Una urma regulile fără să clipească, alta construia singură ziduri pe care să se cațere și să le sară. Una trăgea de bluză mereu ca să-și acopere coapsele, alta îndoia elasticul fustei de trei ori ca să asorteze pulpele cu decolteul generos. Una îmbrățișa copiii și vedea cerul în privirile lor, alta întâlnea pasiunea în fiecare dans, fiecare atingere. Una trăia ziua, alta știa că poate să trăiască așa doar noaptea. Era două femei, deși uneori putea să jure că sunt zeci, sute, care dansează sub aceeași umbrelă.
Ana Maria Dobre-Nir
În fața oglinzii, Luna își aranja părul. Îi plăcea nuanța nouă de roșu. Afară era furtună. Trăsnea, iar ea tresărea la fiecare bubuitură. Să fi fost un fulger, când s-a luat lumina. Cert este că-i era frică. Și-atunci a aprins candela. A continuat să se privească. Parcă, însă, nu mai era ea cea la care se uita. Sau era și nu era. Femeia din oglindă avea ochii triști. Râzi, i-a strigat. Pe ochii femeii au început să curgă lacrimi. Luna a început să râdă isteric. Când oglinda a început s-o înghită, încă mai râdea.
Neti Niculae
Plaja se întindea cât vedeai cu ochii, dar ai mei se opriseră pe abdomenul și pectoralii săi. Luceau în soare precum nisipul ce începea să mă ardă. M-am băgat în seamă cu el și nu mai știu ce pretext i-a dezvăluit dantura perfectă. Am prins curaj, aproape convinsă că aveam asigurată continuarea. Părea din ce în ce mai interesat, deși nu vedeam exact ce privea dincolo de ochelari. Cu siguranță sânii mei. Punctul culminant nu s-a lăsat așteptat și întrebarea m-a lovit precum un val nemilos: Mama ta este singură?
