Femeia eunuc

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

În 1970, când a fost publicată pentru prima oară, Femeia eunuc a lui Germaine Greer a produs o adevărată undă de şoc resimţită în întreaga lume. A devenit rapid un bestseller internaţional, tradus în peste douăsprezece limbi, şi o carte de referinţă în istoria mişcării feministe.

Pornind de la premisa că eliberarea sexuală este cheia eliberării femeilor, Greer tratează diferenţele biologice inerente şi inalterabile dintre femei şi bărbaţi, precum şi diferenţele psihologice profunde ce rezultă din condiţionarea socială. Pornind de la istorie, literatură, biologie şi cultură populară, examinarea sângeroasă a opresiunii femeii este un comentariu social vital, argumentat cu pasiune.

Se pare că timpul nu face decât să consolideze valoarea acestei cărţi, iar Germaine Greer se încadrează, alături de Simone de Beauvoir şi Valerie Solanis, în lupta de emancipare feministă, dinainte ca acest termen să fi fost inventat. Pe alocuri amuzantă, alteori feroce şi de multe ori frustrantă, Femeia eunuc rămâne un document ce face palpabile atât pasiunea, cât şi veninul pe care l-a adus lumii al doilea val de Feminism.

Cartea este dovada istorică irefutabilă a punctului din care am pornit, dar şi proiecţia zguduitoare a drumului pe care încă îl mai avem de parcurs.

Este adevărat că sexul unei persoane este atestat de fiecare celulă a corpului ei. Ce nu ştim este care este exact deosebirea dintre modurile de funcţionare ale celulelor. Nu putem nici măcar să identificăm, după deosebirea observată la celule, o deosebire semnificativă la ţesuturile compuse din aceste celule. A face orice afirmaţie despre superioritate sau inferioritate pe această bază înseamnă a presupune ceea ce este foarte departe de a fi dovedit. Poate că, după ce vom învăţa să citim ADN-ul, vom putea vedea care este cu adevărat informaţia comună tuturor membrelor sexului feminin, dar chiar şi atunci va fi o lungă şi obositoare discuţie de la datele biologice la comportament.

O parte esenţială a aparatului nostru conceptual este ideea că sexele sunt o polaritate şi o dihotomie în natură. În realitate, este total fals. Regnul animal şi cel vegetal nu sunt universal împărţite în două sexe, cu posibilitatea existenţei unor monştri şi tipuri nedeterminate; câteva vietăţi norocoase sunt pe rând masculi şi femele; câteva ciuperci şi unele protozoare au mai mult de două sexe şi mai mult de un singur mod de a se împerechea. Nivelul deosebirilor dintre sexe poate varia de la una atât de mică încât e aproape imperceptibilă, la o diferenţiere atât de mare, încât oamenii de ştiinţă n-au ştiut mult timp că speciile clasificate ca fiind distincte erau de fapt masculul şi femela aceleiaşi specii. Antropologii nazişti susţineau că, la speciile mai evoluate, caracteristicile sexuale secundare sunt mai dezvoltate, arătând că tipurile negroid şi asiatic au în mod frecvent caracteristici secundare mai slab definite decât cele ale arienilor.

De fapt, multe forme simple de viaţă sunt mai puternic diferenţiate din punct de vedere sexual decât oamenii. Observăm însă că la oameni deosebirile dintre sexe sunt subliniate şi exagerate şi, înainte de a justifica procesul, trebuie să ne întrebăm de ce.

Putem vedea diferenţierea esenţială pentru sexul uman dacă mărim o celulă a corpului atât de mult, de două mii de ori, să zicem, încât să putem vedea cromozomii. Pe lângă alţi patruzeci şi cinci de cromozomi ai celulei corporale masculine, mai e unul, minuscul, denumit cromozomul Y. De fapt, el nu este un cromozom al sexului şi, din cauza izolării sale, are o problemă deosebită.

"Întrucât mutaţia dintr-un cromozom nu poate fi testată decât în diverse combinaţii când ei pot fi distribuiţi liber prin încrucişare, suprimarea încrucişării împiedică testarea în acest mod a mutaţiilor din interiorul formei Y. Întrucât încrucişarea nu are loc, Y nu poate face nici o permutare structurală prin permutarea unor părţi. De aceea, în timpul evoluţiei sale, cromozomul Y va ajunge să-şi piardă eficienţa în ce priveşte determinarea sexului şi locul lui va fi luat de autozomii care interacţionează cu X."

Autozomii sunt cromozomii care nu sunt nici X nici Y, iar în celulele corpului sunt douăzeci de perechi. Sexul feminin este asigurat de prezenţa alături de acestea a unei perechi de cromozomi identice cu ele, dar care de fapt determină sexul şi este denumită XX. În locul unei perechi XX adăugată la cele douăzeci şi trei de perechi de autozomi, bărbatul are o pereche XY. Cromozomul Y are o funcţie negativă: când un cromozom Y cu spermă fertilizează un ovul, el reduce de fapt cantitatea de caracteristici feminine, având ca rezultat formarea unui făt de sex masculin. Pe lângă caracteristicile sale masculine, fătul mai moşteneşte şi câteva puncte slabe considerate a fi legate de sex, pentru că rezultă din gene care se găsesc doar în cromozomul Y. Diformităţi bizare precum hipertricoza, adică o creştere excesivă a părului, mai ales pe urechi, pete cornoase pe mâini şi pe labele picioarelor, piele scorţoasă şi un fel de membrane între degetele de la picioare sunt doar câteva, mai puţin cunoscute decât hemofilia, care este de fapt consecinţa unei gene mutante din cromozomul X, pe care cromozomul Y nu o poate suprima şi astfel este transmis de femele, dar se manifestă doar la masculi. Daltonismul urmează acelaşi şablon. Alte aproximativ treizeci de tulburări apar la masculii speciilor şi rareori la femele, din acelaşi motiv. Există multe dovezi că femela are o constituţie mai rezistentă decât bărbatul; ea trăieşte mai mult şi, în fiecare grupă de vârstă, mor mai mulţi masculi decât femele, deşi numărul masculilor concepuţi poate fi cu zece până la treizeci la sută mai mare. Nu există nici o explicaţie pentru conceperea mai frecventă de masculi, pentru că spermatozoizii producători de femele sunt produşi în acelaşi număr ca spermatozoizii producători de masculi. Este tentant să ne întrebăm dacă nu cumva nu ar putea fi o compensaţie naturală pentru mai marea vulnerabilitate a masculilor.

Criminologii au făcut recent o altă observaţie deconcertantă despre cromozomul Y. Ei au descoperit că există o mare proporţie de masculi cu cromozomul XYY, deci cu încă un Y, printre bărbaţii condamnaţi pentru acte violente, ceea ce pare a avea o legătură cu anumite deficienţe ale capacităţii mentale.

Dezvoltarea caracteristicilor sexuale nu este determinată doar de cromozomi: aceştia constituie deosebirea primară, dar dezvoltarea diverselor caracteristici fizice implică întregul sistem endocrin şi interacţiunea unor hormoni variaţi. Femeile au devenit în mod special conştiente de hormonii lor datorită folosirii hormonilor sintetici în pilula contraceptivă; ca de obicei când sunt popularizate asemenea noţiuni, funcţia hormonilor a fost descrisă în mod simplist. De fapt, întreaga gamă a activităţii hormonilor este foarte puţin înţeleasă. Medicii au fost nevoiţi să admită că, modificând delicatul şi fluctuantul echilibru al hormonilor feminini, au produs modificări ale funcţiilor non-sexuale şi non-reproductive la care nu se aşteptau. Oricum este dificil de înţeles simpla aritmetică a genelor şi a cromozomilor: când e vorba de chimia hormonilor, procesele sunt şi mai dificil de urmărit. Ştim că hormonul masculin, testosteronul, determină dezvoltarea caracteristicilor sexuale masculine şi că are legătură cu celălalt hormon masculin, androgenul, care stimulează dezvoltarea muşchilor, a oaselor şi a intestinelor. Secreţia de androgen este ţinută sub control de hormonul celular interstiţial pituitar, la fel ca hormonul feminin, estrogenul, foarte asemănător cu el. Ambele sexe le produc pe amândouă; tot ce ştim este că, dacă administrăm estrogen bărbaţilor, caracteristicile lor sexuale secundare devin mai puţin evidente, iar dacă administrăm androgen femeilor, se petrece acelaşi lucru. Pentru anumite funcţii, estrogenul are nevoie de ajutorul celuilalt hormon feminin, progesteronul. Toate secreţiile noastre au reacţii catalizatoare şi complementare: aproape orice investigare a lor descoperă noi substanţe chimice cu noi denumiri. În ciuda bombardării haotice a femeilor cu doze mari de hormoni pentru prevenirea concepţiei, cea mai comună atitudine a celor care sunt la curent cu ele este de respect şi uimire plăcută. Se continuă cercetările pentru descoperirea unei pilule care să inhibe doar funcţia esenţială pentru concepţie şi femeile n-ar trebui să se simtă în siguranţă până ce aceasta nu va fi produsă.

Sexul unui copil este stabilit la concepţie, pentru că fiecare spermatozoid conţine un cromozom Y şi unul X, iar ovulul matur conţine un cromozom X. Cromozomul specializat determină deosebirea primară, dar dezvoltarea trăsăturilor sexuale se produce din substanţele chimice specializate din cromozomi. Până în a şaptea săptămână, fătul nu manifestă caracteristici diferenţiate, iar când începe dezvoltarea sexuală, el urmează un şablon uimitor de similar ambelor sexe. Clitorisul şi capul penisului seamănă foarte mult la început, iar uretra se dezvoltă ca un şanţ la ambele sexe. Dintr-o umflătură genitală, la băieţi se formează scrotul, iar la fete labiile. Dacă examinăm ţesuturile acestor porţiuni analoge, constatăm că sunt de fapt diferite, deşi femeile au ţesuturi similare cu cele ale bărbaţilor în diverse locuri.

Nici natura însăşi nu este lipsită de ambiguităţi. Uneori, o fetiţă are un clitoris atât de bine dezvoltat, încât se presupune că este băiat. La fel, mulţi băieţi pot fi subdezvoltaţi sau organele lor genitale externe sunt deformate sau ascunse şi sunt luaţi drept fetiţe. Uneori, îşi acceptă sexul presupus şi se consideră membri imperfecţi ai sexului căruia nu-i aparţin, însuşindu-şi comportamentul şi atitudinile acelui sex, în ciuda unor conflicte speciale. În alte cazuri, un fel de conştientizare genetică creează o problemă care duce la investigaţii şi se stabileşte sexul real al copilului. Unele cazuri, cum ar fi fetiţe născute fără vagin, sunt în mod greşit considerate neutre; altele, care au o construcţie XXY, sunt considerate femei fără ovare. Unele dintre aceste dificultăţi se pot rezolva prin chirurgie estetică, dar prea adesea chirurgii fac asemenea operaţii din motive bizare, când o scanare a structurii celulei corpului ar arăta că nu este vorba de o anomalie congenitală. Homosexualitatea este, în cele mai multe cazuri, consecinţa incapacităţii persoanei respective de a se adapta rolului său sexual dat şi ar trebui tratată ca fiind genetică şi patologică, dar prejudecata anormalităţii nu-i lasă homosexualului nici o modalitate de a exprima această respingere şi de aceea el se consideră un monstru. Rolurile sexuale "normale", pe care învăţăm să le jucăm din fragedă copilărie, nu sunt mai naturale decât comicăriile unui travestit. Pentru a aproxima acele forme şi atitudini considerate normale şi dezirabile, ambele sexe se deformează şi justifică acest proces făcând referire la deosebirea genetică primară dintre sexe. Dar, dintre patruzeci şi opt de cromozomi, doar unul e diferit: pe această deosebire punem baza unei separări totale între masculin şi feminin, ca şi cum ne-am preface că toţi cei patruzeci şi opt de cromozomi sunt diferiţi. Francezii strigă în zadar "Vive la différence!", pentru că acest lucru este cultivat permanent în toate aspectele vieţii. Este extrem de simplu şi de evident să luăm în considerare această diformitate indusă în mod deliberat în corp şi în concepţiile noastre despre el, pentru că, orice am pretinde că suntem, fiecare din noi este în primul rând propriul corp.