Când vrăbiile zboară

Și ce rămâne din noi la capăt de drum,
unde se-adună toată durerea lumii?
Ce rămâne din noi?
Un bob de grâu se împrăștie până-l înghite un porumbel
sau o cioară
sau o vrabie
pe care-o hrănești cu cartofii de la Mc.
Ce rămâne din noi când vrăbiile zboară?

Același drum făcut zilnic de prea multe ori
și dacă schimbi orașul, nu se schimbă nimic.
Te trezești noaptea cu grija porumbeilor și a durerii lumii,
dar cu durerea ta ce faci?
Bei trei cafele pe zi și vorbești prea puțin cu mama ta.
Și știi că peste-un an, doi sau zece
nu veți mai vorbi deloc.
Ce rămâne din noi când vrăbiile zboară?

Îmi plâng mama și mă plâng pe mine
în avans.
Mă doare că la un moment dat, nu voi mai fi copilul cuiva.
Mă doare să văd puii căzuți pe-asfalt,
mă doare că suntem fragili.
Ieri mergeai desculță prin iarbă
Și-adunai mere coapte
din pomii pe care tata i-a plantat în fiecare an.

Ieri mama a plâns,
fiindcă nu-ți mai era copil.