Era primul meu drum către meleagurile Unchiului Sam şi recunosc că a fost scutit de emoţii. La intrarea în ţară (legătură prin Atlanta) mă aşteptam să fie mai duri. Auzisem de ofiţeri negri şi graşi care te interoghează din scurt pe tema sosirii tale dubioase în ţara lor măreaţă. No way. N-am nimerit la unul dintr-ăla, deşi am fost aproape. Am ajuns la o băbuţă care m-a întors din drum fiindcă nu completasem o rubrică pe formularul care ţi-l dau în avion. Nu i-am zis că puteam să o scriu în faţa ei, într-o secundă, ci m-am reaşezat cuminte la coadă. Mi-a venit rândul din nou, mi-a luat amprentele şi m-a întrebat ce caut in America. I-am zis că mă duc la un eveniment Jack Daniel's, în Nashville, şi că sunt ziarist. N-a părut impresionată şi mi-a scanat şi ochiul. Când să trec mai departe, m-a întrebat la ce publicaţie lucrez. "FHM". "What kind of newspaper is this?" "A men's magazine". Nu i-au sclipit nici acum irişii, pesemne încetase de mult să mai spere într-o apariţie mai deşucheată într-o revistă colorată. O suspectez că citea Reader's Digest.
Aeroporturile din America, (cel puţin astea pe care le-am traversat eu - Nashville, Atlanta, Detroit la întoarcere) nu prea impresionează. Cele din Europa sunt mai cool, au magazine mai multe şi mai cornute (în Detroit de pildă am căutat în van un magazin serios de last minute gifts. Am găsit unul pentru animale... De ce ar trebui să-i cumperi porcuşorului tău de Guineea ceva din aeroport nu înţeleg). Mişto e trenul care te duce de la un terminal la altul şi care e ca un metrou în toată regula. Locurile unde poţi să mănânci ceva sunt în general de tip fast-food (a se citi junk-food). Cu mâncarea e un capitol aparte: nu-i de mirare de ce sunt atât de graşi (damn it, chiar sunt!). Mănâncă greu, dulce şi prost. E drept că în cele trei zile am băgat şi lucruri bune la ghiozdan (multe dintre ele gătite cu "ulei" Jack Daniel's) însă per ansamblu n-aş putea să spun că m-au cucerit cu bucătăria.
Music City
Nashville e un oraş de circa 600.000 de locuitori care pare pustiu. Cică mulţi dintre "orăşeni" au plecat prin jurul lui acum ceva vreme însă tendinţa este de a se reîntoarce. Probabil că tendinţa asta e la fel de lentă precum te servesc în magazine, fiindcă liniştea de pe străzi şi, în general, din oraş, pare să indice altceva. Băi nene, duminică dimineaţa sufla un vânt prin oraşul ăsta (la propriu şi la figurat) de te băga în sperieţi. Ca să vă faceţi o idee despre Nashville, tabloul e cam aşa: fo' 6-7 clădiri de tip zgârie nori (care nu zgârie norii dar "bat" pe la 30-40 de etaje - cea mai cool dintre ele are forma lui Batman), o stradă "principală" plină de băruleţe de tip honky-tonk în care poţi asculta muzica live şi un bulevard elegant ("music row") pe care, de-o parte şi de alta, se înşiruie studiouri de înregistrări, case de discuri şi de producţie şi, în general, case care au o mai mare sau mai mică tangenţă cu muzica. Fiindcă Nashville este supranumit "Music City" şi veţi vedea mai jos de ce. În rest, oraşul e o urbe aerisită, cu clădiri cam banale cu bulevarde largi şi parcări imense şi goale. Nu are cine ştie ce farmec la prima vedere. Farmecul e ascuns pe undeva şi îţi trebuie mai mult de două zile ca să i-l descoperi. Un taximetrist (negru) cu care am mers într-una din zile ne întreba de unde suntem. "Din România". "Ooo, Romania. Err... Sofia, no?". Nu tati, Bucharest. "Aaa, Bucreş!". Da, ai nimerit-o! Nu Budapeşt, Bucreşt! Şi-a amintit. Trăise 10 ani în Italia şi fusese şi prin Bulgaria. (of, ţările astea care se termină în litere asemănătoare...). "And how's life in Romania?". "Better than in America!". Îl apucă un râs în hohote şi râsul e pe bune, dintr-ăla de negru sincer amuzat (sau, dacă vreţi, de elefant gâdilat de o gărgăriţă în trompă): "How come? We all know America is the better place to live in!". Păi uite-aşa! "And why do you come here, all way from Europe?". Ca să facem shopping! Aveţi lucruri mai ieftine. Râde din nou, îi place să discute despre costurile vieţii. "Ce salarii aveţi?". Mai mici ca ale voastre. Dar muncim mai mult pentru ele. "Haha, cum adică, vrei să spui că noi nu muncim?". Sincer, nu pare că aţi da în brânci. Dar la ce v-ar mai trebui să munciţi?
Oameni buni
Am stat la Sheraton, una dintre clădirile înalte ale oraşului, la etajul 17. Hotelul e de 4 stele. În mod real, cam de trei jumătate, spre trei sferturi, asta ca să fiu cârcotaş cu orice preţ. Camera mare, cablu la TV (cca. 20 canale - mai exact picături de televiziune printre reclame), birouaş, o baie absolut normală. Patru lifturi interioare (spectaculoase), "asortate" pe un perete total nespectaculos. Oameni prietenoşi la recepţie. Oameni prietenoşi în general. Toţi - oriunde te duci, în magazine, în hotel, în bar, poate chiar şi pe stradă, te întreabă "How are you?". Nu că ar aştepta şi un răspuns la asta. E ca un fel de tic. Nu înţeleg de ce nu pot spune, simplu, "Hi!". Nu! Ei o dau cu "How are you today, sir?". Cum naiba pot să fiu? Fericit? Găurit în cur? Indiferent? Dacă i-aş spune cum ar reacţiona? Trebuia să fac experimentul ăsta şi data viitoare chiar îl voi face. Să intru într-un magazin, indiferent care, şi primului vânzător care mă întâmpină cu "How are you sir?" să-i răspund ceva de genul: "Moşule, nu prea bine... M-am trezit cam balonat. Ce zici de chestia asta, mă poţi ajuta cu ceva?". În fine, în general sunt simpatici şi politicoşi. Foarte politicoşi! Opresc maşina în mijlocul drumului ca să te lase să treci, chiar dacă nu e trecere de pietoni. Pentru că au timp. Şi pentru că sunt relaxaţi. Cel puţin ăştia din Nashville. Femeile îţi mulţumesc de trei ori dacă le deschizi uşa. Îţi spun "pardon" cu sfială şi cu tonul celui care pare că ţi-a deranjat existenţa în mod capital. Oricum, atâta vreme cât nu scoate niciunul arma ca să împuşte 30 de oameni, sunt haioşi.
În hotel, lângă sala în care luam masa, era o altă sală în care avea loc o conferinţă. Tot vedeam intrând şi ieşind grupuri de femei ciudate, îmbrăcate pompos. Într-o seară mă nimeresc în lift cu una dintre ele. Eu şi ea. Tipa, undeva pe la 50 de ani, îmbrăcată într-un deux-piece mov însă cu multe zorzoane, de la mărgele la bretele şi danteluri. De rever avea agăţată o insignă mare pe care încercam să citesc ce scrie însă era acoperită de un briz-briz. Noroc că nebuna s-a prins şi şi-a dat zorzonul la o parte. Apoi a început să vorbească de una singură (mă rog, cică vorbea cu mine): "Liftul ăsta opreşte prea des, hihi. Oh, oare am apăsat la etajul meu? Dada, cred că da, hihi. Oh! Nu e ăsta etajul? Oare am greşit? Am să cobor aici, da!". Încercam să-mi ascund simpatia pentru ea. Nu şi empatia. Apoi am înţeles de ce din sala conferinţei se auzeau des aplauze furtunoase şi voci de femei ascuţite. Sau voci ascuţite de femei. Fiindcă pe insigna femeii ce purta "un pic (mai mult) de mov" scria mare şi "mândru" Conferinţa Asociaţiei Femeilor Împotriva Violenţei Domestice. Alice Humpfrey, President. Q.E.D.
Legat de hotel aş mai zice că micul dejun era cam bizar. În primul rând nu serveau pâine. Deşi era în sistem bufet suedez. Singurele chestii cu ceva cocă erau nişte pateuţe dulci. Meniul, surprinzător, destul de sumar. Omletă, nişte cârnăciori cam greţoşi, o costiţă prăjită făcută în ciuda ficatului şi, în funcţie de zi, un desert dulce. Plus fructe: pepeni fără gust, căpşuni cu gust bestial şi ananas cu gust de... ananas. A, şi niscaiva dude sau ceva asemănător, oricum nişte chestii mici. Şi apropo de amabilitate, din 5 în 5 minute chelnerii veneau şi te întrebau dacă vrei cafea sau dacă pot lua farfuria din care abia terminaseşi mâncarea. Drăguţ. Aproape că-ţi venea să-i iei acasă.
Studio B
În a doua zi de Nashville (despre prima - vizita la Lynchburg, mai încolo) am fost într-un tur al oraşului. Autocarele s-au învârtit de câte trei ori pe aceeaşi stradă, fiindcă nu era mare lucru de văzut, însă mă voi opri la două dintre ele, de fapt singurele locuri în care am coborât ca să "vizităm".
Primul a fost Musicians Hall of Fame & Museum. Muzeul ăsta se laudă că este the one and only museum in the world that honors the talented musicians who actually played on the greatest recordings of all time. Aşa o fi. Numai că de 90% dintre personajele despre care se "vorbeşte" în el nu am auzit. Sunt convins că sunt famous people în America (deşi am avut senzaţia că acolo dacă apari de trei ori la TV eşti deja famous people!) dar în afară de o poză cu Keith Richards, de un mic story despre Brenda Lee, de un contract semnat de Elvis şi părinţii lui... nu prea m-a emoţionat nimic. Spuneam că Nashville este supranumit "Music City" şi cu siguranţă că motivele sunt întemeiate. Nu numai că aici şi-au avut (şi îşi au) rădăcinile multe case de discuri şi studiouri de înregistrări dar şi pentru că oraşul a concentrat de-a lungul anilor multe vedete (cu adevărat vedete) ale scenelor americane.
Un argument în plus, dacă nu chiar cel mai tare, este al doilea loc în care ne-am oprit: RCA Studio B. Ăsta e un studio de înregistrări în care s-a scris o parte din istoria muzicii. Construit de Dan Maddox în 1957, studioul a ajuns rapid leagănul muzicii americane a anilor 60. Elvis a înregistrat aici cele mai multe dintre hiturile lui: Are You Lonesome Tonight, Stuck On You, Surrender, One Night with You, Flaming Star etc. Roy Orbison a devenit celebru înregistrând Only the Lonely, In Dreams şi alte zece hituri. Alţi muzicieni faimoşi care i-au trecut pragul şi l-au folosit sunt Dolly Parton (ea a compus şi cântat prima oară - în versiune country - celebrul hit I Will Always Love You), Eddy Arnold, The Everly Brothers, Don Gibson etc.
Americanii se pricep cel mai bine la marketing şi la făcut poveşti care să "vândă". Tipa care ne-a fost ghidă în Studio B te făcea să simţi emoţia trecutului. În chiar încăperea studioului a avut loc demonstraţia finală: exemple audio de hituri înregistrate chiar acolo, asortate cu poveştile lor. Cum a înregistrat Elvis Are You Lonesome Tonight?, melodie făcută pentru Crăciun dar "trasă" în arşiţa verii? Aducând brăduţi în studio, ca să compună un decor cât mai real, stingând luminile ca să creeze atmosfera piesei (ni le-a stins şi ea!) şi cântând chiar la pianul căruia, evident, nu m-am putut abţine să nu-i ating clapele pe care i le-a atins cândva The King (m-am spălat de atunci pe mâini, don't worry!). La cât de dedicat vorbea tipa despre artiştii care au trecut pe acolo, începusem să facem glume pe seama ei (biata femeie!): asta era tânără pe vremea aia, i-a cunoscut bine (we mean... bine!) pe toţi iar acum trăieşte nostalgiile locului, ca ghidă. Măgării de România...
Dacă Studio B nu m-ar fi convins definitiv de faptul că Nashville merită să fie numit Music City, atunci ar fi făcut-o în aceeaşi seară, o trupă care cânta în barul în care am fost să servim cina. Barul se numea BB King iar trupa... The BB King's House Rockers. Oameni buni, greu să auzi aşa ceva live! Atât de bine sunau băieţii ăştia (o combinaţie de blues şi rock) încât te lăsau mască. Totul era extrem de bine legat, fiecare component al trupei era un adevărat personaj - un chitarist alb care cânta cu chitara la spate, un pianist orb, o vocalistă de genul celor din Dreamgirls, cu o voce de senzaţie, trei trompetişti de culoare desprinşi din filmele anilor '50... - aşa ceva nu întâlneşti pe toate drumurile. Dacă ajungeţi vreodată în Nashville nu ocoliţi barul BB King! Culmea, până şi mâncarea e bună acolo!
Cea mai tare chestie pe care am văzut-o pe străzile oraşului a fost o... cutie (foto). Mergeam pe stradă şi, la un moment dat, aud muzică. Mă uit în stânga crezând că vine din maşina vreunui redneck dar nimic! Ăştia merg cu geamurile închise şi muzica în surdină, nu ca maneliştii din Bucureşti. În cele din urmă mi-am dat seama că sunetele se aud dintr-un fel de cutie neagră, amplasată pe stradă, pur şi simplu ca o... ghenă de gunoi. Unicul ei rol era acela de a cânta. Asta e power to the people, nene!
(va urma)