Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Însemnare a călătoriei mele: Goldiwil, Elveţia


Mirel Bănică

19.06.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Goldiwil este o localitate din cantonul Berna, Elveţia. Este atestată documentar încă din Anul Domnului 1208 ca un fief al ducilor de Zaehringen, una dintre cele mai puternice familii nobiliare germano-elveţiene, ce a fondat la începutul secolului al XII-lea oraşele Berna şi Fribourg. Aşezat pe malul lacului Thoune, Goldiwil numără 1300 de locuitori permanenţi, dacă nu-i punem la socoteală pe turiştii din lunile de vară. La aproape 200 de ani distanţă de boierul Golescu, primul călător român care descoperea Elveţia minunîndu-se de "buna cîrmuire a acestui neam", am ales să "însemnez" cîteva dintre impresiile excursiei de duminică pe care am întreprins-o la Goldiwil, localitate din "Elveţia profundă", acolo unde timpul curge liniştit. Cel puţin în aparenţă.


Gara centrală din Berna - Hauptbahnhof

Elveţia posedă una dintre cele mai dense reţele feroviare din Europa, întreţinută cu mari cheltuieli de către statul federal. Aştept cuminte trenul ce mă va duce în mai puţin de 15 minute la Thoune, comuna-oraş de care aparţine Goldiwil. Gara din Berna este subterană, un tub uriaş deschis la ambele capete. Curentul de aer produs astfel mătură peronul. Ca orice român, mi-e teamă instinctiv de curent (cei ce citesc aceste rînduri în acest moment şi au trăit o perioadă în străinătate ştiu despre ce vorbesc!), aşa că mă miră grupurile de excursionişti îmbrăcaţi doar în pantaloni knickerbocker şi cămaşă cu mînecă scurtă, cărora nu le pasă de minitornada creată de "efectul de tunel". Eleganta garnitură a trenului Cisalpino, făcînd legătura între Basel şi Milano, traversînd Alpii, intră în gară. O voce feminină anunţă destinaţia în difuzoare. Anunţul este difuzat în trei limbi diferite: germană, franceză, italiană. Da, îmi spun, mă găsesc cu adevărat în Elveţia, ţara celor trei limbi oficiale (patru, cu puţin răspîndita romanşă), unde se acceptă firesc dreptul celuilalt de a vorbi în propria sa limbă.


În tren, cu bio-bio

Sînt înconjurat de un grup vesel de bio-bio. Veseli, vîrstă medie, îmbrăcaţi corect, dar nu luxos, pentru o excursie la munte de 24 de ore. Observ cu mirare că majoritatea poartă la mînă un ceas verde din plastic. Semn de coeziune sau marcă de grup? Bio-bio este denumirea puţin peiorativă din mass-media pentru un grup social aparte, întîlnit mai ales în Elveţia şi Germania. Sînt oameni la jumătatea vieţii, cu venituri salariale peste medie şi profesiuni diverse, obsedaţi de natură, recuperarea deşeurilor menajere, agricultură biologică, aer pur şi prezenţa lichenilor în pădure ca semn al sănătăţii ecosistemului. Un bio-bio este gata să plătească un preţ dublu pentru un pui congelat sau un suc de morcovi proaspăt presat, dacă faimoasa etichetă "bio" se găseşte lipită pe produs. Mulţi sînt vegetarieni, degajînd un aer blînd, non-violent. Originile filozofiei de viaţă "bio-bio" rămîn obscure, dar cred că ţin de respectul tipic german pentru natură sau de principiile agriculturii "bio-dinamice" ale lui Rudolf Steiner. Peste cîteva sferturi de oră se vor pierde în Alpii cu creste fierăstruite, strălucind albe de zăpadă tîrzie. Nu pot să nu remarc geometria perfectă a cîmpurilor ce defilează în goana trenului, amprenta stilului germanic, al lucrului bine făcut, terminat. Obsesia detaliului, a aşezării judicioase în spaţiu a fiecărui element. Ca şi mereu actualul Dinicu, nu pot să nu mă gîndesc că noi românii ne găsim perpetuu sub zodia începutului, niciodată finalizat. Viaţă firească: oameni ce-şi plimbă cîinele pe cîmpuri, părinţi şi copii pe biciclete, toţi cu cască de protecţie pe cap, avînd aerul unor familii de arici ieşite seara în buza pădurii să se răcorească. Şi vacile! Cum aş putea să uit vacile elveţiene, aproape un simbol naţional pentru această ţară? Sînt peste tot, calme şi bine îngrijite, rumegînd placid sub soarele dulce de primăvară montană. Cînd scriu "sînt peste tot", mă gîndesc şi la graffiti-ul pictat pe un depou de la intrarea în micuţa şi cocheta gară din Thoune, reprezentînd două vaci antropormofizate, cu "mîinele" în buzunare, ascultînd muzică cu căştile pe urechi. La ieşirea din gară, un grup de fete tinere şi gălăgioase, îmbrăcate toate în negru şi machiate abundent cu aceeaşi culoare, este privit cu mare interes de un labrador şi el în negru, dar de la natură. Cîinele este ghidul necuvîntător al unui orb, care nu înţelege pauza neaşteptată a animalului ce-l conducea încet spre staţia de autobuz şi protestează trăgînd moale de lesă. Cîinele-ghid este evident plătit tot de statul federal.


Autobuzul poştal

În Elveţia, autobuzul poştal este o adevărată instituţie naţională, a cărei istorie se confundă cu cea a Poştei Elveţiene. Acolo unde ajunge scrisoarea, chiar şi în cel mai retras sat din Alpi, ajunge şi autobuzul poştal, mijloc de transport subvenţionat de comunităţile locale şi de Poştă. El serveşte mobilităţii generale a tuturor categoriilor de populaţie, fiind însă de mare ajutor pentru turismul montan. Pentru destinaţia Goldiwil, autobuzul pleacă chiar din faţa gării din Thoune. Un "Setra" puternic vopsit în galben strălucitor, cu punte dublă pe spate necesară urcării pantelor abrute pe care şerpuieşte şoseaua impecabil întreţinută. Traversez micul oraş Thoune, dominat de silueta impunătoare a donjonului cu patru turnuri al castelului ducilor de Zaehringen. Străzile principale sînt "împănate" cu zeci de drapele pătrate: crucea albă pe fond roşu a Confederaţiei, alternînd cu ursul negru cu limba scoasă, simbol al cantonului Berna. Un reflex urban al savantei organizări teritoriale a Elveţiei: confederaţie-canton-comună. Nu departe de castel se găseşte statuia de bronz a unui Fulehung: mască încornorată şi nas încovoiat, cam cum sînt cele de la noi din Bucovina, diagonală şi cizme garnisite cu clopoţei. Un fel de spirit al pădurilor dese ce acopereau altădată Alpii, servind acum de sperietoare copiilor care nu-şi ascultă părinţii. Traversăm tumultuosul rîu Aar, care străbate oraşul de la un capăt la altul. Panta străzii este din ce în ce mai accentuată, dificultatea urcuşului începe să se simtă, în ciuda puternicului motor care duduie înfundat în spatele autobuzului galben. Staţiile sînt dese, o voce în difuzoare le anunţă pe fiecare în parte, într-un dialect bärndutsch inteligibil doar pentru cei din părţile locului. Pasagerii sînt calmi şi zîmbitori, la fel şi şoferul care manipulează volanul cu gesturi calculate, sigure. Gesturi elveţiene. Nu pot să nu remarc faptul că la fiecare oprire autobuzul se "apleacă" cu un anumit unghi, astfel încît să reducă la maxim spaţiul dintre bordura staţiei şi prima treaptă, facilitînd urcarea pentru pasagerii în vîrstă sau cu mobilitate scăzută.


Goldiwil, o carte poştală

Chiar de la începutul acestei excursii, mi-am jurat mie însumi să nu cad pradă stereotipurilor facile, gen "Elveţia, ţara cu lacuri şi munţi, Heidi şi ceasurile cu cuc". Cu toate acestea, prima impresie a vizitatorului ce ajunge în Goldiwil este că a aterizat într-o carte poştală sau un studio cinematografic al anilor '50, în care tocmai s-au terminat filmările la "Heidi". De la înălţimea la care mă găsesc, pot vedea în depărtare pînzele triunghiulare ale iahturilor de pe locul Thoune, linia ferată pe care trenurile ce par de jucărie se scurg departe, către pasul Simplon, poarta de intrare în cantonul Valais şi mai departe, spre Italia. Totul proiectat pe panorama perfectă a Alpilor, o încîntare pentru ochi şi suflet. Goldiwil mai păstrează două clădiri simbol pentru înţelegerea dezvoltării turismului în Europa: hoteluri-pensiune datînd de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Erau destinate unei bogate clientele englezeşti, cu dantele şi maniere elegante, venite tocmai aici, la 1500 de metri altitudine, pentru băi de aer şi lumină alpină. Englezii au plecat de mult, dar cele două clădiri au rămas în picioare, ca doi martori tăcuţi. Una dintre ele a fost renovată şi transformată într-un EMS (Etablissement Médico-Social, denumirea politic corectă pentru azilul de bătrîni în Elveţia). Cealaltă, construită în stil "cabană montană", continuă să primească între bătrînele-i coaste de lemn afumat de timp şi tabac de pipă puţinii turişti de duminică din această perioadă a anului.

În centrul localităţii, indicatoare turistice precizează distanţele şi timpul necesare unor promenade uşoare în împrejurimi. Goldiwil - Melli: 15 min. Homberg - Enzubel: 40 min. Teufflenthal - 1h.30m. Afişe colorate prezintă bătrîni zîmbitori facînd reclamă pentru nordic walking, urmat de un aperitiv, la finalul cursei. Promenadă lejeră prin Goldiwil. Case în "stil elveţian" suspendate pe coasta muntelui, vedere spre lac şi Alpi. Stilul ce predomină este chalet suisse, acoperiş în pantă amplă, ferestre vopsite în culori vii. Grădini cu flori şi pitici de grădină, ba chiar şi un mic tun de bronz expus pe un balconet. Un kitsch vesel şi foarte germanic pluteşte în aer, bun revelator sociologic al ocupanţilor localităţii: pensionari retraşi în acest colţ liniştit de Elveţie, "clasa medie" (muncitori calificaţi, mici proprietari de teren, funcţionari), ce a economisit toată viaţa pentru a-şi construi o casă aici. Sau care s-a îndatorat pentru tot restul vieţii pentru a trăi în acest "paradis". Natura este îngrijită şi respectată, se simte că aici ecologia nu este o vorbă aruncată în vînt sau un concept la modă. Iarăşi, asumînd riscul stereotipului facil, vreau să vă spun că nu am văzut nici în orăşelul Thoune, nici în Goldiwil, cea mai mică urmă de hîrtie, sticlă de plastic, dop de bere, mucuri de ţigări aruncate în spaţiul public sau în natură - opusul oraşelor mari, Bucureşti în frunte, invadate de aceste excremente ale urbanităţii moderne. Reversul medaliei este că natura înconjurătoare a devenit la rîndul său un imens parc bine îngrijit, dar din care firescul, sălbăticia, chiar şi afectată de om, au dispărut. Dificil de explicat în cuvinte.


Parfaitement heureuse

Excursia de o zi ia sfîrşit în hanul "englezesc" de odinioară, ce încă mai poartă înscris la intrare, aşa după cum este obiceiul în Alpii germanici, următoarea inscripţie, în litere grele, gotice: "Putem fi fericiţi rugîndu-ne lui Dumnezeu / Dar dacă tristeţea vă încearcă inima / Luaţi aici un pahar". Fără a fi deloc trist, mă supun îndemnului. Proprietara restaurantului-han este o elveţiancă în vîrstă, dar plină de energie şi de voie bună. Pare fericită să aibă oaspeţi în această perioadă mai puţin turistică din an. Locuieşte în Goldiwil de mai bine de 40 de ani, fiind un martor privilegiat al schimbărilor ce au avut loc. Îmi spune că în anii '50-'60, localitatea număra circa 200 de locuitori, agricultori în marea lor majoritate. Acum, pe această coastă de munte trăiesc 1400 de oameni, iar numărul lor continuă să crească. Agricultura tradiţională (vaci, păşune, industria artizanală a laptelui) este în continuă extincţie, căci ţăranii au preferat să-şi vîndă pămînturile şi să plece spre oraşe, cedînd locul orăşenilor. Cercul migraţiei se închide. Influenţat poate de relectura recentă a cărţii lui Denis de Rougemont - Elveţia sau istoria unui popor fericit - îndrăznesc să o întreb (să fie vorba iarăşi de un stereotip?) pe amabila mea gazdă dacă este fericită în Goldiwil. Răspunsul nu se lasă deloc aşteptat: parfaitement heureuse (perfect fericită). Nu ştiu de ce sînt înclinat să o cred, privind-o. Sînt cu ochii pe ceas, căci la ora 16,24 autobuzul poştal coboară spre oraş şi este ultimul din acea zi. La 16h 24min FIX, autobuzul îşi face apariţia. Un balcanic ca mine nu poate fi însă parfaitement heureux stînd tot timpul cu ochii pe ceas. Dar măcar e bine să încerce din cînd în cînd experienţa.

(mai 2007, Geneva)(Articol preluat din Dilema Veche, iunie 2007)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer