Zbor spre libertate / Fata cocorilor

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

S-a întâmplat în vremea în care Uniunea Sovietică "eliberase" România şi înscăunase acolo propriul său tip de comunism; guvernul-fantomă local contribuise benevol la subjugarea ţării. Diviziile Armatei Roşii viermuiau prin toată ţara, dedându-se la prăzi, violuri şi omoruri, şi astfel impuneau noul lor mod de viaţă, cu ajutorul armelor de foc.

Aproape peste noapte, valorile şi credinţele noastre, tot ceea ce până atunci considerasem sfânt şi ne ajutase să trăim, întreaga structură a lumii noastre interioare şi exterioare, constituiau tocmai motivele pentru care trebuia să fim exterminaţi. Mijloacele prin care urma să fim anihilaţi ne făceau să ne dăm seama cu groază de procesul de dezintegrare căruia îi căzusem victimă, ca fiinţe umane şi ca popor. Ne simţeam de parcă sufletul ne-ar fi fost smuls din trup. Nu puteam şi nu voiam să acceptăm. Luptam cu disperare, ne revoltam fără speranţă. Chiar de la început eram pierduţi, dar nu voiam s-o ştim.

E straniu cum lucrurile pe care le iubeşti şi libertatea propriilor credinţe şi loialitatea faţă de valorile în care crezi contează mai mult decât supravieţuirea.

Într-un timp record, întreaga structură a României devenise un instrument de teroare bazat pe sistemul NKVD. Trebuia să fi trăit sub opresiunea acestui sistem ca să poţi înţelege cum funcţiona, ce însemna şi cum putuse subjuga un popor care-i era ostil. Această acţiune era condusă cu o cruzime de neimaginat şi cu un scop unic, care, în cele din urmă, au anihilat toate formele de luptă organizată sau de rezistenţă subterană. Arestările a mii şi mii de oameni din întreaga ţară s-au produs cu o sălbăticie înfiorătoare şi cu o totală lipsă de discriminare. Metodele de a smulge "mărturisiri" pe o scară neînchipuit de largă, fiecare ducând la noi şi noi arestări, erau infailibile. Puţini erau cei care rezistau torturilor fizice la care erau supuşi în timpul aşa-numitelor interogatorii, a căror inventivitate şi bestialitate erau de aşa natură încât chiar şi oamenii cei mai rezistenţi se prăbuşeau până la urmă. Iar dacă nici aceste metode nu dădeau rezultate, condamnaţii treceau prin chinuri încă şi mai mari pentru că li se spunea că soţiile, părinţii şi copiii lor sufereau, chiar în acel moment, numai din vina lor, aceleaşi torturi fizice în celule din apropiere. Atât era de ajuns pentru a smulge orice mărturisire.

Şi astfel vitalitatea unui întreg popor era distrusă.

Printre cei care rezistaseră cu cea mai mare încăpăţânare coerciţiei se număra soţul meu, Andrei. Departe de a fi o figură publică, el se mulţumise să trăiască exclusiv în lumea ştiinţei. Când a venit ordinul ca el, împreună cu întregul departament ştiinţific pe care-l conducea, să lucreze exclusiv pentru sovietici, a refuzat net, ştiind prea bine ce consecinţe îşi asumă. A luptat împotriva acestei decizii cu toată tăria lui de caracter, cu integritate şi cu curajul pe care i-l dădeau convingerile sale, dar a pierdut bătălia. Poziţia intransigentă pe care a adoptat-o, riscurile pe care şi le-a asumat i-au făcut să se ralieze în jurul lui nu numai pe colegii lui, ci şi pe intelectuali, în general, care au văzut în el personalitatea de care aveau nevoie. Astfel a devenit una dintre figurile marcante ale rezistenţei. Această stare de fapt nu putea fi tolerată de regim. L-au etichetat drept "duşman al poporului", "element subversiv", "criminal", "trădător". Pentru toate aceste crime, el, împreună cu toţi cei care se opuneau procesului de sovietizare a ţării, trebuia eliminat rapid. Prin urmare, am fost nevoiţi să intrăm în clandestinitate.

De câtva vreme, Andrei şi cu mine ne părăsisem căminul. În absenţa noastră, casa fusese percheziţionată de Securitate şi era ţinută sub supraveghere strictă, în speranţa că măcar unul dintre noi s-ar putea întoarce într-o zi. Ne petreceam fiecare noapte sub un alt acoperiş, în casele unor prieteni de care eram siguri. Cu fiecare zi care trecea, această modalitate de a ne ascunde devenea tot mai dificilă pentru noi, tot mai periculoasă pentru cei care ne adăposteau.

Demonstraţiile "spontane" ale "maselor populare", obligate să mărşăluiască pe străzi zbierând lozinci comuniste, cereau acum, insistent, capul lui Andrei. Din locurile noastre de refugiu puteam auzi mulţimile, aduse la culmea isteriei de agitatorii comunişti, scandând: "Moar-te-lui-An-drei-Cos-min!" Ziarul oficial tuna şi fulgera împotriva lui în fiecare zi, cerând să fie prins şi executat.

Noapte după noapte, străzile erau împânzite de trupele de Securitate, care percheziţionau fiecare casă, din pod până-n pivniţă, în căutare de fugari intraţi în clandestinitate. De fiecare dată, camioanele plecau încărcate cu arestaţi. În plasa Securităţii cădeau nu numai nefericiţii puşi sub urmărire, ci şi aceia care-i ascunseseră. Astfel, familii întregi erau încărcate în dube şi duse la închisoare. Ulterior, la proces, sentinţele lor aveau să fie la fel de nemiloase ca şi ale acelora pe care-i ajutaseră. Condiţiile din închisoare erau de aşa natură, încât pentru mulţi captivitatea însemna moartea.

Între timp, peste tot apăruseră informatori, în încercarea disperată de a-şi salva propria piele. Rândurile acelora pe care te puteai într-adevăr bizui se subţiaseră simţitor. O spaimă de cu totul alt gen, atotcuprinzătoare, ni se strecurase insidios în oase, pusese stăpânire pe noi.

Curând a venit ziua în care Andrei a refuzat să-şi mai pună în pericol prietenii. Dragostea şi consideraţia pe care le inspira el erau de aşa natură, încât, în pofida riscurilor înspăimântătoare, prietenii continuau să-i ofere azil temporar în vreun pod izolat, în vreun dulap încastrat în zid, în vreun coridor secret sau chiar în intimitatea rece a câte unui adăpost subteran.

Între timp, pentru a uşura situaţia tuturor, eu mă ascundeam în altă parte decât Andrei. Din câte ştiam, încă nu fusese emis nici un mandat de arestare pe numele meu. Aşa încât situaţia celor la care m-am dus să stau era mai puţin periclitată. Era însă esenţial să nu fiu reperată. Dacă Securitatea ar fi avut cea mai mică şansă, ar fi pus imediat gheara pe mine pentru a-l prinde pe Andrei, pentru că una dintre metodele lor preferate era de a aresta rudele apropiate ale celor vizaţi şi de a le tortura, până când, distruşi, aceştia spuneau tot ce ştiau. Asta era una dintre cele mai mari spaime ale mele. Mi-era absolut imposibil să-mi închipui cum aş putea rezista la tortura fizică, deşi aş fi murit fără şovăire pentru a-l salva pe Andrei. Dar chiar şi dacă aş fi fost în stare să rezist torturii, simplul fapt de a şti că mă aflu în puterea Securităţii ar fi fost suficient să-l facă pe Andrei să se predea.
Iar asta trebuia să evit cu orice preţ.

De atunci încolo, zi şi noapte, am început să mă gândesc obsesiv cum să-i găsesc lui Andrei un ascunziş permanent, care să nu pună pe nimeni în pericol. Sora mea Anca a avut, la un moment dat, o idee, care ne-a făcut să întrezărim o posibilitate.
- De ce nu-l duci, o vreme, la vila de la Breaza a mătuşii Olga? a spus ea. Nimeni n-a mai locuit acolo în ultimii doi ani. Casa e încă la fel ca atunci când a părăsit-o ea şi nu mai e decât Smaranda acolo, care se îngrijeşte de lucruri.

Vila mătuşii Olga era destul de izolată, în vârful dealurilor subcarpatice. Smaranda, îngrijitoarea, care fusese dintotdeauna în serviciul mătuşii noastre, avea grijă de vilă şi locuia într-o căsuţă din apropiere. Mi-am amintit că aruncasem o privire de rămas-bun în urmă, după ce am ajutat-o pe mătuşa Olga să pună ordine în lucruri şi să închidă casa pe timpul iernii, şi mi se părea că încă văd cum casa îmi reproşează în tăcere că o abandonez.
- Va trebui să ne încredem în Smaranda şi să-i spunem totul - a continuat Anca, gânditoare -, dar cred că ne putem baza pe ea. Desigur, Andrei va fi nevoit să rămână tot timpul în casă, să nu deschidă niciodată obloanele, să nu dea nici cel mai mic semn că ar fi posibil ca cineva să locuiască acolo.
- Dar cum o să se descurce cu mâncarea şi spălatul şi... alte lucruri? am obiectat eu.
- Smaranda o să aibă grijă de toate astea, m-a liniştit Anca. Nu va fi bănuită, de vreme ce oricum trebuie să facă diferite cumpărături şi să gătească pentru ea. Va trebui ca Andrei să-şi usuce rufele în casă, asta-i tot. Cât despre faptul că ea va intra în casă, face parte din rutina ei zilnică să se asigure că totul e în regulă, să şteargă praful o dată pe lună, să aerisească şi aşa mai departe. Nimic din toate astea nu-i va părea nimănui ciudat. Oricum, nici nu e prea multă lume pe acolo care ar putea s-o spioneze.

Cu condiţia ca nimeni să nu observe sosirea lui Andrei şi ca Smaranda să păstreze secretul - şi eram nevoiţi să ne asumăm aceste două riscuri - planul surorii mele Anca părea bun. Mai rămânea s-o previn pe Smaranda şi să văd dacă e de acord să ne fie complice.

Dar problema cea mai grea era să-l fac pe Andrei să ajungă acolo în siguranţă. Înainte de a intra în clandestinitate, fusesem secretara unui om de afaceri britanic, Timothy Lloyd, care aterizase la Bucureşti la puţină vreme după ce sovieticii "eliberaseră" România. Fusese trimis aici din Anglia pentru a încerca să salveze interesele firmei sale în afacerile pe care le făcea cu rafinăriile de petrol, urmând apoi să închidă firma. În anii războiului, petrecuse lungi perioade de timp în Uniunea Sovietică, învăţase ruseşte, asistase la multe şi trecuse prin multe lucruri care-l marcaseră.

Tim, cum îl numeau prietenii, era un personaj remarcabil în felul său. Lucrând împreună, ne apropiasem unul de altul. Acum eram legaţi prin încredere, respect şi afecţiune. Pentru Andrei, pe care-l cunoştea bine, Tim avea o admiraţie profundă, de altfel reciprocă.

Tim era unul dintre puţinii străini care, în zilele acelea pline de primejdii, nu se sfiia să se implice în problemele prietenilor săi români, ajutându-i pe cât putea, fără să-i pese de propria lui siguranţă şi fără să respecte legea neamestecului.

La el am apelat pentru ajutor. Maşina lui, cu steagul britanic pe parbriz şi cu un permis special, avea voie să circule în ţară, fără a fi împiedicată de patrulele NKVD-ului şi ale miliţiei, staţionate în punctele de ieşire din toate oraşele mari. La toate acestea se adăuga imensul avantaj că era mai puţin probabil ca maşina lui să fie atacată cu puşca de bandele de soldaţi sovietici, cum se întâmpla frecvent cu maşinile oamenilor obişnuiţi. Avuseseră loc asemenea jafuri la drumul mare, al căror obiect fuseseră vehiculele britanice şi americane, în pofida mărcilor lor distinctive şi a permiselor de liberă trecere, dar Misiunile Militare respective protestaseră violent, iar acum Comisia Sovietică de Control lua măsuri pentru a preveni asemenea întâmplări.

Prin urmare, se părea că am fi oarecum în siguranţă, dacă am folosi maşina lui Tim. Fără să şovăie măcar o clipă, el s-a pus la dispoziţia noastră, şi-i sticleau ochii la gândul că va juca un renghi regimului pe care-l ura.

Curând după aceea, l-am adus pe Andrei, în siguranţă, în maşina lui Tim şi am părăsit Bucureştiul într-o după-amiază însorită. Plănuiserăm să ajungem la munte noaptea, astfel încât să nu trezim curiozităţi nedorite.

Am ajuns la destinaţie, la Breaza, fără nici un impediment. Tim şi-a parcat maşina pe o beznă desăvârşită, pe un drum forestier nu departe de vila mătuşii Olga. El şi Andrei au aşteptat în maşină, în timp ce eu am parcurs singură, pe jos, distanţa scurtă până la căsuţa Smarandei. Îmi anunţasem vizita printr-o carte poştală, fără să fac vreo aluzie la altceva. Drumul care ducea spre casa ei era îngust şi părăsit. Nimeni nu părea să ne fi observat urcând dealul cu maşina şi eram sigură că nimeni nu mă vede cum mă îndrept prin întuneric spre uşa ei. La ciocănitul meu discret, Smaranda a întredeschis-o, strecurând o privire precaută afară.
- Cine-i acolo? a întrebat.
- Eu sunt, am şoptit, păşind în raza de lumină ce pătrundea prin crăpătura uşii.
- Slavă Domnului, domnişoara Tina! a exclamat ea, în timp ce deschidea uşa. Intră, intră, draga mea!

M-a tras repede înăuntru şi a închis uşa în spatele nostru.
- Ia să mă uit bine la dumneata! a spus, punându-mi o mână pe braţ, ca să mă poată privi în voie. După câte s-au întâmplat, toate nenorocirile despre care aud, am crezut că n-o să te mai văd niciodată... Hai, lasă-mă să te sărut! şi m-a strâns la sânul ei generos.

Am îmbrăţişat-o râzând. Mirosul de ciorbă, emanat de trupul ei cald, mi-a amintit brusc de copilărie. Acum, acele vremuri păreau atât de îndepărtate.
- Ce vânt bun te aduce aici, draga mea? m-a întrebat în cele din urmă, dându-mi drumul din braţe. În vedere nu dădeai nici o explicaţie.
- E vorba de Andrei, am spus. Avem nevoie de ajutorul tău, Smaranda.
- Ajutorul meu? Doar ştii bine, domnişoară Tina, că mi-aş da şi viaţa pentru dumneata şi pentru conaşu' Andrei, dar cum pot eu să-l ajut?
- Draga mea Mara, am spus, folosind numele pe care i-l dădeam în copilărie, sigur că poţi! Tocmai pentru asta am venit la tine. Andrei vrea să vină să locuiască la vilă pentru o vreme, dar nu trebuie să afle nimeni, în afară de tine şi de mine. Nimeni. Pentru el, e o problemă de viaţă şi de moarte. Va trebui să stea numai în casă, cu obloanele închise, şi să nu pună niciodată piciorul afară din casă. Tu vei avea grijă de el, o să-l hrăneşti, o să-i speli rufele, o să te îngrijeşti să nu-i lipsească nimic şi o să fii bună cu el. Fii foarte atentă. Nu-ţi schimba deloc obiceiurile, poartă-te cât mai normal.

Am privit-o în ochi:
- Vrei să faci asta? Ar putea fi periculos, foarte periculos pentru voi amândoi, dacă faci cea mai mică greşeală. Îţi dai seama de asta, nu? Nu vreau să te oblig să faci ceva ce n-ai dori, Mara dragă, aşa că te rog să te gândeşti bine şi să-mi dai un răspuns sincer. N-o să-ţi reproşez niciodată, dacă nu poţi.

Mi-a aruncat un zâmbet larg şi a aprobat, hotărâtă, din cap:
- Sigur c-o s-o fac, domnişoară Tina! Aşa să-mi ajute Dumnezeu, nimic n-aş face cu mai mult drag. Nu trebuie să-ţi faci griji. O să mă îngrijesc de el, sărăcuţul, ca de propriul meu fiu. Şi nimeni nu va şti nimic. Va fi în siguranţă aici, cu mine. Jur pe Maica Domnului!

Şi-a făcut cruce, cu fervoare.
- Când îl aduci aici? a întrebat, nerăbdătoare.
- Chiar acum, dacă nu te superi. Mă duc să-l aduc.
- Chiar aşa să faci, domnişoară Tina! a spus, împingându-mă spre uşă.

În timp ce mergeam, tăcută, alături de Andrei, care-şi ducea biata lui valijoară, ascultam cârâitul bufniţelor în noapte. Bucureştiul, cu spaimele lui, părea foarte departe şi aproape de neconceput în pacea care se lăsase peste noi. Totuşi, un sentiment de cumplită dezolare mi se strecura în suflet, anihilând uşurarea pe care mi-o adusese faptul că Smaranda acceptase să aibă grijă de Andrei. Peste câteva clipe, va trebui să mă despart de Andrei, Dumnezeu ştie pentru cât timp. Atâtea lucruri s-ar putea întâmpla, cu el, cu mine, lucruri îngrozitoare, pe care nu le-am putea evita. Am luptat împotriva dorinţei disperate de a rămâne cu el, de a mă agăţa în continuare de dragostea lui, de forţa şi calmul emanate de prezenţa lui, să-i mai împărtăşesc o vreme soarta, să mai trăim o vreme împreună. Până acum, mă bucurasem atât de puţin de prezenţa lui.

Probabil că mi-a simţit tristeţea, pentru că a murmurat:
- Te iubesc mai mult decât orice pe lume, dragostea mea, să nu uiţi asta. Curând o să fim din nou împreună...
Şoaptele lui s-au topit în noapte. Ajunsesem la căsuţa Smarandei.

L-am dus în vila în care, în copilărie, petrecusem atâtea vacanţe şi unde în fiecare ungher vedeam un prieten credincios. L-am dus în camera mea, care de acum avea să fie a lui, iar acolo ne-am luat rămas-bun.

Situaţia din ţară se înrăutăţea zilnic. Personalităţile marcante în lupta pentru libertate erau prinse într-o plasă din ce în ce mai strânsă, iar în fiecare noapte aveau loc arestări masive. Momentele cele mai îngrozitoare erau în zorii zilei. Nimeni nu mai era în siguranţă - fireşte, cu excepţia noilor conducători. Totuşi, chiar şi ei erau înspăimântaţi şi încercau să-şi consolideze poziţia, dovedindu-şi zelul prin neînchipuite acte de sălbăticie.

Era limpede ca lumina zilei că Andrei nu mai putea fi de nici un folos în mişcarea de rezistenţă. Tot ce-i mai rămânea de făcut era să se furişeze dintr-un ascunziş într-altul până când ar fi epuizat orice posibilitate. Plasa avea să se strângă tot mai mult în jurul lui. În zorii unei zile mohorâte, avea să fie prins, condamnat şi ucis. Viaţa lui dedicată unei cauze, harurile lui deveniseră nu numai inutile, ci şi o sursă de pericol mortal pentru oricine era în legătură cu el. Singura soluţie era să-l scot din ţară şi încă repede. Rămânea de văzut cum.

Orice încercare de a evada din România era pedepsită cu moartea, dacă era descoperită. De-a lungul tuturor frontierelor, pământul era mereu proaspăt arat, ca să se vadă orice urmă de paşi. În plus, solul era minat. Întreaga ţară era înconjurată cu un fir electric de înaltă tensiune. La intervale scurte şi regulate, pe toată linia de frontieră fuseseră construite turnuri de control. Reflectoare puternice măturau întunericul nopţii, astfel încât nimeni nu se putea strecura neobservat. Grănicerii erau înarmaţi cu mitraliere. În preajma fiecăruia dintre aceste turnuri de control, se aflau câini de vânătoare special antrenaţi de trupele de Securitate.

Să încerci să treci de toată această reţea părea curată sinucidere. Am aflat mai târziu că, totuşi, câteva persoane reuşiseră să se strecoare cu bine, în pofida tuturor obstacolelor. Ceilalţi fuseseră prinşi sau muriseră electrocutaţi.

Micul litoral românesc al Mării Negre era păzit de trupele marinei sovietice, iar plajele erau minate. Vapoare sovietice patrulau până la Dardanele.

Dar pe calea aerului? m-am gândit. Am aflat curând toate amănuntele. Fiecare aerodrom era păzit de grăniceri înarmaţi până-n dinţi, iar ofiţerii români de aviaţie erau demobilizaţi. Avioanele, golite de combustibil, erau staţionate în cerc pe aerodromuri, cu elicele spre centru. Când se dădea o comandă de zbor, era aprobată numai cantitatea minimă de combustibil necesară călătoriei, numai la dus. Odată ajuns la destinaţie, avionul trebuia aprovizionat din nou cu cantitatea minimă de combustibil necesară întoarcerii la bază. Piloţii români fuseseră verificaţi atent, iar toţi cei care nu prezentau suficiente garanţii pentru noul regim fuseseră daţi afară şi înlocuiţi cu elemente noi, cu creierele spălate. Cum aceştia din urmă erau rari, existau puţini piloţi. Evadarea părea imposibilă.

Ce vânt îngrozitor. Şuieră de zile şi de nopţi, de zile şi de nopţi. Ceaţă, pomi galbeni şi lătrat de câini.
Cocorii se duc cu norii şi cu vântul şi cu ploaia, şi raţele sălbatice dau din aripi ca ploaia.
Iva le ascultă zborul, ca şi vântul, de zile. Urechea şi ochii şi gândurile ei plutesc în dâra triunghiurilor lor şi timpul trece zi după zi în nemişcare.

Astăzi a ieşit cu Mun pe câmp.
Dar Mun nu s-a bucurat ca de obicei şi n-a alergat zănatec după vânt.
Umbla încet pe lângă ea cu părul alb zburlit, cu urechile neliniştite. Se uita cu ochi trişti şi blânzi şi cu încă ceva în ei, nedesluşit.
Din când în când băga botul umed în palma care atârna.
Au mers aşa mult timp pe câmpul pustiu şi ondulat.
În iaz, când au ajuns, orăcăiau broaşte.
Pupăza cânta de vânt şi apa oglindea toată cenuşa cerului.
S-au întors amândoi cum au plecat, tăcuţi şi plini de vânt.

Mun doarme în faţa focului, alb, maro şi întins. Începe înserarea mai devreme parcă din cauza ceţii.
Iva se uită la foc fără să-l vadă, la Mun fără să-l mângâie, la lucrurile din jur fără să le ia în seamă.
E singură astă seară.
E singură de mult. De zile, de săptămâni, de luni. Dar astă seară e altfel. O apasă, îi râcâie ceva mintea. Inima ei urmăreşte ceva nedesluşit şi depărtat dincolo de ceaţă şi de vânt. Odată cu seara care vine, cu noaptea.

În jurul casei parcul e plin de copaci. De nuci masivi, negri şi uzi, de castani care pocnesc înfundat şi de plopi bătrâni. Frunza lor şopteşte ca o apă neîncetat.
Ceaţa se târâie pe iarbă şi se agaţă de boschetele netăiate. E atât de densă încât foşneşte surd a mătase veche.
E cineva afară în ceaţă şi în noaptea care vine. Cineva care încă nu se vede, nu se aude şi abia se simte.

Somnul lui Mun nu mai e liniştit.
Tresare, geme, mârâie înfundat. Se trezeşte deodată, dar nu se scoală. Se uită la Iva cu ochi trişti, blânzi şi cu încă ceva în ei nedesluşit.
Şi Iva îi mângâie capul încoace şi încolo, încoace şi încolo.

Timpul trece.
S-a dus înserarea şi acum e noapte.
O noapte grea, pustie, plină de vânt şi şoapte.
Iva simte că se petrece ceva afară, încă departe.
Şi Mun simte. S-a sculat, miroase aerul, focul, uşa. Se opreşte în mijlocul odăii cu părul uşor zburlit, tremură şi schelălăie încet.
Iva îi spune în şoaptă: "Taci, Mun, taci..."
Şi Mun tace lângă ea. Tremură şi tace.

Acum Iva aude.
Ceva mişcă în ceaţă şi în vânt, ceva se apropie cu paşi uşori şi rari, ceva vine spre casă prin noaptea pustie.
Ceva sau poate cineva.
Mun tremură sub mâna ei. Ridică botul spre tavan şi urlă deodată sfâşietor.
Apoi tace.
În ochii lui, Iva nu mai desluşeşte decât spaimă.

Cineva e aproape de tot. Pe la ferestre, pe la uşi, pe la pereţi, cineva e aici.
Iva în mijlocul odăii nu se mai clinteşte.
Aude cum se deschide mare uşa de la intrare şi vântul care se îmbulzeşte prin ea în coridorul lung. Apoi cum se închide cu greutate parcă.

În coridor vântul rămas mai zgâlţâie slab perdelele ferestrei. Apoi trece.
Cineva e înăuntru.
În coridorul lung şi negru stă cineva nemişcat lângă uşa pe care a închis-o.
Iva îi simte vecinătatea dincolo de geamul uşii.
Mun stă cu coada între picioare şi cu urechile culcate pe spate, teşite. A împietrit de când a intrat cineva, de când a mirosit vânt.

Timpul trece.
Nimic nu mişcă nicăieri.
Nimeni nu vine cu nici un fel de pas.

Podeaua stă întinsă, neatinsă, în coridorul lung.
Dar uşa cu geamuri tremură şi se deschide uşor, uşor de tot, ca o părere.

Focul din vatră nu luminează întâi decât întunecime. Apoi cineva intră, închide uşa cu un deget fără zgomot şi merge spre foc aproape fără paşi.
Iva nu-i vede decât spatele. Înalt, subţire şi aplecat. Spinarea lui e încovoiată ca o boltă.
Mun s-a întins cu botul pe labe şi zace de piatră.
Cineva tace lângă foc.

Iva s-a mişcat în sfârşit. S-a apropiat de perna de pe jos, s-a aşezat. N-au mai fost în încăpere decât flăcările şi lumina lor de vis.

Cineva vorbeşte.
Are un glas de şoaptă, cenuşiu şi cald.
"S-au dus cocorii. Mă cheamă prin ceruri de zile şi nopţi, mă strigă mereu. S-au rotit sub nori deasupra mea în zorii dimineţilor cu aripile lor cenuşii, cu pliscul şi labele lungi întinse spre mine. Au vrut să mă ia. Dar au plecat cocorii.
Eu am rămas cu vântul.
Vioara mea s-a spart când am trecut poarta parcului, dar n-a tăcut. Cântecul meu l-am auzit în iarbă, când am îngropat-o lângă întâiul nuc. L-a cules vântul şi l-a dus în câmp.
Am venit pentru că sunt ostenit.
Nu vreau pat, ci acoperiş.
Nici căldură, ci foc.
Nici lumină, ci flacără.
Linişte.
Şi vioara mea era linişte şi totuşi a murit.
Odată am avut ceva viu. O singură dată.

Era mică şi mlădie. În părul ei cânta vântul. Era ca iarba de răcoros şi mirosea a ploaie. Fruntea ei semăna cu o apă în care plâng sălciile, ochii ei erau două stele care tremurau, tremurau.
Nu vorbea şi nu râdea niciodată. Zâmbea vântului, şi norilor, şi ploii.
Am găsit-o într-o zi lângă un cocor rănit. Îl lega cu buruieni şi îi zâmbea.
Când m-am apropiat, cocorul s-a speriat şi s-a târât prin păpuriş.
Ea a rămas în genunchi cu mâinile goale.
Era bătută de soare şi vânt, nu cunoştea nici un cuvânt omenesc şi alerga mereu. Avea glezne de ciută.
Am luat-o cu mine şi a fost a mea.

N-am învăţat-o nimic. Nici să grăiască, nici să râdă, nici să şadă, nici să doarmă. Nici chiar să mănânce. Am îngrădit-o doar în parc ca să nu fugă la cocorii ei.
O lăsam singură, iar eu mă ascundeam ca s-o privesc.

Noaptea dansa în parcul pustiu cu paşi uşori. Era goală când dansa. Trupul ei lucea ceţos şi albastru în întuneric.
Am vrut să văd mai de aproape ce rost aveau mişcările pe care le făcea şi m-am ascuns în dosul copacilor.
Atunci am înţeles că încerca să zboare.

Deodată i-am văzut obrazul în bătaia lunii. Plângea chinuit şi tăcut cu braţele spre cer şi gleznele de ciută în iarba umedă.
Nu puteam să-mi smulg privirea de pe chipul răsturnat. Picioarele-mi erau de plumb şi sufletul mai greu decât pământul. Când s-au ivit zorile m-am urnit din loc şi am înaintat spre ea, prin ceaţă. Întâi nu m-a văzut, dar m-a simţit pentru că s-a oprit.
Când am pus mâna pe ea era prea târziu. Nu mai putea să-mi scape.
Nici nu s-a zbătut măcar.

Am închis-o într-o cameră mare. Am ferecat uşile şi ferestrele ca să nu zboare. Stăteam cu ea şi o învăţam să râdă tare şi să vorbească graiul omenesc. Să şadă, să mănânce, să lucreze, să citească. Am îmbrăcat-o în straie mereu noi, mereu strălucitoare. I-am umplut pereţii cu oglinzi în care să se vadă şi să se iubească.

Aş fi făcut orice ca să uite de cer, de zbor şi de cocorii ei.
Dar n-a uitat.

A murit într-o seară de vânt, de ploaie, de toamnă şi ceaţă. Treceau cocorii cenuşii cu zbor întins şi nemişcat. Şi-a aninat sufletul de ei şi s-a dus cum a venit, prin vânt.
Mi-a lăsat ochii ei de stele să tremure în viaţa mea."

Cineva a tăcut.

S-a întors cu spatele la flacără şi a stat în faţa Ivei. Dar Iva n-a putut vedea nimic, căci obrazul cu fruntea şi părul erau în întuneric. Doar ea se afla în lumina roşie a focului. O ştia şi s-a sfiit.

Când s-au urnit din loc se revărsau zorile. Vântul căzuse de tot.

Cineva a vorbit din nou şi a spus:
"Vino cu mine."
Şi Iva s-a ridicat şi a plecat cu el.

Mun a rămas în urmă cu botul pe labe, de piatră. Din pragul uşii, Iva l-a chemat din ce în ce mai tare, mai neliniştit. Dar Cineva a îmbrâncit-o uşor şi a şoptit:
"Lasă-l."
Şi au păşit pragul.

O ceaţă străvezie rătăcea pe iarbă, se anina de pomi şi tremura în aer. Soarele nu răsărise, dar cerul era îndepărtat şi luminos.
Mersul lor suna pe drum de mult de tot. De când părăsiseră casa, parcul şi pe Mun, o tăcere de gheaţă se aşternuse între ei. Doar paşii lor trezeau ecoul izbindu-se de bolovani.

Şi timpul trecea ca şi gândurile lor.