Baltagul

Își purta pașii lent. Nu știa prea bine locurile și nici nu avea unde și de ce să se grăbească. În cel mai rău caz suna după ajutor. Departe însă gândul acesta. Știa unde să se uite după indicații și mai presus de toate se baza pe simțul său de orientare. A mai trecut pe acolo, e drept însoțit de un cunoscător, dar el a memorat clădiri, locuri, care acum îi sunt de folos când își poartă pașii, lent, spre stația de autobuz.

Deschide rucsacul și scoate portofelul. Se uită atent la bani și îi separă prudent. Pune în buzunar două hârtii, închide portofelul, îl pune în buzunarul rucsacului și își ridică privirea. Soarele își legăna razele printre crengile pomilor. Era liniște și o primăvară caldă, târzie. Era liniștit și se bucura de fiecare gură de aer curat, proaspăt. Simți cum telefonul îi vibrează în buzunarul pantalonilor. Primul gând a fost să-l verifice, dar nu a dus gestul până la capăt. Dorea să se mai bucure măcar o clipă de verdele pomilor, de florile ce străjuiau la tulpina pomilor, de oamenii care mergeau lent, ca el.

Își plimba pașii în sus și în jos. Lent. În stație nu mai era nimeni. Privi către vitrina unui magazin, singurul de altfel, de lângă stația de autobuz. Sicrie, cruci, lumânări, icoane, cărți. Privi lung sicriele, crucile. Își îndreptă umerii, pocnind ușor și își întoarse privirea spre stradă. Zări la curbă un autobuz. Îl urmări cu privirea încercând să deslușească numărul și stația finală. Era aproape convins că urca în autobuzul corespunzător. Plăti biletul femeii care stătea într-o cușetă cu geamuri de plastic și se uită scurt unde să se așeze. Autobuzul era aproape gol. Era o zi de miercuri. Cine merge la târg miercurea? O babă rătăcită, un navetist, un călător. Se așeză pe locul unde soarele nu bătea direct, cu privirea spre sensul de mers. Își puse rucsacul pe picioare și scoase telefonul. Autobuzul venise la ora exactă, sau aproape. Nu avea niciun mesaj, doar notificări, pe care le ignoră. Potrivi telefonul într-un buzunar al rucsacului să îl aibă la îndemână și își mută privirea spre fereastră.

Blocuri pestrițe, spații verzi curate, îngrijite. Ici colo câte o mașină, magazine, soare blând, crengile pomilor legănate de bătaia vântului. Ar fi închis ochii dacă nu ar fi fost atâtea de văzut.
- Hai măi tataie, că iaca am ajuns și eu! Stai așa, am abonament! Bună zâua! Ghini ți-a mai fi și acolo! Ia la tataia de aici, abonament!

Autobuzul se puse în mișcare. Bărbatul se clătină și căuta sprijin.
- Uăi, mai încet că n-ai cartoafe în spate!

Râse șiret și se sprijini de spătarul unui scaun. Mergea lent, odată cu autobuzul. Lent.
-... dacă ei îs născuți în toamnă... hăă că te-ai dus la primărie... doamnă ia stai un cuvânt oleacă, da eu-s... prost? Sau dumneavoastră? Da arhiva județului... unde-i?...

Glasul bărbatului era calm, răgușit. Povestea pe voci și cu intonație, gesticulând și îngroșând vocea acolo unde, cu un fals dramatism, considera că trebuie să se facă înțeles.
- Și m-am dus la primărie, cu Paul, cu Paul, aista ni-i nepot.

Privirile lor s-au intersectat pentru două secunde. Suficiente pentru bărbat pentru a lua loc lângă el. Zâmbi.
- Mă duc la primărie: "Oi Ioane, nu-i la noi". Uăi!! Vine un băietan subțîrel, scuză-mă de etatea netale așa, nu cunosc și etati... da era un băiet subțârel:"bunicu Ion, domnule, mata ești născut aicea?" Nu uăi, îs născut din chizda mamei!

Cotul îi se mișcă ușor iar pe gură scoase un râset răgușit. Șugubăț. Aproape tăcut. Zâmbeau amândoi.
- Aici l-am întors la nouâzăci di gradi. "Auzi da' mata știi orașu' ista?" Ieu, dacă n-am îmbătrânit pi vatra matali șî ieu știu orașul ista tot! Din sus pân la celălalt! "Bunicule iote așa..." Ai răbdare oleacă bunicule!

Făcu din ochi și își întoarse privirea spre celelalte locuri din autobuz. Nimeni nu părea interesat. Cu o voce șireată se întoarse.
- Mergi cu mini, dacî mi-ai explicat tu, ieu acolo mă duc! Hai sî bem un coniac șî o cafea! Scuză-mă, scuză-mă că am făcut așa!

Mâinile comunicau cu gura, iar gesturile largi i-au dus degetele spre spătarul scaunului din față pe care îl lovi cu putere. Era o greșeală pe care o regretă imediat. Căuta să-și țină mâinile în poală, sau pe sacoșa ce o avea între picioare.
- Auzi tataie? Când mă duc, era o femeie de servici, mătura. "Sărut mâna!" Tre' să o respecți și pe aceia! Dacă nu, nu te respecți pi tini. "Doamnă, uitați, așa... și așa..." "Uite acum... intrați aicea!" Ie o intrat, ie o deschis ușa, "Poftiți". Dă telefon, vine doamna. "Doamnă, uitați, așa... așa, așa!!..." "Acuma, imediat!"

Privi tăcut spre fereastră. Zâmbi pentru el.
- Stau. Măi tată, o găsit și datele când îi născut: "Uite aici e tata... și cu mama, aicea îs născuți, aicea o murit." Șî zâc, "băi, da sî nu mor prost băi, ieu șî eu datele și i le duc. Doamnă, vă dau și datele de pe groapî! O făcut și războiu, o făcut lagăr, ia acu nu-mi vin niști bani."

Se apropie fără reținere, șoptind. Zâmbind.
- Îmi dădeau niște bani.

Privirile li se intersectează. Una mirată, confuză. Una senină. Ce e în suflet e și pe buze.
- Și mă duc acolo la vali, la actili ieste, mă duc la doamna aceia "Da, uite acuma!" Bârrrbârrrbârrr. Când ajung la vamă, undi sî dă certeficate di ieste di căsătorie, di înmormântări, știi cum fac, dau di niști feti. "Sărut mâna! Bunicule da și relații ai avut de-ai vinit așa di răpidi?" Doamnî,... da m-ați trimis di la Ana la Caiafa, doamnî?! Da eu,... orașul ista îi crescut di mini și măta mă trimiți..., eu nu știu pi undi sâ merg? "Auzi bunicule? Credi-mă! Vin și iscălești actul!", zâci ie. M-am dus și la Poștî șî l-am depus. "Bunicule da ci relații..." Doamnî da' nu mi-ați spus diodată! Dumneavoastră nu aveți un vocabular bun! Ci îi corect?

Tresare, trupul aproape se ridică de pe scaun.
- Ori eu îs prost?! "Tataie, mata ai iscălit actul?" Și l-am dus direct la poștî, s-o dus direct la Pitești și la două săptămâni ni-o vinit direct rezolvarea. Uăi bunicule, uăi! "Eha, eha, da moșule, ai relații!" Ieu rel... și Paul nepotu-meu ni-o zîs "Nu esti!" Uăi du-te di aici-ci-șa, stau eu în primărie, da vezi câ nu iesti toati cele!

Bărbatul se ridică și privi pe fereastră spre partea cealaltă a autobuzului. O căruță era pe marginea drumului oprită de o mașină a poliției. Se așeză tăcut și șopti.
- Un pic sî mă scuzi la un cuvânt. Nu trebuie sî li cauți, trebuie sî știi sî mergi pe niște cuvinte. Tataie, toți îs hoțî!

Oftează profund.
- Da' unu nu ți-a spune ceva, un cuvânt drept, ca să te învețe! Bă aici e dreptul tău, aici nu! Tre' sî umbli sî deschizi toati ușîli. Poi da rup bălămălile ieste, da pentru ci? Scuză-mă la un cuvânt! Băi tată ci are ușa ceia cu mine?

Zări cu colțul ochiului privirea blândă, umilă a bărbatului care se schimba brusc, odată cu povestea.
- Dacî eu am ciocănit la ușă, "bună ziua, sărut mâinile, se poate rezolva?", tu mă trimiți pe mine, la vamă, la capătul celălalt, mă trimiți la județ, tu la județ mă trimiți?!... Băi! Da stați oleacă bă! Da eu-s mai prost? Când m-am dus înapoi... uaăi!!... da' iar mă întoarci, tot ieli, di acolo de undi dau ceferticatele di deces. Eiii, ehei, stai oleacî, nu rămân eu prost! Mă duc. Iesî Paul di la primărie, nepotu-neu. "Uăi Ioani, nu ești! Uăi Ioani, nu ești! Uăi!!! Câtă carte ai? Scuză-mă, nu mă refer la dumneavoastră... unde este arhiva județului? Să mă dea el acolo la tata, di unde îi născut tata să scot acteli." Vine un băietan așa... vini la bunicu' Ion. "Bunicu Ion, vină încoa!" Da băi, pac, o întrebare simplă și frumoasă șî răspunsu'. Șî frumos răspunsul mi l-o dat "Bunicu Ion, cum te duci la Banca Națională sunt două uși, nu unde se dau banii, dincolo ti duci, ușa ceia." Era fata asta, sî-i dau o cicolată lu fata ceia, coboară doamna, cu telefonul, vine doamna jios, spune "Da!... Doamnă sunt domn Ion, di la..., uitați așa șî așa, datili ieste caut șî eu, datili ieste. "Sînt!" Uitați, am datile la mine, că le-am luat de aicea de la mormânt. Tata îi din..., pi mini mă trimiti di undi îi el să scot datili..., vai de mine! "Stai bunicule cuminte!", doamna di colo. Dulce, dulceeee... doamna! Aicea am avut un cuvânt di înțăles. Dacă ti duci la toatî primăria șî toți îs proști!

Râde răgușit și zgomotos. Autobuzul se oprește. Ușile se deschid. O pală de vânt și aer proaspăt intră în autobuz. Se respiră altfel.
- Eiii! "Uite acuma bunicule, uite acuma sun! " Ni-o dat datilii di acolo, prin telefon. "Bunicule mâine dimineață ti duci și iscălești actele! Scuză-mă, mâine dimineață te duci și îți iei actele!" Doamnă șî di acolo unde ajung? "Le depui la poștă." M-am dus le-am depus la poștă și-o zâs miratî: "Da' ci relații mari ai matale?!" Vă intereseazî? Dacî netali sunteți pi cauza asta șî nu știti sî răspundiți la un om, însamnî cî eu nu-s prost! V-am arătat cî v-aduc imediat, din telefon vă spuni. "Ei da... da matali..." N-aaam nici o relație doamnă! Doamnă, eu știu pi undi sî mergi, crezi cî mă trimiți di ici la comisariat, di acolo dincolo, mă trimiți la..., la comună... Oi bunicule, uăi!. Doamnă dacî n-am mașînă? Cu ci sî mă duc? La..., la comună, îi la..., comuna..., dacî acolo îi născut tata. "Tata lui cum îl cheamă?" Vasîli! "Da îl cunoști?" Nu, eu eram mititel. Da, corect, eram, dacă îi născut în 1908. O găsît actili cele doamna. "Bunicule te duci șî iscălești actele și te duci și le duci pi urmă unde vrei mata!". Ei bunicule, da' știi ci ghini ni-o prins? Aveam poziție cu ci să mă duc la comună. Cu fata, cu giner-miu, poi da, da' mai consum și benzînă până acolo la comună dacă arhiva toată îi în județ? Eiii, unde? Doar n-a să fie la...

Râde singur. Bucuros de zilele lui.
- Eii bunicule, eii!! Șî auzi, știi ci ghinii ni-o prins cuvintele celi a lu' doamna ceie? M-am dus, pi băiet l-am dus i-am dat o cafea și-un coniac. Băietuʼ cela care mi-o explicat, și m-am dus la doamna ceia și i-am dat o șampanie! Așa pi... frumusățî. "Domnul, cum?? Ai rezolvat-o? Da doamnî!"

Prinse de sacoșă. O ridică și privi înăuntru. Clătină ușor din cap.
- Și acu nu-mi mai vin! Dau niști bani, cî o fost veteran în lagăr, cî o stat în lagăr, da. Și tre' sî mă duc. Da' o rezolv și pi asta! Nu?! Da uăi bunicule, și uite așa tataie! Mă trimiți pi mini tot județu'! Zîc "doamnî ci nu m-ați trimis la Chișinău ca să ciu prost, ca să vin înapoi. Ei... Doamnă unde-i arhiva județului?..., tre să fie aici! Județul... este o arhivă, toate satele aieste,... ieste arhiva principală. Că de aicea pleacă toți. Eii! "Iote bunicule, aista îi tata matale?! Aista-i doamnă! Da' o făcut războiul, o fost în lagăr! "Ia, iote acu' sun și ti duci mâine dimineață și îți iei actili!" Eii, da auzi, cum, să mă scuzi la un cuvânt, îi..., auzi, ei cautî ca sî ti determini la niști cuvinti bunicule, câ îți ieu maul, ca să nu știi să vorbești. Eii da'... da' eu nu-s prost doamnă, stai cuminte!

Ridică sacoșa pe picioare. O așeză atent.
- Uite așa tataie! Asta să fie viața? Cî dacî esti oleacî sacadat, mai trecem pisti? Șî-mi spuni mie Paul cî nu ești. Uăi, du-ti de aici, Uăi! Bună, băietu!"

Un tânăr trecu, tăcut, spre ieșire. Autobuzul era oprit în fața unei clădiri mari, cocoțată pe un dâmb. Aici era școala nouă din sat. În stație se vedeau oameni care așteptau ca autobuzul să se întoarcă. Erau profesorii navetiști. Bărbatul prinse bine de sacoșă.
- Uăi, îmi spui tu mie cî nu esti arhivă în județ, uăi? Toatî arhiva din județ îi la județ, uăi! Poi i-am zâs lu' Paul: nu știu, da' tu pi ci bazî ești angajat la primărie, uăi bocșiule, Uăi? Tată, mulțumesc Lui Dumnezeu! Am lucrat și eu într-o interprindere, adică două. La cooperativă și în învățământ. Am ieșit la pensie făcând foc la școală și având grijă de ie. Da' pi mini prost nu m-o făcut! Mamî, mamî, jar mânâncî după mini! Da', uăi tataie!

Bărbatul se ridică și scoase din sacoșă o sticlă de bere.
- Ci faci uăi, Ghiță?
- Nu, nu, nu cî nu beu!... îi răspunde bărbatul care se pregătea să coboare. Se ridică și el. Era stația finală.
- Ci faci, tataie?

Cei doi bărbați coborau împreună.
- M-am dus la primărie, uăi Ghiță! Fac actili, cî o fost tata veteran în lagăr iar acu tre sî ieu niști bani...

Îi privi cum se îndepărtau de autobuz. Zâmbi, aproape să râdă. Autobuzul porni iar el traversă, lent.
- So, tell me, how was the journey?
- You will not believe! See those men? Well, one of them was sitting next to me. He was talking all the journey. I haven't understood one word, but I believe he said a nice story. He was funny!
- Baltagul.
- What?
- You will not understand.
- You, romanians, are weird! Honestley! What you said?
- Baltagul. It is a Romanian novel... come on, lets go! In this novel, Baltagul, is a moment when...^[i]

Fără nicio grabă pașii lor lenți se îndreptau spre poalele unui deal ce părea fără de sfârșit. Urcându-l până acasă, avea să fie tradusă povestea Baltagului.