Shalimar Clovnul

Citiţi o discuţie cu autorul despre această carte.

Salman Rushdie s-a născut la Bombay (azi Mumbai) în 1947, cu două luni înainte ca India să-şi dobîndească independenţa. La vîrsta de treisprezece ani pleacă în Anglia, unde va studia istoria la prestigiosul King's College din Cambridge. După absolvire se mută la Karachi, în Pakistan. Are o scurtă şi nefericită experienţă în televiziune, după care se întoarce în Anglia, unde încearcă să-şi construiască o carieră de scriitor profesionist.

Debutează în 1975 cu Grimus, dar romanul care l-a impus definitiv în lumea literară a fost Copiii din miez de noapte (1981), volum distins cu Booker Prize în 1981 şi The Booker of Bookers în 1993. Acestora li se alătură Ruşinea (1983), nominalizat la Booker Prize în 1984 şi care a primit Prix du Meilleur Livre Étranger, Harun şi Marea de Poveşti (1990), Ultimul suspin al Maurului (1995), Pămîntul de sub tălpile ei (1999), distins cu Commonwealth Prize, şi Furie (2001). Rushdie este, de asemenea, autorul controversatului roman Versetele satanice (1988; în pregătire la Editura Polirom), pentru care a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în 1989. Pe lîngă operele de ficţiune (aproape toate apărute în traducere românească la Editura Polirom), i-au mai apărut o culegere de eseuri, interviuri şi recenzii intitulată Patrii imaginare (1992), volumul de povestiri Orient, Occident (1994) şi o vastă antologie de texte eseistice şi memorialistice cu titlul Dincolo de limite. În 2004 îi apare un alt volum de eseuri, Orientul e albastru, iar în 2005, romanul Shalimar the Clown (Shalimar clovnul).

Acest nou roman al lui Rushdie prezintă povestea dansatoarei hinduse Boonyi Kaul şi a iubitului ei musulman, Noman Sher Noman, cunoscut ca Shalimar clovnul. Cei doi se căsătoresc, dar Boonyi este sedusă de ambasadorul american în India, Max Ophuls, şi îşi părăseşte soţul, fiind la rîndul ei abandonată şi dezonorată atunci cînd legătura extraconjugală a ambasadorului nu mai poate fi ţinută secretă. Din acrobat şi dansator pe frînghie, Shalimar devine un temut terorist internaţional care, după ani de crime şi atentate, îşi urmăreşte în continuare vendeta lui personală. Shalimar clovnul este un roman captivant, cu o tematică foarte actuală - cea a conflictului interetnic şi religios -, în care thrillerul politic se împleteşte cu elemente fantastice sau fabuloase şi cu aventuri exotice, totul într-un stil uşor baroc, mustind de o inventivitate lexicală ce constituie marca inconfundabilă a lui Salman Rushdie. Romanul a fost nominalizat în anul 2005 la Whitbread Book Awards.



La douăzeci şi patru de ani fiica ambasadorului dormea prost în nopţile calde şi anoste. Se trezea des şi chiar şi atunci cînd, în cele din urmă, somnul venea, trupul rareori i se odihnea, zvîrcolindu-se şi răsucindu-se de parcă ar fi încercat să scape din nişte teribile cătuşe invizibile. Uneori ţipa într-o limbă pe care n-o vorbea. Diferiţi bărbaţi îi spuseseră asta pe un ton îngrijorat. Erau puţini bărbaţii cărora li se permisese să fie prezenţi în timp ce dormea. Aşa că dovezile erau limitate şi nu exista un consens. Cu toate acestea, se putea identifica un tipar. Conform uneia dintre mărturii, sunetele pe care le scotea erau guturale, ca nişte ocluziuni glotale, ca şi cînd ar fi vorbit în arabă. Araba celor o mie şi una de nopţi, se gîndi ea, limba din vis a Şeherezadei. O altă versiune îi descria cuvintele ca fiind ştiinţifico-fantastice, de parcă ar fi vorbit klingoniana, de parcă şi-ar fi dres vocea într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată. De parcă ar fi fost Sigourney Weaver înlesnind întruparea unui demon în Ghostbusters. Din spirit ştiinţific, fiica ambasadorului lăsă într-o noapte un reportofon pe noptieră, dar cînd auzi vocea de pe bandă, urîţenia de cap de mort a acesteia, care îi era cumva şi cunoscută, şi complet străină, se sperie cumplit şi apăsă butonul de ştergere, care n-a şters nimic important. Adevărul rămînea acelaşi.

Aceste perioade agitate de vorbit în somn erau din fericire scurte, iar cînd se sfîrşeau, ea se cufunda o vreme, gîfîind şi asudînd, într-o stare de istoveală fără vise. Apoi se trezea din nou brusc, convinsă, în starea aceea de dezorientare, că în dormitor se afla un intrus. Nu era nici un intrus. Intrusul era o absenţă, un spaţiu negativ în întuneric. Nu avea mamă. Mama sa murise dîndu-i naştere ei: soţia ambasadorului îi spusese acest lucru, iar ambasadorul, tatăl ei, i-o confirmase. Mama ei fusese din Caşmir şi o pierduse într-un timp de dinainte de amintiri, la fel ca paradisul, la fel ca şi Caşmirul. (Sinonimia dintre Caşmir şi paradis era una din axiomele ei, pe care toţi cei care o cunoşteau trebuiau s-o accepte.) Se cutremura în faţa absenţei mamei sale, o santinelă lipsită de substanţă în întuneric, şi aştepta al doilea dezastru, aştepta fără să ştie că aşteaptă. După moartea tatălui ei - strălucitorul, cosmopolitanul ei tată franco-american, "ca Statuia Libertăţii", cum spunea el, iubitul, detestatul, năbădăiosul, desfrînatul, deseori absentul şi irezistibilul ei tată - începu să doarmă tun, de parcă tocmai ar fi fost absolvită de toate păcatele. De parcă tocmai i s-ar fi iertat toate cele - ei sau, poate, lui. Povara păcatului fusese transmisă. Ea nu credea în păcat.

Aşa că pînă la moartea tatălui ei n-a fost o femeie cu care se dormea uşor, deşi era o femeie cu care bărbaţii doreau să se culce. Povara dorinţelor bărbaţilor i se părea exasperantă. Povara propriilor ei dorinţe era în cea mai mare parte neuşurată. Puţinii iubiţi pe care îi avusese fuseseră necorespunzători în diverse feluri, aşa că (de parcă ar fi vrut să declare subiectul încheiat) se decise destul de repede să rămînă cu un individ relativ mediocru, ba chiar se gîndea serios la cererea în căsătorie a acestuia. După care ambasadorul a fost măcelărit pe treptele ei ca un pui pentru o cină halal, cu sîngele scurgîndu-i-se din trup printr-o rană adîncă la gît, cauzată de o singură tăietură aplicată de lama asasinului. Ziua în amiaza mare! Cum va mai fi lucit arma în soarele auriu al dimineţii, care e binecuvîntarea sau blestemul de fiecare zi al oraşului! Fiica bărbatului ucis era o femeie care ura vremea bună, dar în marea majoritate a timpului oraşul nu prea îi oferea altceva. Ca urmare, trebuia să suporte luni lungi şi monotone de soare fără pic de umbră şi o arşiţă uscată, care-ţi crăpa pielea. În rarele dimineţi în care, cînd se trezea, găsea un cer noros şi o adiere de umezeală în aer, se întindea somnoroasă în pat, arcuindu-şi spatele, şi era pe moment bucuroasă, ba chiar plină de speranţă; dar pînă la prînz norii se evaporau invariabil, făcîndu-i din nou loc pe cer albastrului mincinos de cameră de bebeluş, care făcea lumea să pară copilărească şi pură, şi sferei zgomotoase şi insolente care urla la ea ca un om ce rîde prea tare într-un restaurant.

Într-un astfel de oraş nu puteau exista porţiuni gri - sau cel puţin aşa se părea. Lucrurile erau ceea ce erau şi nimic altceva, neambigue, lipsite de subtilităţile burniţei, umbrei şi răcorii. Sub privirea scrutătoare a unui astfel de soare nu aveai unde să te ascunzi. Oamenii erau expuşi peste tot, cu trupurile lucindu-le în lumină, sumar îmbrăcate, ca în reclame. Nici urmă de mistere sau adîncimi; doar suprafeţe şi revelaţii. Cu toate acestea, a învăţa oraşul însemna a descoperi că această claritate banală e o iluzie. Oraşul era trădător, înşelător cît cuprinde, o metropolă a nisipurilor mişcătoare, în continuă transformare, ascunzîndu-şi natura, precaută şi secretoasă, în ciuda goliciunii aparente. Într-un astfel de loc nici măcar forţele răului nu mai aveau nevoie de adăpostul întunericului. Ieşeau în flăcări din strălucirea dimineţii, orbindu-te, şi te înjunghiau cu o lumină ascuţită şi fatală.

O chema India. Nu-i plăcea acest nume. Pe oameni nu-i chema, nu-i aşa, Australia sau Uganda sau Inguşeţia sau Peru. La mijlocul anilor '60 tatăl ei, Max Ophuls (Maximilian Ophuls, crescut în Strasbourg, Franţa, într-o epocă mai tînără a omenirii), fusese cel mai iubit şi apoi cel mai scandalos ambasador al Americii în India, dar chiar şi aşa, copiii nu trebuiau împovăraţi cu nume gen Herţegovina sau Turcia sau Burundi numai fiindcă părinţii lor vizitaseră acele tărîmuri şi îşi făcuseră, probabil, de cap pe-acolo. Ea fusese concepută în Orient - concepută în adulter şi născută în mijlocul pîrjolului de indignare care i-a distrus tatălui ei căsnicia şi i-a terminat cariera diplomatică -, dar dacă asta era o scuză suficientă, dacă era OK să le atîrni oamenilor locurile de naştere de gît ca pe nişte albatroşi, atunci lumea ar fi plină de bărbaţi şi femei pe care să-i cheme Eufrat sau Pisgah sau Iztaccíhuatl sau Woolloomooloo. În America, fir-ar să fie, această modalitate de a boteza nu era tocmai neobişnuită, ceea ce îi ştirbea într-o oarecare măsură argumentaţia şi o enerva într-o măsură ceva mai mare. Nevada Smith, Indiana Jones, Tennessee Williams, Tennessee Ernie Ford - îi înjura pe toţi în gînd şi le arăta degetul mijlociu.

"India" tot nu i se părea în regulă, i se părea exotic, colonial, sugerînd însuşirea unei realităţi care nu-i aparţinea, şi îşi repeta tot timpul că oricum nu i se potriveşte, că nu se simţea ca o Indie, chiar dacă tenul îi era bogat şi întunecat la culoare, iar pletele negre şi lucioase. Nu voia să fie subcontinentală, nici excesivă, nici vulgară, nici explozivă, nici aglomerată, nici străveche, nici zgomotoasă, nici mistică şi nici în vreun alt fel Lumea a Treia. Dimpotrivă. Se dădea ca fiind disciplinată, manierată, nuanţată, introvertită, necredincioasă, rezervată, calmă. Vorbea cu accent englezesc. În purtare nu era înflăcărată, ci rece. Aceasta era imaginea pe care şi-o dorea, pe care şi-o construise cu multă îndîrjire. Era singura versiune pe care o ştiau cei din America, în afară de tatăl ei şi de iubiţii pe care îi speriase cu apucăturile ei nocturne. Cît despre viaţa ei interioară, perioada englezească violentă, trecutul îngropat de comportament deviant, anii de delincvenţă, episoadele ascunse ale istoriei sale scurte, dar pline de evenimente, toate aceste lucruri nu constituiau subiecte de discuţie, nu erau (sau nu mai erau) de interes pentru marele public. Acum exercita un control ferm asupra ei însăşi. Copilul problemă din ea era sublimat în activităţile pe care le făcea în timpul liber - partidele săptămînale de box de la clubul lui Jimmy Fish, situat la intersecţia bulevardelor Santa Monica şi Vine, unde se ştia că se pregătesc Tyson şi Christy Martin şi unde furia rece a pumnilor ei îi făcea pe bărbaţi să se oprească s-o privească, partidele bisăptămînale de antrenament cu un individ care aducea cu Burt Kwouk atacîndu-l pe Clouseau şi care era maestru în artele marţiale Wing Chun de luptă corp la corp, singurătatea înconjurată de ziduri negre şi decolorată de soare a poligonului Saltzman cu ţinte mobile, afară, în deşert, în 29 Palms, şi - cele mai grozave - şedinţele de tir cu arcul din centrul Los Angeles-ului, în Elysian Park, lîngă locul de naştere al oraşului, unde noile ei aptitudini de autocontrol rigid, pe care le dobîndise pentru a supravieţui, pentru a se apăra, puteau fi folosite pentru a porni la atac. În timp ce îşi întindea arcul olimpic auriu, simţind apăsarea corzii pe buze şi atingînd uneori capătul săgeţii cu vîrful limbii, se simţea aţîţată, îşi dădea voie să simtă cum o cuprinde căldura pe măsură ce secundele pe care le avea la dispoziţie pentru a trage se împuţinau, pînă cînd în cele din urmă dădea drumul săgeţii, dezlănţuindu-i veninul, desfătîndu-se cu zgomotul înfundat făcut în depărtare de arma care îşi lovea ţinta. Săgeata era arma ei preferată.

Îşi ţinea de asemenea sub control stranietatea vederii, înstrăinarea bruscă a viziunii, care venea şi trecea. Cînd ochii ei deschişi la culoare deformau lucrurile pe care le vedeau, mintea-i îndărătnică le schimba înapoi. Nu stăruia asupra propriului tumult, nu vorbea niciodată despre copilărie, iar celorlalţi le spunea că nu-şi aminteşte ce visează.

În ziua în care a împlinit douăzeci şi patru de ani, ambasadorul a venit s-o vadă. Cînd a sunat la interfon, ea s-a uitat de la balconul ei de la etajul al patrulea şi l-a văzut aşteptînd în arşiţa zilei, îmbrăcat într-un costum absurd de mătase, ca un amant francez mai în vîrstă. Ba mai avea şi un buchet de flori.
- Va zice lumea că eşti iubitul meu! îi strigă India lui Max de sus. Valentinul meu moşneag!

Îi plăcea la nebunie de el cînd se fîstîcea, cu fruntea încruntată dureros, cu umărul drept înălţat şi lipit de ureche, cu mîna ridicată de parcă ar fi parat o lovitură. Îl văzu descompunîndu-se în culorile curcubeului filtrat prin prisma iubirii ei. Cum stătea acolo jos, pe trotuar, îl urmări dispărînd în trecut, cu fiecare clipă din el trecîndu-i pe sub ochi şi pierzîndu-se pentru totdeauna, supravieţuind doar în atmosferă sub forma unor raze de lumină ce-i evadau din trup. Asta însemna să pierzi, asta era moartea: o evadare în razele de lumină, în viteza inefabilă a anilor-lumină şi a parsecilor, a distanţelor din ce în ce mai mari ale Cosmosului. La marginea universului cognoscibil o creatură de neimaginat îşi va pune într-o zi telescopul la ochi şi îl va vedea pe Max Ophuls apropiindu-se, îmbrăcat într-un costum de mătase şi cu un buchet de trandafiri pentru o aniversare în braţe, purtat înainte de o maree de lumină. O părăsea cu fiecare clipă care trecea, devenind ambasador pe aceste tărîmuri neînchipuit de îndepărtate. Îşi închise ochii şi-i deschise din nou. Nu, nu era la miliarde de kilometri distanţă, printre vîrtejurile galaxiilor. Era acolo, ireproşabil şi alert, pe strada unde locuia ea.

El îşi recăpătase stăpînirea de sine. O femeie în trening făcu colţul dinspre Oakwood şi alerga spre el, cîntărindu-l, făcînd toate judecăţile facile ale vremurilor, judecăţi despre sex şi bani. El era unul din arhitecţii lumii postbelice, ai structurilor ei internaţionale, ai convenţiilor ei economice şi diplomatice acceptate. Era un jucător de tenis redutabil chiar şi acum, la această vîrstă avansată. Forehandul spre exterior - arma lui surpriză. Silueta aceea zveltă, în pantaloni lungi şi albi, care nu avea mai mult de 5% grăsime pe ea, încă putea să acopere terenul fără probleme. Le amintea oamenilor de fostul campion Jean Borotra - acelor dinozauri puţini care îl mai ţineau minte pe Borotra. Se holbă cu o plăcere tipic europeană, nedisimulată, la sînii americancei care alerga, strînşi în maioul de sport. Cînd trecu pe lîngă el, îi oferi un trandafir din enormul buchet. Ea luă floarea. Apoi însă, îngrozită de farmecul lui, de apropierea erotică a fulgerelor puterii sale, precum şi de ea însăşi, acceleră ritmul, îngrijorată. 15-0.

De la balcoanele clădirii bătrînele doamne din centrul şi estul Europei se uitau şi ele admirativ la Max, cu pofta vîrstei fără dinţi. Vizita lui era pentru ele punctul culminant al lunii. Astăzi îşi făcuseră apariţia în masă. De obicei se adunau în grupuleţe la colţul străzii sau stăteau cîte două sau trei pe marginea piscinei din curte, pălăvrăgind şi afişînd fără urmă de jenă haine de plajă nepotrivite. De regulă dormeau mult, iar cînd nu dormeau, se plîngeau. Îşi îngropaseră soţii alături de care petrecuseră patruzeci sau cincizeci de ani de viaţă nebăgată în seamă. Gîrbovite, aplecate, lipsite de expresie, bătrînele îşi plîngeau misterioasele destine care le aruncaseră aici, la jumătate de lume distanţă de locurile lor de baştină. Vorbeau limbi ciudate, care puteau fi georgiană, croată sau uzbecă. Bărbaţii lor le dezamăgiseră, murind. Erau stîlpi care se prăbuşiseră - le ceruseră să se bazeze pe ei şi îşi aduseseră nevestele departe de tot ce le era familiar, pe acest tărîm veşnic însorit al belşugului, plin de oameni obscen de tineri, această Californie al cărei templu era trupul şi a cărei fericire consta în ignoranţă, iar apoi se dovediseră a nu fi de nădejde, prăbuşindu-se pe terenul de golf sau cu faţa într-un bol cu supă de tăiţei şi dezvăluindu-le astfel văduvelor lor, în această fază tîrzie a vieţii, caracterul îndoielnic al existenţei în general şi al soţilor în particular. Seara văduvele cîntau cîntece de prin ţările baltice, de prin Balcani, de prin vastele întinderi ale Mongoliei.

Bătrînii din cartier erau şi ei singuri, unii sălăşluind în trupuri lăsate, asupra cărora gravitaţia exercitase o forţă mult prea mare, alţii cu bărbi cărunte şi nepăsători, îmbrăcaţi în flanele soioase şi pantaloni cu fermoarul desfăcut, în timp ce un al treilea contingent, mai fercheş, se gătea atent, afişînd berete şi papioane. Aceşti domni spilcuiţi încercau periodic să le antreneze pe văduve în conversaţie. Eforturile lor, însoţite de licăriri gălbui de dinţi falşi şi de iţiri deprimante ale vestigiilor de păr lins de sub beretele cu cozorocul în sus, erau ignorate invariabil şi dispreţuitor. Pentru aceşti crai trecuţi Max Ophuls era o jignire, iar interesul pe care doamnele îl manifestau pentru el - o umilinţă. L-ar fi ucis dacă ar fi putut, dacă n-ar fi fost prea ocupaţi să se ferească de propriile lor morţi.

India le vedea pe toate: pe bătrînele exhibiţioniste şi pline de dorinţă făcînd piruete şi flirtînd pe verande, dar şi pe bătrînii înciudaţi, stînd la pîndă. Olga Simeonovna, bătrîna administratoare rusoaică, o femeie ca un samovar bulbucat, îmbrăcată în blugi, îl salută pe ambasador de parcă era un şef de stat în vizită oficială. Dacă ar fi existat un covor roşu la îndemînă, l-ar fi întins în faţa lui.
- Vă face să aşteptaţi, domnule ambasador, ce să-i faceţi, tinerii ăştia... Nu că am ceva împotrivă. Doar că în ziua de azi e mult mai greu cu o fiică, am fost şi eu fiică la vremea mea şi pentru mine tata era ca un dumnezeu, era de neconceput să-l las să aştepte. Vai, fetele din ziua de azi sînt greu de crescut şi apoi te lasă cu buzele umflate! Şi eu am fost mamă, să ştiţi, domnule, dar acum sînt ca şi moarte pentru mine, fiicele mele. Scuip pe numele lor uitate! Asta-i situaţia.

Toate acestea fiind spuse în timp ce învîrtea în mînă un cartof încolţit. Toată lumea din cartier, acest ultim cartier al vieţii ei, o cunoştea sub numele de Olga Volga şi femeia era, după propriile ei spuse, ultima urmaşă în viaţă a legendarelor vrăjitoare cu cartofi din Astrahan, o magiciană în toată puterea cuvîntului, capabilă să folosească puterile taumaturgice ale cartofului pentru a da naştere la iubire, prosperitate sau abcese. Pe acele tărîmuri îndepărtate şi în acele vremuri de mult apuse fusese admirată şi temută de bărbaţi. Acum, datorită iubirii unui marinar, între timp decedat, naufragiase în West Hollywood şi purta salopete de blugi mult prea mari, iar pe cap un batic cărămiziu cu buline albe, care să-i acopere părul cărunt şi din ce în ce mai rar. În buzunarul de la şold avea o cheie şi o şurubelniţă în cruce. Pe vremuri putea să-ţi blesteme pisica, să te ajute să faci copii sau să-ţi corăslească laptele. Mai nou schimba becuri, încerca să repare cuptoare stricate şi strîngea chiria în fiecare lună.
- Cît despre mine, domnule, ţinu ea să-l informeze pe ambasador, eu nu mai trăiesc nici în lumea asta, nici în cea dinainte, nici în America şi nici în Astrahan. Şi, trebuie să adaug, nici pe lumea asta, nici pe cealaltă. O femeie ca mine trăieşte undeva între toate astea. Între amintiri şi treburile de fiecare zi. Între ieri şi mîine, în ţara fericirii şi liniştii pierdute, în casa calmului pierdut. Asta-i soarta noastră. Am simţit cîndva că totul e OK. Acum nu o mai simt. Ca urmare însă, nu mi-e teamă deloc de moarte.
- Şi eu sînt un locuitor al acestei ţări, doamnă, o întrerupse el grav. Şi eu am trăit suficient de mult ca să primesc cetăţenie acolo.

Ea se născuse puţin mai la est de delta fluviului Volga, într-un loc de unde încă se putea vedea Marea Caspică. Iar apoi în povestea ei apărea istoria secolului XX, modelată de magia cartofului.
- Bineînţeles că au fost vremuri grele, le spunea ea bătrînelor de la balcoane, bătrînilor de pe marginea piscinei, Indiei ori de cîte ori şi oriunde o prindea, iar acum ambasadorului Max Ophuls în ziua în care fiica lui împlinea douăzeci şi patru de ani. Bineînţeles că au existat sărăcie şi oprimare, deportări, armate şi robie. Copiilor din ziua de azi le e uşor, ce ştiu ei, văd că sînteţi un om distins, care a apucat să vadă lumea. Da, desigur, deportarea, bineînţeles, supravieţuirea, nevoia de a fi şiret ca un şobolan. N-am dreptate? Bineînţeles că există undeva şi un bărbat, visul unui altundeva, o căsnicie, copii - care nu rămîn, vieţile le aparţin, şi le iau de lîngă a ta şi pleacă. Războiul, bineînţeles, un soţ pierdut, să nu-mi vorbiţi mie de durere. Deportarea, bineînţeles, foamete, înşelăciuni, noroc, un alt bărbat, un bărbat bun, un bărbat al mării. Apoi o călătorie peste ape, mirajul Occidentului, o călătorie pe uscat, o a doua văduvie, un bărbat nu durează, persoanele de faţă se exclud, un bărbat nu rezistă. În viaţa mea au fost toţi ca nişte perechi de pantofi. Am avut două şi amîndouă s-au uzat. După care am putea spune că am învăţat să merg desculţă. Dar nu le-am cerut bărbaţilor să înfăptuiască lucruri. Nu le-am cerut asta niciodată. Cu ce am ştiut eu, am obţinut întotdeauna ce mi-am dorit. Da, arta cartofului. Fie că a fost vorba de mîncare, copii, documente de călătorie sau muncă. Toţi duşmanii mi-au fost răpuşi, iar eu am triumfat glorios. Cartoful e puternic şi prin el pot fi săvîrşite toate cele. Doar că acum e vorba de trecerea anilor şi nici chiar cartoful nu poate întoarce timpul. Noi cunoaştem lumea, nu-i aşa? Ştim cum se sfîrşeşte.

El îl trimise pe şofer sus, cu florile, şi o aşteptă pe India jos. Noul şofer. India observă, în felul ei atent şi distant, că era un bărbat chipeş, chiar frumos, la vreo patruzeci şi ceva de ani, înalt şi la fel de graţios în mişcări precum incomparabilul Max. Mergea de parcă ar fi umblat pe sîrmă. Pe faţă i se putea citi suferinţa şi nu zîmbea, deşi colţurile ochilor îi erau încreţite de riduri de rîs. Se uita la ea cu o intensitate pe care India nu şi-o dorise şi care îţi dădea senzaţia de şoc electric. Ambasadorul nu ţinea la uniforme. Şoferul era îmbrăcat într-o cămaşă albă, deschisă la gît, şi pantaloni de bumbac, anti-uniforma Americii binecuvîntate de soare. Cei chipeşi veneau în acest oraş în turme imense şi demne de milă pentru a suferi, a fi umiliţi, a-şi vedea valuta forte a frumuseţii devalorizată ca rubla rusească sau pesoul argentinian, pentru a lucra ca portari şi hamali la hoteluri, ca gunoieri şi ca femei de serviciu. Metropola era o stîncă, iar ei erau lemingi în alergare, cuprinşi de panică. La poalele stîncii era valea păpuşilor stricate.

Şoferul îşi desprinse cu greutate privirea de la ea şi şi-o îndreptă spre podea. Era din Caşmir, îi răspunse el împiedicat la întrebare. Ei îi tresări inima în piept. Un şofer din paradis. Părul lui era un pîrîu de munte. Narcise de pe malurile rîurilor învolburate şi bujori din pajiştile de pe înălţimi îi creşteau pe piept şi îi răsăreau prin gulerul desfăcut. Era înfăşurat în ecourile aspre ale sunetelor de swarnai (Instrument tradiţional asemănător cu oboiul, folosit în nordul Indiei, n.trad.). Nu, era ridicol. Iar ea nu era ridicolă, nu-şi putea permite niciodată să se lase pradă fanteziei. Lumea era reală. Lumea era aşa cum era. Închise ochii, îi deschise din nou şi în faţa ei se văzu dovada. Normalitatea era victorioasă. Şoferul dezînflorat aştepta răbdător lîngă lift, ţinînd uşa. Ea îi mulţumi printr-o înclinare a capului. Observă că mîinile lui erau strînse în pumni şi tremurau. Uşile se închiseră şi începură să coboare.

Numele sub care era cunoscut, numele pe care i-l spuse şi ei cînd a fost întrebat, era Shalimar. Engleza nu îi era bună, ci abia funcţională. Probabil că nici n-ar fi înţeles sintagma "abia funcţională". Avea ochi albaştri, pielea mai deschisă la culoare decît a ei şi părul cărunt, păstrînd urme de blond. Nu ţinea să-i ştie povestea. Nu azi. Altădată s-ar putea să-l întrebe dacă avea de fapt lentile de contact albastre, dacă asta era culoarea naturală a părului lui, dacă încerca să-şi exprime stilul personal sau era un stil pe care i-l impusese tatăl ei, care ştiuse toată viaţa cum să impună, cu atîta farmec, încît acceptai ideea impusă ca pe propria ta idee, ca pe ceva autentic. Mama ei moartă era şi ea din Caşmir. Măcar atîta ştia despre femeia despre care altfel nu prea ştia nimic (dar îşi închipuia multe). Tatăl ei american nu-şi luase niciodată permisul de conducere, dar îi plăcea să cumpere maşini. De aici şi şoferii. Veneau şi plecau. Voiau să fie faimoşi, bineînţeles. Odată, timp de o săptămînă sau două, ambasadorul avusese pe post de şofer o tînără superbă, care s-a angajat apoi ca actriţă în telenovele. Tot felul de alţi şoferi şi-au făcut apariţia scurt, ca nişte dansatori într-un videoclip. Cel puţin doi dintre ei, un bărbat şi o femeie, au făcut carieră în cinematografia porno. India a dat peste imaginile lor dezgolite noaptea tîrziu, în diverse camere de hotel. Cînd stătea la hotel, se uita la filme porno. O ajutau să adoarmă cînd era departe de casă. Dar se uita la filme porno şi acasă.

Shalimar din Caşmir o însoţi pe scări în jos. Era oare în legalitate? Avea acte în regulă? Avea măcar permis de conducere? De ce fusese angajat? Avea oare un penis mare, un penis demn de vizionări nocturne în hoteluri? Tatăl său o întrebase ce voia de ziua ei. Se uită la şofer şi îşi dori scurt să fie genul de femeie care i-ar fi putut pune întrebări pornografice chiar acolo, în lift, la cîteva secunde de la prima lor întîlnire, care să poată să-i vorbească obscen acestui bărbat frumos, ştiind că el n-ar fi priceput o iotă, că i-ar fi răspuns cu un surîs aprobator, de angajat, fără să ştie cu ce este de acord. Oare o lua în fund? Voia să-i vadă zîmbetul. Habar n-avea ce voia de fapt. Voia să facă filme documentare. Ambasadorul ar fi trebuit să ştie; n-ar fi trebuit să fie nevoit să întrebe. Ar fi trebuit să-i aducă un elefant pe care să-l călărească pe Wilshire Boulevard sau s-o fi dus să sară cu paraşuta, s-o fi dus la Angkor Watt, la Machu Picchu sau în Caşmir.

Avea douăzeci şi patru de ani. Voia să trăiască în realitate, nu în vis. Adevăraţii credincioşi, aceşti visători de coşmar, s-au repezit să înşface cadavrul ayatollahului Khomeini la fel cum odinioară alţi credincioşi adevăraţi, în altă parte, în India al cărei nume îl purta ea, smulseseră bucăţi din cadavrul Sfîntului Francisc Xavier. Una dintre ele ajunsese în Macao, alta la Roma. Voia umbre, clarobscururi, nuanţe. Voia să vadă dincolo de suprafaţă, de meniscul strălucirii orbitoare, să penetreze himenul strălucirii şi să pătrundă în sîngerosul adevăr tainic. Ce nu era ascuns, ce era la îndemînă, nu era adevărat. Îşi voia mama. Voia ca tatăl ei să îi povestească despre mama sa, să-i arate scrisori, fotografii, să-i aducă mesaje din lumea morţilor. Voia ca povestea ei pierdută să fie regăsită. Habar n-avea ce voia de fapt. Voia să ia prînzul.

Maşina a fost o surpriză. Max prefera de obicei vehiculele englezeşti clasice şi mari, dar asta era cu totul altceva: un vitezomobil argintiu, cu uşi ca nişte aripi de liliac, aceeaşi maşinărie futuristă cu care se călătorea în timp în filmele din acel an. Să ai şofer pentru o maşină sport e un moft nedemn de un om mare, se gîndi ea dezamăgită.
- Nu e loc de trei oameni în această rachetă, zise ea cu voce tare.

Ambasadorul îi puse cheile în mînă. Maşina îşi închise uşile în urma lor, ostentativă, puternică, nepotrivită. Şoferul chipeş, Shalimar din Caşmir, rămas pe trotuar, se micşoră în oglinda laterală pînă la dimensiunile unei insecte, iar ochii îi scînteiară ca nişte săbii. Era un peştişor de argint, o lăcustă. Olga Volga, vrăjitoarea cu cartofii, stătea lîngă el, iar trupurile din ce în ce mai mici le semănau cu nişte numere. Împreună formau cifra 10.

Simţise că şoferul voise s-o atingă în lift, îi simţise dorinţa tristă. Asta o nedumerea. Nu, nu asta. În realitate ce o nedumerea era faptul că nevoia nu părea să fie sexuală. Se simţise transformată într-o abstracţiune. De parcă el ar fi sperat ca, punînd mîna pe ea, să ajungă la altcineva, dincolo de nişte dimensiuni necunoscute ale unor amintiri triste şi momente pierdute. De parcă ea ar fi fost doar un reprezentant, un semn. Ar fi vrut să fie tipul de femeie care să-l poată întreba pe un şofer, Pe cine vrei să atingi cînd vrei să mă atingi pe mine. Atunci cînd te înfrînezi să mă atingi, pe cine nu atingi. Atinge-mă, ar fi vrut să-i spună zîmbetului lui incapabil să o priceapă, am să-ţi fiu intermediar, am să-ţi fiu glob de cristal. Putem să facem sex în lifturi şi să nu spunem la nimeni. Sex în zone de tranzit, în locuri precum ascensoarele, care se află între un punct şi altul. Sex în maşini. Zonele de tranzit asociate în mod tradiţional cu sexul. Cînd mi-o vei trage mie, i-o vei trage de fapt ei, oricine o fi sau o fi fost ea, nici nu vreau să ştiu. Nici măcar nu voi fi acolo, voi fi doar mijlocitorul, doar mediul. Iar în rest, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, eşti angajatul tatălui meu. Va fi un soi de Ultim tangou, mai puţin, bineînţeles, scena cu untul (Aluzie la filmul lui Bernardo Bertolucci Ultimul tangou la Paris, care a fost interzis pentru o scenă explicită de sex anal, în care se folosea unt, n.trad.). Nu-i zisese nimic bărbatului în suferinţă, care oricum n-ar fi înţeles sau poate că totuşi ar fi înţeles, habar n-avea cît de bine ştia el limba, de ce făcea presupuneri, de ce inventa toate astea, era ridicolă. Ieşise din lift, îşi lăsase părul pe spate şi păşise afară din clădire.

Era ultima zi pe care ea şi tatăl ei urmau să o mai petreacă vreodată împreună. Cînd îl va vedea, data viitoare va fi cu totul altfel. Asta era ultima dată.
- E pentru tine, îi zise el. Maşina. Nu poţi să fii atît de puritană încît să n-o vrei.

Spaţiul şi timpul sînt ca untul, se gîndi ea, conducînd cu viteză, iar maşina asta e cuţitul călduţ care taie prin el. N-o voia. Voia să simtă mai mult decît simţea. Voia s-o scuture cineva, să-i urle în faţă, s-o lovească. Era deja împietrită, de parcă Troia ar fi căzut. Cu toate acestea totul era cum nu se poate mai bine. Avea douăzeci şi patru de ani. Exista un bărbat care dorea s-o ia de nevastă şi alţi bărbaţi care nu voiau, care-şi doreau mai puţin. Ştia care va fi subiectul primului ei film documentar şi existau destui bani ca să înceapă lucrul. Iar tatăl ei era chiar acolo, lîngă ea, pe scaunul din dreapta, în timp ce DeLorean-ul gonea în susul canionului. Era prima zi din ceva. Era ultima zi din altceva.

Mîncară cu poftă într-o cabană de pe versantul canionului, vegheaţi de şiruri de capete cu coarne. Tatăl şi fiica, asemănători în pofte, metabolism, preferinţa pentru carne, cu trupurile la fel de zvelte şi de elegante. Ea comandă vînat, sfidînd astfel capetele cerbilor morţi care îi priveau.
- O, fiară, mănînc o ciozvîrtă din tine!

Înălţă această invocaţie cu voce tare, ca să-l facă să zîmbească. Îşi comandă şi el vînat, dar în semn de respect, susţinu el, pentru a umple de semnificaţie trupurile lor absente.
- Această carne din care mîncăm nu e carnea lor, ci carnea altora asemenea lor, prin care formele lor pierdute pot fi evocate şi cinstite.

Iarăşi intermediari, se gîndi ea. Trupul meu în lift şi acum carnea aceasta din farfurie.
- Mă cam sperie şoferul tău, îi zise ea. Se uită la mine de parcă aş fi altcineva. Eşti sigur de el? E curat? Ce fel de nume mai e şi ăsta, Shalimar? Zici că e vreun club din La Brea, cu dansatoare exotice. Sau vreo staţiune maritimă de doi bani. Sau vreun acrobat de circ. O, te rog, zise ea, ridicînd mîna nerăbdătoare înainte ca el să încerce să îi dea, plin de condescendenţă, răspunsul evident, scuteşte-mă de explicaţiile horticole!

Îşi imagină celălalt Shalimar, minunata grădină a Marilor Moguli din Caşmir, ce cobora în terase înverzite şi lin curgătoare spre un lac strălucitor, pe care nu îl văzuse niciodată. Numele însemna "lăcaşul bucuriei". India strînse din dinţi.
- Tot a bomboană îmi sună. Şi, dacă tot veni vorba de nume, vreau să-ţi spun într-un final că al meu e o povară cam mare. Ţara asta străină pe care mi-ai pus-o în cîrcă. Vreau alt nume, dar să miroasă la fel de dulce (Aluzie la faimosul vers din Romeo şi Julieta de William Shakespeare: "Ce preţ are un nume? Trandafirul, / Oricum i-ai spune, tot aşa-şi împarte / Mireasma dulce" - actul II, scena 2, în W. Shakespeare, Opere - 3, Editura Univers, Bucureşti, 1984, pp. 33-34, trad. Virgil Teodorescu, n.trad.). Poate că am să-l folosesc pe al tău, se hotărî ea înainte ca el să poată răspunde. Max, Maxine, Maxie. Perfect. De-acum înainte să-mi spui Maxie.

El dădu plictisit din cap şi continuă să-şi mănînce carnea, neînţelegînd că acesta era felul ei de a-l implora să înceteze a mai jeli băiatul pe care nu l-a avut niciodată, să renunţe la tristeţea aceea demodată pe care o ducea cu el oriunde mergea şi care o rănea şi, în acelaşi timp, o jignea, căci cum putea să-şi lase umerii să se aplece chiar aşa sub greutatea fiului său nenăscut, care rînjea batjocoritor de undeva de sus la ideea acestui eşec, cum îşi permitea să fie chinuit de acest demon răutăcios, cînd ea se afla chiar în faţa lui, plină de dragoste? Şi nu era ea imaginea lui leită, nu era ea o fiinţă mult mai rafinată şi mai de preţ decît un băiat inexistent? Tenul şi culoarea verde a ochilor ei or fi fost ale mamei, iar despre sîni nu exista nici o îndoială, dar aproape tot restul, îşi spunea ea, era darul ambasadorului. Cînd vorbea, nu reuşea să-şi audă cealaltă moştenire, cadenţele celelalte, necunoscute, şi nu distingea decît vocea tatălui ei, cu urcuşurile şi coborîşurile ei, cu manierismele şi intonaţia ei. Cînd se privea în oglindă, închidea ochii în faţa umbrei necunoscutului şi nu vedea decît faţa lui Max, trupul lui, eleganţa molatică a formei şi a comportamentului său. De-a lungul unui perete întreg din dormitor avea dulapuri cu uşi glisante şi oglinzi şi cînd era în pat şi îşi admira trupul gol, rotindu-se şi răsucindu-se şi luînd poziţii care s-o încînte, era deseori aţîţată - de fapt excitată - la gîndul că acesta era trupul pe care l-ar fi avut tatăl ei dacă ar fi fost femeie. Acest maxilar ferm, acest gît ca un lujer. Era o tînără înaltă, iar înălţimea era şi ea tot darul lui, oferit pînă şi împreună cu proporţiile lui: trunchiul relativ scurt şi picioarele lungi. Scolioza, curbura uşoară care îi înclina capul înainte, dîndu-i un aer de prădător, de uliu - şi asta tot de la el o avea.

Cînd el n-a mai fost, ea a continuat să-l vadă în oglindă. Devenise fantoma tatălui ei.

Nu mai menţionă chestiunea numelui. Prin atitudinea lui, ambasadorul îi dădu de înţeles că îi face o favoare uitînd acel moment de comportament jenant şi iertînd-o prin această uitare, la fel cum ierţi un bebeluş care face pe el sau un adolescent care se întoarce acasă împleticindu-se, beat şi gata să vomite, după ce a luat un examen. O astfel de iertare era iritantă. Dar lăsă şi ea de la sine, oglindind astfel comportamentul lui. Nu mai menţionă nimic important sau dureros - nici anii copilăriei ei din Anglia, în care, din pricina lui, nu şi-a cunoscut propria poveste, nici pe femeia care nu îi era mamă, femeia închistată care o crescuse după scandal, şi nici pe femeia care îi fusese mamă şi despre care îi era interzis să vorbească.

Îşi terminară prînzul şi porniră într-o plimbare prin munţi, hoinărind ca nişte zei de-a lungul cerului. Nu aveau nevoie de cuvinte. Lumea întreagă vorbea. Ea era un copil făcut la bătrîneţe. El avea aproape optzeci de ani, cu zece mai puţin decît acest secol nemernic. Ea îl admira pentru felul în care mergea, fără vreo urmă de slăbiciune în ţinută. Chiar dacă putea fi ticălos - şi de fapt fusese ticălos de nenumărate ori -, poseda, era posedat de acea voinţă de a transcende, de acea putere interioară care îi ajuta pe alpinişti să urce vîrfuri de opt mii de metri fără oxigen sau pe călugări să-şi suspende funcţiile vitale pentru un număr implauzibil de mare de luni. Umbla ca un bărbat în floarea vîrstei, ca unul, să zicem, în jur de cincizeci de ani. Dacă viespea morţii i-ar fi bîzîit prin preajmă în acel moment, o asemenea demonstraţie de vigoare atemporală ar fi lăsat-o, neîndoielnic, fără ac. India se născuse cînd el avea cincizeci şi şapte de ani. Acum mergea de parcă ar fi fost mai tînăr decît atunci. Ea îl iubea pentru această voinţă, o simţea ca pe o sabie în ea însăşi, o sabie ce îşi găsise teaca în trupul ei şi aştepta. Fusese un ticălos de cînd îl ţinea minte. Nu era făcut să fie tată. Era marele preot al crengii de aur. Locuia în dumbrava lui vrăjită şi era adorat - asta pînă cînd avea să-l ucidă succesorul lui. Însă ca să devină preot, şi el trebuise să-şi ucidă predecesorul. Poate că şi ea era o ticăloasă. Poate că şi ea era în stare să ucidă.

Poveştile de dinainte de culcare, spuse în acele imprevizibile ocazii cînd se aflase la patul ei de copil, nu fuseseră tocmai poveşti. Fuseseră mai degrabă omilii, de felul celor pe care Sun Tzî, filosoful războiului, le-ar fi oferit, probabil, copiilor lui. "Palatul puterii e un labirint de încăperi ce comunică", i-a spus odată Max somnoroasei sale copile. Ea şi l-a imaginat aievea şi a pornit spre el, pe jumătate visînd, pe jumătate trează. "N-are ferestre", a continuat Max, "şi nu se vede nici o uşă. Prima dată trebuie să afli cum poţi intra. După ce ai dezlegat această taină, cînd intri ca un suplicant în prima anticameră a puterii, vei fi întîmpinată de un bărbat cu cap de şacal, care va încerca să te scoată afară. Dacă rămîi, va încerca să te înghită. Dacă reuşeşti prin viclenie să treci de el, vei intra într-o a doua cameră, păzită de data asta de un bărbat cu cap de cîine turbat, iar în a treia cameră vei fi întîmpinată de unul cu cap de urs înfometat şi aşa mai departe. În penultima cameră se află un bărbat cu cap de vulpe. Acesta nu va încerca să te împiedice să intri în ultima cameră, în care şade cel care deţine puterea adevărată. Dimpotrivă, va încerca să te convingă că te afli deja în acea încăpere şi că el este de fapt acel bărbat. Dacă izbuteşti să intuieşti şiretlicurile bărbatului vulpe şi treci de el, vei nimeri în camera puterii. Camera puterii nu impresionează prin nimic, iar omul puterii, cel care stă în ea, te priveşte din spatele unui birou gol. Pare mic, insignifiant, temător, căci acum ai pătruns pînă la el şi trebuie să-ţi îndeplinească orice dorinţă. Asta e regula. Dar la întoarcere bărbatul vulpe, bărbatul urs, bărbatul cîine şi bărbatul şacal nu mai sînt acolo. Încăperile sînt, în schimb, pline de monştri zburători doar pe jumătate oameni, bărbaţi înaripaţi cu capete de păsări, bărbaţi ulii şi bărbaţi vulturi, bărbaţi pescăruşi şi bărbaţi şoimi. Toţi se năpustesc în zbor asupra ta şi îţi smulg din comoară. Fiecare dintre ei duce înapoi în gheare o bucăţică din ea. Cît vei reuşi să scoţi din casa puterii? Încerci să îi alungi. Îţi protejezi comoara cu trupul. Ei îţi zgîrie spatele cu ghearele lor lucitoare, de un alb azuriu. Iar după ce ai reuşit să ieşi şi eşti din nou afară, cu ochii îngustaţi dureros din cauza luminii puternice şi strîngînd la piept bietele rămăşiţe, trebuie să convingi mulţimea neîncrezătoare - mulţimea invidioasă şi neputincioasă! - că te-ai întors cu tot ce ţi-ai dorit. Dacă nu reuşeşti, vei fi etichetat pentru totdeauna drept un ratat".
"Asta este natura puterii", i-a spus el în timp ce ea adormea încet, "şi acestea sînt întrebările pe care le pune. Cel care se hotărăşte să-i pătrundă în încăperi poate fi mulţumit dacă scapă cu viaţă. Apropo", a adăugat el, de parcă şi-ar fi amintit ceva, "răspunsul la problema puterii e acesta: să nu intri niciodată ca un suplicant. Du-te cu carne şi cu o sabie. Dă-i primului paznic carnea după care tînjeşte, căci îi e veşnic foame, şi taie-i capul în timp ce mănîncă: buf! Oferă-i apoi capul drept hrană paznicului din camera următoare şi cînd începe să-l devoreze, decapitează-l şi pe el. Buf! Et ainsi de suite. Dar cînd bărbatul puterii este de acord să-ţi îndeplinească dorinţele, să nu îi tai capul. Ai grijă să nu cumva să faci asta. Decapitarea conducătorilor este o măsură extremă, rareori necesară şi niciodată recomandată. Dar ai grijă să-i ceri nu doar ceea ce îţi doreşti, ci şi un sac de carne. Cu aceste provizii proaspete îi vei duce pe bărbaţii păsări la pierzanie. Jos cu capetele lor! Şfichi-şfichi! Hîrşti-hîrşti, pînă ce te-ai eliberat. Libertatea nu e un ceai dansant, India! Libertatea înseamnă război".

Mai avea şi acum vise ca acelea pe care le avusese pe vremea cînd era copil, vise cu bătălii şi victorii. Se zvîrcolea şi se răsucea în somn, ducînd războiul pe care el îl sădise în ea. Aceasta era moştenirea de care era sigură, viitorul ei războinic, trupul ei asemenea trupului lui, mintea ei asemenea minţii lui, spiritul Excalibur pe care îl avea, la fel ca şi el - o sabie smulsă din piatră. Era cu totul în stare să nu îi lase nici un sfanţ sau vreun alt bun, era în stare să susţină că dezmoştenirea era ultimul lucru de valoare pe care putea să i-l dea, ultimul lucru pe care el trebuia s-o înveţe şi ea să şi-l însuşească. India îşi mută gîndul de la moarte şi privi dincolo de dealurile albastre, spre cerul portocaliu al după-amiezii tîrzii, ce se topea alene în marea caldă şi trîndavă. O briză răcoroasă îi trecu prin păr. Undeva, acolo jos, călugărul franciscan Juan Crespi a găsit în 1769 un izvor de apă dulce şi l-a numit Santa Monica, pentru că îi amintea de lacrimile vărsate de mama Sfîntului Augustin cînd fiul ei a renunţat la credinţa creştină. Bineînţeles, Augustin s-a întors în sînul bisericii, dar în California lacrimile Sfintei Monica continuau să curgă. India dispreţuia religia, dispreţul ei fiind una din multele dovezi că nu era o India. Religia era o nebunie, dar cu toate acestea poveştile sale o mişcau şi faptul respectiv o nedumerea. Dacă mama ei moartă ar fi auzit de necredinţa ei, ar fi plîns oare pentru ea la fel ca o sfîntă?

Locuitorii din Madagascar îşi scot periodic morţii din morminte şi dansează cu ei toată noaptea. În Australia şi Japonia există oameni pentru care morţii sînt demni de veneraţie, pentru care strămoşii sînt fiinţe sacre. Oriunde ai merge, anumiţi morţi erau studiaţi şi comemoraţi şi aceştia erau cei mai buni dintre cei morţi, cei mai puţin morţi, cei care trăiau în amintirea lumii. Morţii mai dezavantajaţi şi mai puţin proslăviţi se mulţumeau să trăiască în continuare în cîteva piepturi iubitoare (sau chiar duşmănoase), ba chiar şi într-o singură inimă, din interiorul căreia puteau să rîdă, să sporovăiască, să facă dragoste, să se comporte frumos şi urît, să meargă la filmele lui Hitchcock şi în vacanţe în Spania, să poarte rochii jenante, să se delecteze cu grădinăritul, să aibă opinii controversate, să comită crime impardonabile şi să le spună copiilor lor că îi iubesc mai mult decît viaţa însăşi. Însă moartea mamei Indiei era din categoria cea mai rea şi mai radicală. Ambasadorul îi îngropase amintirea sub o piramidă de tăcere. India ar fi vrut să-l întrebe despre ea, îşi dorea asta cu disperare ori de cîte ori se întîlneau şi în toate clipele pe care le petreceau împreună. Simţea dorinţa respectivă ca pe o suliţă în stomac. Dar nu reuşise niciodată. Femeia excesiv de moartă care devenise mama ei era pierdută în tăcerea ambasadorului, fiind anihilată de aceasta. Era o moarte de piatră, o moarte zidită în muţenia lui ca într-o cameră mortuară egipteană, împreună cu artefactele şi cusururile ei şi tot ce i-ar fi putut conferi măcar o mică fărîmă de nemurire. India ar fi putut să-şi urască tatăl pentru acest refuz. Dar atunci nu ar mai fi avut pe cine să iubească.

Priveau cum soarele apune în Pacific prin văzduhul încîntător de murdar, iar ambasadorul mormăia versuri în barbă. Fusese american aproape toată viaţa, dar hrana spirituală tot din poezia franceză şi-o lua.

"Homme libre, toujours tu chériras la mer! La mer est ton miroir..." După ce îi salvase viaţa, el îi îndrumase şi lecturile, aşa că acum ştia ceea ce el îşi dorise ca ea să ştie. Ştia şi asta. "Mereu, om liber, fi-vei îndrăgostit de mare! / Oglinda ta e marea; în veşnicul frămînt / Al valurilor sale-ţi vezi sufletul răsfrînt.". Deci şi el se gîndea la moarte. Îi servi înapoi tot un Baudelaire: "Le ciel est triste et beau comme un grand reposoir, / Le soleil s'est noyé dans son sang qui se fige". Şi încă o dată: "Le soleil s'est noyé dans son sang qui se fige... Ton souvenir en moi luit comme un ostensoir!" Cerul e trist şi frumos ca un mare... un mare ce?... un fel de altar. Soarele s-a înecat în propriu-i sînge închegat. Soarele s-a înecat în propriu-i sînge închegat. Icoana ta străluceşte în mine ca un, fir-ar, ostensoir. Ah, da, chivot! Iar aluzii religioase. Era nevoie urgentă de imagini noi. Imagini pentru o lume fără Dumnezeu. Pînă ce limbajul lipsei de religiozitate nu ajungea din urmă chestiile astea sacre, pînă ce ateismul nu-şi crea suficientă poezie şi iconografie, astfel de ecouri sfinte nu vor dispărea niciodată şi îşi vor păstra puterea problematică pînă şi asupra ei.