Indicația lui Mihai Buzea pentru această temă a fost foarte simplă: "Scrieți o povestire pe tema prostiei."
Am o viață numai una
Sergiu Vasilov
Sergiu Vasilov
Să începem cu o glumă, lăsăm maneluța la urmă. Un pacient la casa de nebuni stă la o masă mai retrasă și scrie într-una. Se apropie de el un tovarăș și-l întreabă: "Ce faci, prietene?". "Ce să fac, nu vezi? Scriu!". "Ce scrii?". "O scrisoare". "Și cui îi scrii scrisoarea?". "Uite mie mi-o scriu!". "Despre ce?". "Păi nu știu, că n-am primit-o încă".
Suntem în prima zi a lunii aprilie, 2029. Azi e duminica intrării Domnului în Ierusalim. E și ziua păcănelelor, pardon, a păcălelilor (și a păcăliților) și e și ziua de naștere a muzei mele târzii și aproape fatale. Nume de scenă: Oona Boom, alintată de prieteni: Oona Doom, poreclită și Nebuna. Născută Oana Arbore, la Tiraspol - in the heart of darkness, după propria ei exprimare. Nu și-a cunoscut părinții biologici, care au abandonat-o după naștere (ea spune chiar că au vândut-o, fiind foarte săraci și având mulți copii). Tatăl ei adoptiv este un cunoscut "businessman" transnistrean (domenii de activitate: energie și armament greu). Oana a fost crescută de trei bone (o moldoveancă, o ucrainiancă și o rusoaică). Primul ei partener sexual, la vârsta de 13 ani, a fost chiar tatăl adoptiv, pe care ea însăși a mărturisit că "l-a vrut și l-a avut", negând că ar fi fost vorba de vreun abuz din partea lui. Dar nici n-a întâmpinat vreo rezistență sau împotrivire. Pe când copila precoce îi ciugulea din conturi și din buzunare, The Warlord îi ciugulea din palmă și din planta carnivoră care-i înflorise-ntre picioare, ca mai toți bărbații care l-au urmat. Apoi, ca să își facă mâna, Oana a reușit să-și seducă și două dintre bone. Doar ucrainianca, Aliona, i-a rezistat și au rămas prietene până în ziua de azi.
În prima tinerețe (că a avut mai multe, și încă mai are), Oana a fost o studentă cu prezență rară dar greu de uitat la Tiraspol, Kiev, Chișinău și Iași, doar că n-a rămas mult prin facultăți și pe gânduri: s-a replantat rapid la Amsterdam. De ziua ei, când a-mplinit douăj' de ani, tati i-a făcut cadou un pașaport european și-un nume nou - Oona, pentru Oana dar și ca omagiu "fetelor lui Chaplin" (soția, care i-ar fi putut fi fiică și nepoata, pe care n-a mai apucat să o cunoască), iar Boom - tongue in cheek - pentru felul în care tati și-a făcut averea, însă oficial pentru că-n neerlandeză boom înseamnă "arbore / copac".
La Amsterdam, Oona a studiat performing arts într-o vitrină mare și strălucitoare, cu neoane roșii, trupul ei fin învăluit doar foarte puțin în dantele negre, transparente, mici. Le rouge et le noir. Ne s'épousent-ils pas... Aici a fost descoperită de fanii ei japonezi, care-au recrutat-o și au angajat-o la JTI Geneva, unde face frumos și acum, ca "specialist în comunicare și career coach". Nu știu câți ani împlinește azi. La câte documente și diplome false i-au rescris destinul și-ncărcat CV-ul și la cât de mitomană-i fata, n-aș băga mâna în foc pentru nimic. Doar pentru identitatea ei sexuală am ajuns să-mi bag în foc nu numai mâna - și ce mai credeți voi, glumeților - ci și aproape cinci ani din viața-asta-numai-una.
Și uite-mă ajuns unde-am ajuns. Nu tocmai într-o casă de nebuni dar pe-aproape, într-un loc în care arta de a-ți scrie scrisori ție însuți este asiduu practicată și încurajată. BRIC, cu cele 20 de filiale ale sale, este cea mai mare rețea de centre de tratament și reabilitare pentru dependențele de alcool, narcotice și jocuri de noroc din Ucraina. Acum un an, la Geneva, când problemele mele scăpaseră de sub control și Oona mă tot bătea la cap cu prietena ei Aliona Dumbravă care m-ar putea ajuta, am consimțit cu condiția să mă trimită la centrul din Odesa. Aveam eu o slăbiciune literară... mă rog, aveam pe dracu', că de fapt nu prea mai știam pe ce lume mă aflu. Dar o țineam langa cu Odesa, până când zvonurile s-au adeverit și țara a fost "partajată" - pe modelul Germaniei de după război - în Ucraina de Sud-Est, încorporată, evident, în Federația Rusă, azi dusă binișor cu pluta, în frunte cu nemuritorul Putin și cu Duma lui de zombies și Ucraina de Nord-Vest, cosmetizată și îmbălsămată acum de "lumea bună", care de o vreme-ncoace se cam deșiră și ea ca un fular de lână ciugulit de molii. Ooh, well... some say it's just a part of it / We've got to fulfill the book... Evident, opțiunea Odesa a picat pentru că rușii nu le-au lăsat ucranienilor nicio ieșire la mare. La ce submarine focoase se învârt în zonă și la cât de volatili sunt rușii și ușor de provocat, nimeni n-a mai protestat. Oricum, am auzit că centrul din Odesa s-a cam destrămat.
Mi s-a recomandat să merg la Vinnytsia (sau Vinița, în românește), la 250 km sud-vest de Kiev și la puțin peste 300 km nord de Iași, oraș cu care Vinița este comparabilă ca suprafață, populație și zel cu care au fost măcelărite comunitățile evreiești locale (dacă numele Vinița este cunoscut în întreaga lume pentru ceva anume, acest ceva ar fi fotografia "The last Jew in Vinnitsa", rămasă din timpul execuțiilor în masă efectuate de trupele naziste după invazia din 1941, una dintre cele mai înfiorătoare, scandaloase și infame mărturii ale acelor vremuri. Iar asta după ce, tot aici, între anii 1937-1938, în timpul masacrului marii terori staliniste fuseseră executați și aruncați în gropi comune între 9.000 și 11.000 de oameni, în principal deținuți politici și etnici polonezi).
"Cel mai bine la Veneția", așa am înțeles eu prima dată recomandarea care mi se făcea și am crezut că nu aud bine (și chiar nu auzisem). Dar am apucat să visez un pic la o dezintoxicare în gondole, pe canale, în cel mai frumos oraș al lumii.
Așa a fost să fie. Cât despre Ucraina de azi, oriunde-aș fi mers tot de o casă cu ziduri înalte și porți încuiate aș fi avut parte. O măsură de bun simț, luată spre binele pacienților, căci pe străzi pericolele sunt prea mari și ispitele prea la îndemână în orașul ăsta, oficial păstorit de funcționari UE și patrulat de misionari de pace ai Națiunilor Unite, dar la firul ierbii aflat de fapt la cheremul clanurilor locale, cu ultrașii și armatele lor private. În ziua de azi în Ucraina, heroina e la fel de ușor de procurat ca la Zürich, însă fără calitatea aia de laborator, garantată și parafată de statul elvețian. Aici speranța de viață pentru un junky cu pedigree ca mine e sub un an, pentru că de fapt habar nu ai de ce fel de marfă îți e dat să dai. Așa că mai sigur ne țin la borcan, cu capacul bine-nșurubat.
Azi dimineață însă, Aliona m-a invitat să mergem împreună la slujba de Florii, la Sf. Nicolae, biserica ei favorită - "ai să vezi tu de ce". Și am văzut, are dreptate, locul e de basm. Amplasată pe malul stâng al râului Bug, chiar lângă unul din cele trei poduri ale orașului, pe o colină împădurită și fortificată cu ziduri de piatră, biserica e formată din trei turnuri voluminoase, octogonale, construite din scânduri de lemn de stejar îmbinate abil, fără cuie, pictate în alb pe exterior și-ntr-un albastru senin, de Santorini sau de Jurilovca, pe interior. Nu mai intrasem într-o biserică de la Paștele din 2024, ultimul petrecut cu părinții la Iași. Inițial, locul proaspăt înverzit și aerul înmiresmat de flori de primăvară, norodul de enoriași cu multe femei tinere, dureros de frumoase, gloata de copii cuminți, cu chipuri angelice, îmbrăcați în haine colorate, slujba în slavonă, atât de familiară de la lipovenii mei, vorbele șoptite ale Alionei și respirația ei caldă care-mi mângâia obrazul aplecat spre ea, toate m-au muiat și m-au înduioșat până la lacrimi. Însă pe măsură ce timpul trecea, un nor greu de jale adâncă mi-a întunecat toate gândurile. Cum de mi-am abandonat eu părinții bătrâni să moară singuri și chinuiți de incertitudinea soartei mele și m-am lăsat sedus și dus pe pustii de Oona Nebuna și de "fermecele" ei.
La finalul slujbei, Aliona m-a văzut cu moralul căzut și m-a condus înapoi la centru în tăcere. La despărțire mi-a sugerat să scriu. "N-aș mai ști de unde să încep", am încercat eu să mă scuz, dar mi-a tăiat-o scurt și-ambiguu: "Începe cu sfârșitul". "Sfârșitul lumii? Ce sfârșit?". A râs puțin, apoi a redevenit serioasă, cum sunt toți oamenii pe-aici mai tot timpul: "Sfârșitul vieții tale de dinainte de-a o cunoaște pe Oona". "Nu pot să scriu așa, aiurea, am mai încercat. Îmi trebuie destinatar, ar trebui să-i scriu cuiva". Îi ceream de fapt permisiunea să îi scriu Oonei, măcar puțin, ceva-orice, e totuși ziua ei. Aliona s-a prins, mi-a explicat că n-ar fi o idee bună. "E timpul să te întorci la tine. Scrie-ți ție, dacă vrei, dacă nu poți altfel, numai scrie".
Scrisoarea I - Sfârșitul
Bă băiatule,
Sfârșitul nu e moarte, așa cum nici moartea nu e sfârșitul. Îți amintești tu cântecul ăla care-ți plăcea așa de mult? Că dacă tu nu-ți amintești, îți amintesc eu acum: "When you're sad and when you're lonely / And you haven't got a friend / Just remember / Death is not the end". Bine, gata, nu insist. Da' de cartea aia pe cate ți-a făcut-o cadou Leac: Ai toată viața înainte, îți amintești? Da, știu că n-ai apucat s-o citești, da' mai ții minte cât de amuzant i se părea lui Leac titlul, cum te-a pus să îi faci poza la copertă în oglindă, să sugereze ce voia el să sugereze, cum că titlul ar putea să însemne fix opusul a ce pare să însemne la prima vedere. Gen bancul ăla din comunism despre salutul pionieresc "Tot înainte! - Că-nainte era mai bine". Da' când ai fost la Moscova și ți-ai luat trompeta aia de pe Arbatskaya, trompeta pionierilor sovietici cu steguleț roșu atașat, pe care scria sloganul lor: Bîti gatov!, adică cum ar veni "Fiți gata, fiți pregătiți!". Vsegda gatov!, "Întotdeauna pregătiți!", era răspunsul, un fel de "Adevărat a-nviat!" (lol). Cum e, ești pregătit? Ești gata să dai cu lopata, să dezgropi și să-nvii morții? Începe cu sfârșitul, ți-a zis fata. Hai că-i simplu. Începe cu sloganul tău, ăla cu care ai ieșit asudat și satisfăcut din k-hole, în după-amiaza aia toridă de august: "Viața ta s-a terminat!" Cum strigai ca nebunu' de pe balcon la fete: "E-adevărat ce-am visat? Că viața mea s-a terminat?". Și ele râdeau, credeau că ești doar beat. Dar tu pe-atunci practicai deja mai-mult-ca-beția, beția-albă o numeai, în care mureai și renășteai o dată pe oră. Până când? Pân'la prășit? Nu, pân'la sfârșit! Și-atunci a venit îngerul cu trâmbița: ești pregătit pentru sfârșit?
Apoi a venit iarna și gluma asta a devenit gloomy și beția albă s-a-nnegrit și porumbelul păcii a fost găsit degerat în zăpadă. "White on White", ca pictura lui Malevich pe care ai văzut-o cu Oona la MoMA la New York, când ea povestea și povestea și povestea și tu ascultai fascinat de tot ce aflai și de prezența ei electrizantă.
Dar poezia aia cu negru pe alb o mai știi?
charcoal-black crows black roses the black box has never been recovered...
Nu? Nimic? Te-am deprimat? Nu mă mai iubești? Vezi cum ești?
După ce "viața ta s-a terminat" și ți s-au înecat corăbiile - o, dark night of the soul - o iarnă-ntreagă ți-au mâncat vulturii ficații, Prometeu. Și tot nu s-au săturat. N-ai mai căutat iluminări cu lumânarea după aia, e adevărat. Lumânarea ta abia mai pâlpâia și te-ai izbit de zid așa pe-ntuneric. Dar vorba maestrului, zidul ți-a dat lapte... Tu n-ai cerut nimic, da' nici n-ai refuzat. Mai ții minte cum te umileai pentru un cui, o liniuță, un xanax măcar, orice căcat? Da' te țineai lucid, nu zic, erai încă atent și încă treaz. Lumea nu și-a pierdut respectul pentru tine atunci, nu dintr-o dată, nu de tot. Încă mai miroseai a taine și mister și a potențial neexploatat. Miezul nu-ți putrezise încă înăuntru, privirea mai avea pe fund sclipirea unui bănuț lucios, scoica-și păstrase perla. Rușinea te-a salvat atunci, rușinea de părinți, de copii, de vecini, de prieteni. Vreau să trăiesc. Vreau să trăiesc. Ăsta era refrenul care izbea cu pumnu-n zid când temnicerul mustăcea zâmbind și-ți amintea sentința: de ce te-ncăpățânezi tu să negi evidența? Isus a retezat pomul uscat. Viața ta s-a terminat.
Și totuși, atunci, o iarnă de răbdare și pastilele de ficat aproape te-au salvat. În ziua-n care Iaru te-a scuipat din gura lui (ai vorbit neîntrebat, te-ai băgat ca prostu-n vorbă și ai meritat), Buzea te-a adoptat și te-a-ncurajat: scrie, frate, că ești copt, dacă te irosești e păcat. La început l-ai ascultat, începuseși bine, îți plăcea și ție, pomul lăudat.
Ce? Nu-ți mai place-așa rimat-ritmat? Pe vremuri îți plăcea, ai umplut un blog de poezii doar cu vocea mea de Iv naiv. Iv cel bețiv. Acum te simți departe, ai vrea să uiți? Ai vrea să fii altcineva? Dar eu sunt aici să-ți amintesc că ești același.
Îți amintești ultima temă care ți s-a dat? Prostia, da, prostia, specialitatea ta. Aia ți-a fost ție profeția. Nici n-ai mai terminat, nici text, nici curs, s-au dus pe apa sâmbetei, în sus, de la răsărit spre apus. Pentru c-atunci a apărut ea. Ceva din tine-o aștepta demult. I-ai citit într-o noapte ce-ai scris și Oona Nebuna s-a prins. Te-a luat în brațe, ți-a amintit cum e să fii bărbat. Îndrăgostit și exaltat și excitat cum ți-ai dorit dintotdeauna dar nu prea s-a-ntâmplat. A vorbit apoi cu foștii tăi clienți de la Geneva, de la JTI. "Vino cu mine, să te am aproape". Nu mai știa nimeni de tine dar de dragul ei te-au angajat.
Ai lăsat totul baltă, ai abandonat tot ce părea că se înfiripa ca un nou început, o nouă șansă, să trăiești, să scrii, să-mpărtășești. Să-ți mai golești din sacul cu povești, să publici poate într-o zi o carte. N-a mai contat, nu te-ai gândit de două ori, nu te-ai uitat înapoi. În două săptămâni ai plecat, în șase luni erai deja mult mai bogat decât fuseseși vreodată. Of, viața mea, pe care tot încercând s-o lungești ai făcut-o lată. Dar n-a trecut anul și te-ai săturat de toată vrăjeala - politică, orgolii, plictiseală - moartea pasiunii. Pe Oona n-o prea mai prindeai, îi pierduseși urma. I-ai scris o scrisoare cât un mic roman, cum te usuci de dorul ei și cât te doare. Ți-a răspuns după trei săptămâni cu un singur cuvânt: "Oare?". Fata juca în Champions League, tu încercai să te salvezi de la retrogradare. Dar n-ai scăpat. A murit tac'tu și ultima redută din tine a cedat. N-ai fost la-nmormântare, te-ai dus la curve și te-ai îmbătat. Iar dimineața ai avut de-ales: ștreang sau seringă? Și te-ai înțepat. Pentru prima dată. A fost de neuitat: ai uitat de Oona, ai scăpat de mine, ai uitat de moarte, ai uitat de tine...
Cam asta e povestea, nu văd ce-ar fi de-adăugat.
Poate-un cântecel de leagăn? Serenada asta o mai știi? Dacă tot începuși cu sfârșitul, cum ar fi să terminăm cu:
Începutul
Nu te iubesc, nu te urăsc, nu iert, nu judec, nu condamn.
nu te cunosc și
ăsta-i începutul.
Aștept însă de când mă știu sărutul
promis (primit? pierdut?)
când m-am născut sau poate
puțin mai înainte. Oricum, toate
s-au întâmplat mult înainte de cuvinte
prima pedeapsă am primit-o
nu pentru vreo faptă
nedreaptă sau vreo vorbă-n vânt
și nici măcar pentru vreun gând
ci doar pentru-un mormânt săpat mult prea curând
și mult prea strâmb și strâmt.
Acum nici nu mai cred nici nu mai sper
c-o să ne revedem curând, dar cred
că-acum e niciodată și gura mea
preaspartă preaspurcată-i preanevinovată
oricât de veșted mi-o fi azi vestmântul
de raze, oricâtă iarnă și oricât de frig
o să mă fac covrig în palma ta și tu o să-mi strănuți - noroc! - nuntașii
luntrașii lipoveni din moarte înălțați
o să ne-avem ca frați, mame și tați
turma de aur, în zori aterizată
pe raza ta de abur - cea mai frumoasă fată -
nu te cunosc, dar te înalț în gând
la rang de-împărăteasă peste întreg
al meu pământ.
Am plesnit țânțarul, vocea conștiinței, m-am spălat pe dinți, pe mâini, pe părinți, am golit ce mai era în sticlă și-am alunecat într-un somn agitat, de condamnat la moarte.
A doua zi, Aliona a citit ce-am scris cu o grimasă dureroasă și m-a-ntrebat cum de am reușit să fiu iarăși beat. "Am găsit aseară o sticlă de votcă-n scorbura-n care țineam demult ascunsă o țigară. Jur că sticla nu-i a mea. Cineva sigur a plâns după ea".
Aliona a încercat să citească ce-am scris dar n-a rezistat pân-la capăt. A făcut mototol foaia, a zvârlit-o-n scrumieră și i-a dat foc.
E luni, e săptămâna patimilor, sunt mahmur. I-aș cere Alionei o carte ceva, dar a dispărut, sigur nu vrea să mă vadă. Simt o căldură prea-familiară-n zona care încă tânjește după Oona. Îmi vine să m-ating, să mă frec, să m-aprind și să mă sting, să mă pierd un minut. Mi-e greu dar mă abțin, rabd, aștept să-mi treacă. Pofta, durerea, greața, rușinea. Timpul. Dar timpul băltește.
Căcat. Am mai fost aici, un pește pe uscat.
Spre seară, Aliona intră-n chiliuța mea, își cere scuze. Ea mie. E ridicol și îi spun. "Lasă-mă pe mine să-mi pun cenușă-n cap". "Nu! Tu ai făcut ce-ar face oricine-n locul tău, însă eu ar fi trebuit să știu mai bine, e total impardonabil, neprofesionist. N-am vrut să treacă ziua, să te las așa. Lucrurile astea se cer lămurite rapid". "Să n-apună soarele peste mânia voastră" - sar eu, admirativ și recunoscător, cu citatul din Biblie. Aliona oftează. Își ridică privirea, mă fixează în tacere câteva secunde. Apoi cu o voce slabă, ezitantă, îmi explică atent: "Eu sunt medic. Am studiat și studiez psihologia. A trebuit să îmi analizez serios ieșirea... furia asta mult prea nechibzuită... nu poate-avea decât o explicație, mi-e clar acum". Mă uit în ochii ei, aștept să continue. Dar nu mai spune nimic. Privirea ei însă rămâne fixată pe mine, mă privește cu o figură calmă, neutră, dar c-o intensitate stranie și... încă ceva. Simt în ea un fel de... chemare? Mă apropii încet și ridic mâna să-i ating obrazul. Nu face niciun gest, nicio mișcare. Continuă să mă privească fix în ochi. Să cheme. Îmi apropii fața de a ei și o sărut ușor pe buze. Privirea ei rămâne adâncită într-a mea. Doar respirația-i devine puțin mai grea. O aud acum, puțin accelerată. Îi iau fața în mâini și o sărut înc-o dată. De data asta dorința irupe. Ne lipim strâns, de parcă am vrea să intrăm unu-ntr-altul. Apoi se desprinde. "Noapte bună, Sergiu". Până să-i răspund, ușa se închide.
Ce simplu. Nu-mi amintesc să fi avut parte vreodată de-un sărut mai frumos.
Adorm, cad într-un somn adânc, fară vise. Mă trezesc ușor, limpede, senin. Ca un vas golit, spălat, uscat, aerisit. Niciun gând nu se grăbește să-mi ceară socoteală. Nicio imagine, nicio chemare. Deschid fereastra și mă așez cuminte lângă ea. Îmi pare că pot vedea până departe, în spațiu, în timp. Când intră Aliona pentru sesiunea noastră de dimineață îi zâmbesc și vine lângă mine. Rămânem nemișcați ca-ntr-o fotografie. Ca-ntr-un tablou. Natură vie.
Când s-a-mplinit ora, m-a mângâiat, m-a sărutat pe creștet ca pe un copil. I-am luat palma și mi-am îngropat fața în ea, ca într-o mască de-oxigen.
"Mergem la Înviere sâmbăta, da?", o-ntreb și îmi ridic privirea să-i văd ochii.
Clipește scurt o încuviințare și se îndepărtează-ncet.
Destul. E timpul să închei acum, cum am promis, c-o maneluță.
Un cozonac de post
Am fost un prost
(ah cât de prost eram)
până-ntr-o zi m-am prăbușit
ca o trăsură fără ham
ca un compiutăr fără ram
ca un irak fără saddam
sub toată greutatea prostiei mele
în propriu-mi căcat. mi-am pierdut conștiința
de sine, și am leșinat...
Când m-am trezit însă eram curat,
deștept și limpede și învățat
și plin de har. o doamne, cât mă iubești tu de fapt,
habar n-aveam - ce vis frumos, ce dar! - mi-am zis
și-am dat o tură-n jurul lumii ca un star
să-mi perii și sporesc inteligența. însă vai, destin amar
nu trecu mult și m-am trezit epuizat și pustiit
de propriu-mi geniu. deprimat,
am căzut iarăși în butoiul cu căcat.
Dar m-am trezit din nou, ca nou,
pui mic abia ieșit din ou
la fel de prost ca la-nceput
ba chiar mai rău. acum în cap
nu mai aveam nimic, nimic. nici-o idee,
nici-un plan, nici-un cuvânt de duh, nici-o scânteie, nici-un har
- o doamne, am zis iar,
îți multumesc! ai dat, ai luat
ai demonstrat tot ce era de demonstrat. să fii slăvit!
să fii iubit,
chiar așa demodat
cum ești, fii binecuvântat!
de-acum și până mor
să-mi fii cuptor
să-ți fiu aluat.