Urmare de săptămâna trecută
Mary Bobo'sÎn Lynchburg se află distileria Jack Daniel's. Treaba mişto cu brandul ăsta e foarte uşor de explicat: Jack Daniel's e cel mai vândut whisky din lume. Şi el se produce într-un singur loc: în Lynchburg, populaţie 361.
Bine, treaba cu populaţia e o chestie de marketing, ca orice lucru făcut de americani. Cum naiba ar putea populaţia din Lynchburg să rămână constantă, la 361? În autocarul cu care am mers spre distilerie s-a aflat Nelson Eddy, istoricul Jack Daniel's. Care pe lângă toată povestea lui Jack (spicuiri mai jos) ne-a luminat şi cu privire la numărul locuitorilor micuţului orăşel. "Normal că nu sunt exact 361, dar nu putem modifica de fiecare dată când se naşte sau moare cineva cifra de pe eticheta sticlei de Jack. Cred că sunt peste 5.000 de locuitori în Lynchburg, însă în întregul county sunt vreo 7.000".
361, 5.000 sau 7.000, treaba e că Lynchburg e un loc în care Laura Palmer ar fi putut foarte bine să fie ucisă cu succes. Din Nashville până acolo faci circa o oră şi jumătate. Peisajul e destul de anost. Primul lucru pe care l-am remarcat este că majoritatea caselor nu au garduri! Fapt care le face să arate cam ca naiba. Adică imaginaţi-vă nişte case (cu look fad) aruncate pe păşuni şi printre copacii din păduri. Nici măcar nu ştiu cum rezolvă ăştia din Tennessee problemele de tip "get out of my property or I'll shoot!". Păi care-i taică proprietatea ta, din moment ce n-ai gard la ea?
În fine, primul loc în care poposeşti când ajungi în Lynchburg este Mary Bobo's Boarding House. Asta e o chestie tare drăguţă. Mary Bobo's e un fel de punct de control în care te opreşti ca să mănânci. În fapt, e o casă (mare) cu etaj, cu camere foarte frumos decorate. La intrare ne-a întâmpinat un grup de băbuţe, foarte elegante şi dichisite, fiecare dintre ele fiind "responsabilă" de câte o încăpere a casei. Şi cum "grupul" care invadase Lynchburgul era format din 300 de ziarişti şi VIP-uri din peste 15 ţări (apropo, VIP-urile noastre s-au numit Laurenţiu Duţă şi Marius Moga, şi ei invitaţi de Brown Forman România), el trebuia împărţit în aşa fel încât să încapă toţi în casa lui Mary Bobo. Mary Bobo a rămas celebră pentru că Mr. Jack obişnuia să servească deseori prânzul la ea în casă. Şi Mary Bobo a condus acest han până la moarte, adică până în 1983, când avea... 102 ani! Pe la ea prin casă (era să scriu prin pat) au trecut multe personalităţi care au vizitat Lynchburg şi distileria Jack Daniel's.
Din 1984, "şefia" a fost preluată de Miss Lynne Tolley (n-am avut norocul să o găsim acolo) care a devenit şi proprietara locului. Care nu mai e un han în adevăratul sens al cuvântului, ca pe vremuri, ci un loc extrem de drăguţ în care te poţi întâlni cu ospitalitatea Sudului şi poţi servi nişte preparate excelente.
Aşadar grupul nostru a fost repartizat în camera "Evans". "Everybody who's in Evans, please follow the lady!". O bătrânică minusculă era deja cu braţul drept sus, aşa că ne-am luat după ea şi am ajuns într-o cameră elegant decorată şi tapetată cu tablouri care aveau o cât de mică legătură cu Jack. Pe tanti am aflat imediat că o chema Audra. Ne-a cerut să ne prezentăm şi să spunem din ce ţară suntem (m-am simţit ca la şcoală) şi, după ce s-a declarat încântată că stă la masă cu 4 nemţi, trei români şi un spaniol, ne-a prezentat bucatele frumos aranjate. Miss Mary's Famous Chicken with Pastry, Country Style Green Beans, Fried Okra, Jack Daniels Candies Apples şi aşa mai departe. Mâncărica destul de bună, dacă fac abstracţie de o chestie din porumb (cică au vreo 9 specii de corn) cu bobul tare, foarte dulce şi foarte iute în acelaşi timp. Pe care nu o puteai "stinge" decât cu ice-tea, aflat din belşug pe masă.
Un soi de prohibiţie
Acum să vă spun despre cea mai ciudată chestie, pe care numai în America o poţi întâlni. Deşi în Lynchburg se află distileria celui mai vândut whisky din lume, locuitorii comitatului nu pot cumpăra băuturi alcoolice. Legea interzice magazinelor să vândă orice băutură alcoolică, pentru că Lynchburg se află în ceea ce americanii numesc "dry county". Ca să fii "wet county" (adică să găseşti alcoolice la magazin), trebuie să se organizeze referendum şi să se voteze pentru schimbare. Numai că e o problemă: comitatul acesta, Moore County, nu întruneşte numărul necesar de votanţi pentru organizarea unui referendum. Prin urmare nimic nu se poate schimba iar locuitorii lui, pentru a-şi satisface nevoia de alcool - trebuie să se ducă să cumpere din county-urile vecine. O singură excepţie s-a făcut: în interiorul distileriei există un magazin de suveniruri de la care oricine poate cumpăra o singură sticlă comemorativă de Jack Daniel's! Iar 3 dolari din valoarea acelei sticle vor merge la primăria oraşului Lynchburg, pentru dezvoltarea zonei. Unica excepţie care se face este pentru un scop... nobil.
Probabil o să vă întrebaţi de ce, la atâţia ani de la abrogarea prohibiţiei, există astfel de legi în America. Deşi Amendamentul 21, a repus în drepturi comercializarea produselor alcoolice în SUA, unele state nu au re-legalizat niciodată acest lucru, rămânând ţinuturi "dry" (uscate). Motivele au fost mai degrabă religioase, având în vedere că unele organizaţii de acest gen sunt foarte puternice şi descurajează consumul de alcool. În acest moment, peste 500 de municipalităţi din America (dintre care peste 80 în Alaska) sunt "dry".
Aşa că Miss Audra nu ne-a fericit cu un păhărel de Jack la masă, dar ne-a asigurat că multe dintre preparate au în compoziţie celebra licoare. Tipa era haioasă şi se vedea pe ea că încearcă să fie o gazdă perfectă. Se bucura la maxim dacă-i spuneai că mâncarea e bună şi te asigura că îi va transmite bucătarului. Părea să ştie câte ceva despre România (deşi am sesizat o sclipire de oţel în priviri când a venit vorba) de la un nepot care fusese, Dumnezeu ştie când, pe la noi. M-am gândit că ori a murit într-o avalanşă prin Parîng ori i-au furat portofelul doldora de parai într-un magazin de pantofi de pe Calea Victoriei.
Povestea lui Jack
După ce ne-am ghiftuit la tanti Mary, am plecat la distileria aflată în apropiere. Povestea lui Jack Daniel's începe în 1866 (sau 1875 după alte surse), când un băiat de aproape 17 ani (nu se ştie exact data naşterii lui, dar... trebuia să aibă una aşa că au stabilit-o în 1850!) pe nume Jasper Newton Daniel (porecla "Jack" a venit mai târziu, când whisky-ul trebuia să poarte un nume mai "prietenos") a înregistrat cea mai veche distilerie din America.
Daniel era al 13-lea copil dintr-o familie de descendenţă galeză. Pentru că nu s-a căsătorit niciodată şi nu a avut nici un copil, l-a luat sub aripa lui pe Lem Motlow, nepotul său. Lem ăsta era al naibii de deştept, le-avea cu matematica şi ţinea contabilitatea distileriei. În 1907, când sănătatea i s-a dus de râpă, bătrânul Jack i-a lăsat prin testament distileria lui Lem. Patru ani mai târziu, Jack a murit din cauza unei cangrene la un deget de la picior. Partea funny e că în casa lui Lem din interiorul complexului cu distileria am văzut obiectul "vinovat" de decesul maestrului: un seif! Un seif pe care, într-o dimineaţă, Jack nu a putut să-l deschidă (avea probleme cu cifrele şi uitase combinaţia) aşa încât s-a enervat şi l-a lovit cu piciorul. S-a lovit la deget şi dus a fost! Distileria a intrat pe mâinile (pricepute) ale lui Lem şi, chiar dacă America a traversat apoi perioada prohibiţiei, Motlow a avut ambiţia să menţină viu spiritul Jack Daniel's şi a redeschis distileria, când legile s-au domolit. După moartea lui, distileria (şi brandul) au fost vândute companiei Brown-Forman.
Jack a ales un loc mirific pentru amplasarea distileriei: lângă Cave Spring, un fel de peşteră în care apa era cristalină, extrem de curată şi lipsită de impurităţile care ar fi însemnat un dezastru pentru un whisky respectabil. Apoi, în zonă creşte un soi de arţar din a cărui coajă se face cărbunele prin care whisky-ul este filtrat. Pentru că asta e marea calitate a unui Jack Daniel's (şi ceea ce-l face să difere de un bourbon): filtrarea băuturii distilate se face printr-un "strat" de cărbune, gros de 4 metri. Un al doilea secret al brandului este faptul că pentru păstrare se folosesc numai şi numai butoaie noi-nouţe. Şi se laudă cu asta spunând că: 1. Culoarea băuturii se datorează exclusiv butoaielor, 2. Multe distilerii din lume vor să cumpere butoaiele "folosite" de la ei şi chiar o fac.
Betty şi Jimmy
Toate astea le-am văzut pe viu, în turul distileriei pe care l-am făcut alături de o ghidă în vârstă de vreo 60 de ani, cu ochelari, cu moacă de mamaie şmecheră şi cu un accent de Tennessee atât de pregnant încât părea să cânte non-stop. Baba, pe care o cheamă Betty, e un fel de vedetă locală iar primele ei cuvinte au fost ceva de genul: "Sunt plătită pe oră aşa că avem destul timp la dispoziţie: nu ne grăbim". Funny era că tipa părea să aibă o răbdare incomensurabilă faţă de nişte oameni care nu se săturau de făcut poze şi miştouri. La un moment dat a scos o hârtiuţă din buzunar şi ne-a dat marea veste că România e pe locul 14 în lume la consumul de Jack Daniel's. Tare!
Cât despre băutura în sine, am avut onoarea să o testăm în compania lui Jimmy Bedford. Jimmy, un tip respectabil, pe lângă a cărui casă (fără gard!) am trecut în drum spre Lynchburg, e al şaselea master distiller din istoria brandului. În plus, el e un soi de ambasador al brandului şi călătoreşte în întreaga lume alături de clienţi, ziarişti, etc. Cu el am degustat whisky-ul înainte de distilare (dacă bei o picătură devii torţă umană) şi după dar şi cele trei sortimente produse de JD: Old Number 7, Gentleman Jack şi Single Barrel (ăsta din urmă e cel mai tare, fiindcă e dublu-filtrat prin stratul de cărbune. Nu-l găsiţi decât rar şi, de regulă, e ceva mai scump ca celelalte).
Legendele despre Jack Daniel's sunt multe şi frumos împachetate. Una dintre ele, auzită de la istoricul Nelson Eddy, spune că prin anii '50 JD nu se prea găsea pe piaţă fiindcă distileria producea cantităţi destul de reduse. Cel căruia i-a picat cu tronc acest whisky a fost ol' blu eyes Sinatra, căruia i-a plăcut atât de mult încât a început să-l consume, împreună cu prietenii şi cu staff-ul, în cantităţi foarte mari. Şi de ce "brand" mai bun ca Sinatra s-ar fi putut lipi mai bine Jack?
Kaizerii
Excursia prin distilerie e o experienţă specială. Totul e automatizat, abia dacă vezi oameni. Iar când îi vezi, nu par a fi beţi ci dimpotrivă, sunt foarte vii şi prietenoşi.
Cu aburii de whisky în creieri, am fost apoi undeva în apropiere, pe BBQ Hill, la o conferinţă de presă cu Kaizer Chiefs. Am văzut live două trupe la Nashville. Prima a fost Kaizer Chiefs şi toată noaptea, după concert, mi-au cântat creierii într-una Ruby Ruby. Băieţii le zic bine, sunt profi, toată stima. Având în vedere că cele două concerte au fost oarecum private (numai pentru grupul JD), n-au făcut rabat de la calitate şi au cântat cam tot ce au bun de pe cele două albume ale lor. Al doilea concert a fost cu The Rapture. Nu auzisem de ăştia până atunci însă pe bune de nu sunt foarte tari. E o trupă din New York care s-a înfiinţat în 1998 şi cântă un mix de post-punk, new wave, rock, acid-house... o nebunie!
Dincolo de Nashville, de JD şi de colţul ăsta liniştit de Americă, a impresionat la maxim organizarea evenimentului. După cum spuneam, au fost peste 300 de invitaţi din toată lumea. Firma care a organizat a fost din Canada. 22 de oameni, dintre care 4 pe securitate. În marea majoritate tineri de circa 25 de ani. Am luat parte la multe evenimente externe însă nici unul nu s-a ridicat, în privinţa organizării, la nivelul ăstuia. Totul a fost perfect, totul era stabilit cu precizie de ceas elveţian. De la cazare la fotografii, de la autocare la concert, de la împărţirea presă-VIP-uri la hostessele care nu aveau doar rol de fete care zâmbesc frumos, ci ajutau efectiv la organizare. Toţi erau amabili şi deşi se vedea oboseala pe feţele lor, după 3 zile, nu şi-au pierdut nici 1% din "vigoare". În România mi-e greu să cred că vom vedea niciodată aşa ceva, în primul rând pentru că nu avem potenţa mentală a unei astfel de organizări.
Ar mai fi ceva de spus? Hahaaa, v-aţi prins: n-am vorbit nimic despre femei. Blonde, cu ţâţe mari şi cu o celulită previzibilă de la talie în jos. Altfel, unele chiar drăguţe. Mai ales printre hostessele Jack Daniel's. Dar ele erau canadience, aşa că... întoarcerea în România are întotdeauna o singură parte pozitivă. Şi aceasta nu e greu de ghicit.