentru a deveni membru ai nevoie de: un calculator cu acces la Internet, pasiunea pentru călătorii, o doză ridicată de simţ al aventurii, precum şi un buget redus de călătorie. Opţional: o saltea sau canapea de rezervă, în cazul în care doreşti să găzduieşti alţi membri, însă nu există nici un imperativ în acest sens, cu excepţia celui moral. Odată intrat în club, poţi să alegi să fii gazdă, musafir sau amîndouă, în funcţie de posibilităţi.
Primit musafiră letonă contra bune referinţe
Din experienţele mele de gazdă: primul musafir care a dormit pentru o noapte pe canapeaua mea a fost o studentă Eramus din Letonia, ce tocmai îşi terminase stadiul în Oradea şi se îndrepta spre casă. Engleza vorbită cu un puternic accent rusesc, precum şi româna cîntată pe ritmurile limbii letone s-au împletit aproape "natural" în discuţiile cu musafira. Fiind prima mea experienţă de gazdă prin intermediul acestor site-uri şi neştiind exact eticheta, am decis să aplic aceleaşi reguli de ospitalitate valabile în cazul venirii unor prieteni în vizită. Ce am primit în schimb: un dulce "mulţumesc", pe şi mai dulcele grai românesc, precum şi o referinţă în profilul meu de pe site, unde îmi erau lăudate calităţile de bună gazdă. Deşi mărturisesc că iniţial am fost puţin dezamăgit de puţinul pe care l-am primit în schimb, pe urmă s-a dovedit că am primit de fapt mult mai mult decît atît.
Astfel, după ce lumea s-a convins că eu şi canapeaua mea existăm cu adevărat, numărul solicitărilor de găzduire a crescut simţitor. În decurs de patru luni am găzduit încă şapte persoane. Majoritatea erau din Europa de Vest, studenţi, ca şi mine, şi tulburător de asemănători mie în gîndire şi comportament, ceea ce m-a făcut să cred că visul lui Jean Monnet sau Winston Churchill cu privire la crearea unei identităţi europene, este posibil, realizabil şi deja practicabil. Am avut însă şi un musafir din Texas, precum şi o călătoare din Japonia.
Kumiko, studenta japoneză de 22 de ani care, negăsindu-şi ţelul în viaţă, s-a decis să facă un tur de un an în jurul lumii, pe cont propriu, a devenit între timp una dintre eroinele mele personale, în materie de curaj şi sete de viaţă. Lăsînd la o parte posibilele critici postcolonialiste, după poveştile sale despre Orientul Mijlociu şi despre cît de mult i-a plăcut, pentru că acolo s-a simţit în siguranţă, ca femeie, precum şi după ce mi-a explicat cum a dormit alături de un trib, în deşertul Sahara, nu se poate să nu rămîi fermecat de dorul de ducă. Tot datorită ei pot spune că am mîncat alge de mare Wakame, precum şi supă Miso, făcute ca la mama-acasă.
A fi gazdă într-un astfel de club este ca şi cum ai călători fără a te mişca. Dacă eşti pasionat de Portugalia, dar nu ai posibilitatea să o vizitezi prea curînd, în loc să mergi tu în Portugalia, vine Portugalia la tine, prin intermediul purtătorilor culturii sale. Poţi vorbi astfel portugheză, poţi asculta muzica şi degusta mîncarea portugheză sau vorbi despre ultimele scoruri la campionatele locale de fotbal, fără să ieşi din apartamentul tău, ghidul cel mai sigur fiind oaspetele portughez. Schimbaţi Portugalia cu orice altă ţară ce vă fascinează, iar rezultatele vor fi similare.
În schimb, pentru cei mobili şi cei ce doresc să călătorească la o anumită destinaţie, vrînd să afle mai mult decît ceea ce e scris într-un ghid turistic, acest mod de a explora lumea este excelent. Deşi iniţial circumspect faţă de posibilităţile oferite de acest club, am decis să încep treptat să experimentez şi cu calitatea de musafir, nu doar cea de gazdă. Nesiguranţa a fost principalul impediment, iar ideea de a fi găzduit de către un necunoscut m-a făcut să ezit. Acesta este şi unul dintre principalele inconveniente ale acestor organizaţii: în maniera lui Ulrich Beck, părintele sintagmei "societatea riscului", asistăm la o privatizare a riscului. Rămîne la latitudinea fiecărui membru să judece dacă ceilalţi participanţi sînt de încredere, neexistînd nici o altă autoritate superioară care să certifice acest lucru.
Am plecat şi eu...
Prima mea experienţă de dormit în casa unui necunoscut am avut-o în Austria. Îl chema John şi era profesor de engleză la Viena, unde locuia de doi ani. Împărţea un apartament cu un coleg de lucru american, în aşa-numita Viena Roşie (nume generic pentru locuinţele sociale construite de către social-democraţii austrieci). Am dormit în aceeaşi cameră, el pe jos, iar eu în pat. A urmat o petrecere EVS (European Voluntary Service) unde lumea din toate colţurile Europei dansa extaziată pe ritmurile Fanfarei Ciocîrlia şi unde se servea tortilla, toate acestea constituind probabil una dintre cele mai multi-culti experienţe ale mele, unde am trăit pe pielea mea una dintre încarnările globalizării (cel puţin părţile pozitive).
Încurajat de experienţele plăcute, şi ajutat de referinţele pozitive din profil primite, între timp, de la musafirii mei, m-am angajat la un proiect mai ambiţios: un tur al Europei prin intermediul celor două cluburi. Am ales capitalele, am căutat variantele de transport cele mai ieftine între oraşe, şi am trimis mail-uri potenţialelor gazde. Rezultate: o excursie de 20 de zile, cu cazare gratis şi cu plecare din Budapesta, spre Berlin, Paris, Madrid, Roma, Bucureşti, Viena şi apoi din nou Budapesta.
Îmi pare bine să te cunosc, poftim cheile...
La Berlin, gazda mea, Caspar, se potriveşte de minune stereotipului meu de german: înalt, blond şi cu început de burtă, însă îmi infirmă aşteptările în ceea ce priveşte ospitalitatea nemţească: primesc cheile de la apartament în primele cinci minute şi mă întreabă dacă vreau să merg la bere cu el. E tare vorbăreţ şi îmi spune că de două luni, de cînd s-a întors din India, nu a mai fost singur în apartament. În acest interval a găzduit deja 24 de persoane, şi mai are mulţi alţii pe listă. Mergem următoarea zi la mic dejun cu colegii lui, unde mi-o prezintă pe Reika, originară din Tîrgu-Mureş, cu care depăn amintiri despre Cluj. Urmează Parisul, unde primesc propria mea cameră, cheile de la apartament, o bicicletă, precum şi opţiunea de a goli frigiderul. François şi Jerome, gazdele mele ce sînt împreună de 20 de ani, îmi arată Parisul, aşa cum cred ei că ar trebui văzut, şi nu doar cum stă scris în broşuri. Aflu că vinerea după 6, Luvrul este gratuit pentru tineri. La Madrid, Maite, antrenoare de capoeira, mă întreabă dacă nu mă deranjează să împart mansarda cu pisica ei: mă declar de acord. Mergem la o petrecere CouchSurfing, într-o vilă de la marginea Madridului, unde experienţa de la Viena se repetă.
Urmează Roma unde, la fel ca înainte, gazdele mele Claudia şi Veronica locuiesc la ultimul etaj, dar şi ele au o terasă uriaşă. Excelentă pentru petreceri şi fumat. Gătim împreună, iar apoi organizează ad-hoc o petrecere în cinstea mea. Mă simt ca într-o mare familie. Pe tot parcursul itinerarului, senzaţia e aceeaşi: deşi oamenii la care dorm îmi sînt necunoscuţi, am impresia că avem în comun o întreagă istorie. Suficient cît să vreau să păstrez legătura eu ei şi pe viitor. Dacă aţi crescut asemeni mie, la bloc şi cu cheia la gît, cu siguranţă vă aduceţi aminte sfatul mamei: "să nu deschizi la străini", sfat probabil imortalizat în mod strălucit de Capra cu trei iezi, de exemplu. Ce am învăţat eu de cînd am descoperit CouchSurfing şi Hospitality Club? Se prea poate ca acest sfat să fi fost aplicabil unei societăţi aflate sub asediu sau sub obsesia fricii de necunoscut, însă dacă doreşti să depăşeşti limitele unui provincialism cultural, precum şi dacă doreşti să vezi lumea în complexitatea ei, şi nu te mărgineşti doar la idiosincrazii facile asupra altor culturi, eu zic că e bine să ai uşa larg deschisă şi o saltea liberă, la îndemînă.
Lucian Luca a terminat un master la CEU, Budapesta, cu o lucrare intitulată "Staying without paying. Heading towards free tourism?". Este înregistrat în cele două site-uri cu numele "aistheton".