Videoclip XXL

Videoclipurile înseamnă, de obicei, stil peste substanţă. Ca şi majoritatea filmelor hollywoodiene. Atunci de ce clipangiii au parte, de multe ori, de un dispreţ suveran? La urma urmei, unii dintre cei mai inovatori cineaşti şi-au făcut mîna în lumea promo-ului muzical. Faceţi cunoştinţă cu cei mai tari din gaşca regizorilor care ştiu să coloreze, să orchestreze şi să ritmeze.

Industria cinematografică a fost mereu relativ suspicioasă faţă de "intruşii" veniţi spre ea din alte domenii, fie ele şi foarte apropiate. E cazul neîncrederii şi răcelii (nu neapărat justificate!) cu care au fost întîmpinaţi cei care veneau din publicitate în deceniile trecute - fraţii Ridley & Tony Scott, Alan Parker, Adrian Lyne. Şi al reacţiilor la moda crossing-over-ului de la videoclip la film (începută în anii '80). E drept că Russell Mulcahy, unul dintre pionieri, a cam meritat-o cu ale sale Highlander şi Highlander II. Nici copilul-minune Richard Stanley (autor de clipuri seminale pentru, între alţii, Public Image Ltd.) n-a avut o soartă mai bună, filmele lui rămînînd în zona cult (i.e. rateuri de box-office), iar el fiind - mai tîrziu - concediat de pe platourile de la The Island of Dr. Moreau (a cărui readaptare o scrisese), deşi fantezia cyberpunk Hardware, documentarul experimental Voices of the Moon sau horror-ul oniric Dust Devil (ciopîrţit de studiouri la montaj) au făcut istorie. Între timp lucrurile s-au mai schimbat, de unde şi întrebarea: ce aşteptăm de la un videomaker cînd se apucă de film? Aş zice, în primul rînd, ritm, un simţ fin al alegerii şi punerii muzicii (chestie care funcţionează şi în sens invers, flirturile unor Cameron Crowe, P.T. Anderson, Abel Ferrara sau Sofia Coppola cu clipul fiind uşor de anticipat), poveşti conduse de-aşa manieră încît să te ţină-n priză... Apoi: cît de bune sînt opurile celor care au comis-o & ce legături au cu videoclipurile? Unele geniale, altele mai puţin, altele deloc. Dar mai bine să exemplificăm.


Maestrul
David Fincher (n. 1962) a lucrat un timp la faimoasa Industrial Light & Magic, după care a trecut la clipuri (şi publicitate): peste 30, între care Johnny Hates Jazz, Patti Smith, Paula Abdul, Billy Idol, faimosul Englishman in New York (Sting) ce începe opera lui de reabilitare / redescoperire a alb-negrului ca epitom al stilului - operă desăvîrşită în Vogue (Madonna) şi Love Is Strong (Rolling Stones); în toate, Fincher face referinţe explicite la lumea filmului, modei ş.a. - divele omagiate în Vogue, supermodelele uriaşe ce invadează (à la King Kong) oraşul în Love Is Strong, ca şi în display-ul de modele ce mimează versurile cîntecului în deja clasicul Freedom '90 (George Michael).

Best of: Reinterpretarea hiper-stilizată color & în cheie sado-maso a clasicului expresionist al lui Fritz Lang, Metropolis, în Express Yourself al Madonnei.

Filme: Nu cred că Se7en ('95), The Game ('97), Fight Club ('99), Panic Room (2002) mai au nevoie de vreo prezentare. Ar mai trebui poate spus că a debutat în lung metraj cu a treia parte a cultissimei serii Alien ('92), că e cel care a rupt clar "blestemul" trecerii clipangiilor la cinema şi că regăsim în filmele lui atmosfera sumbră, ultra-stylish şi ritmul alert din clipuri.


Geniul zărghit
Michel Gondry (n. 1963), copilul unei familii liberale franceze, s-a interesat de mic de ciudăţenii; şi dacă nu l-ar fi speriat ideea de a-nvăţa matematică & studiul ştiinţific aplicat s-ar fi făcut inventator. Aşa s-a apucat de cîntat cu o trupă de new-wave, Oui Oui, pentru care a făcut şi primele clipuri la sfîrşitul deceniului 9 - mici animaţii cu buget redus cu peisaje 100% artificiale (venite mai mult din îmbinarea imageriei culturii pop şaizeciste cu elemente suprarealiste) în care se juca de-a slow motion-ul. Lumea l-a cunoscut cînd Björk i-a solicitat un promo în 1993: a ieşit universul copilăros, jucăuş, vag ameninţător şi sclipitor din Human Behaviour şi colaborarea lor s-a extins la alte cinci mici bijuterii - Army of Me (cu micuţa islandeză conducînd un tanc alimentat cu diamante şi aruncînd în aer o clădire), Isobel (basm nordic în alb-negru cu zîna pădurii ş.a.), Hyperballad (animaţie), Jóga şi Bachelorette (alt basm cu o carte ce se scrie singură şi, o dată întîlnite neajunsurile celebrităţii, începe să se şteargă). A mai făcut Believe (Lenny Kravitz) Music Sounds Better with You (Stardust), Like a Rolling Stone (Rolling Stones), coregrafia robotizată din Around the World (Daft Punk), poveştile interşanjabile şi nevrotice din A Change Would Do You Good (Sheryl Crow), o lume din piese de lego pentru White Stripes (Fell in Love with a Girl) - pe care i-a făcut şi să "pulseze" exact în ritmul melodiei în The Hardest Button to Button -, o lume cu "reverb" în Let Forever Be pentru Chemical Brothers, o poveste de dragoste stranie ce amesteca o masă de operaţie (unul din "doctori" fiind un monitor), trenuleţe electrice, o inimă uriaşă în loc de cap, un TV pe care poţi da înapoi momentele tensionate ale unei relaţii, picioarele lui Thom Yorke (de fapt mici copane prăjite!) ronţăite sub pătură de trei omuleţi etc. în Knives Out (Radiohead), a multiplicat-o pe Kylie plimbîndu-se prin oraş la cumpărături în Come Into My World... În total mai mult de 60 de clipuri şi cea mai premiată reclamă din toate timpurile - Levi's Drugstore.

Best of: Aş zice (şi pentru că mi-e foarte greu să aleg una dintre colaborările cu Björk), geniala plimbare (făcută dintr-un singur cadru!) prin apartamentele / vieţile locatarilor unui întreg bloc în Protection (Massive Attack).

Filme: Surprinzător, debutul lui (scenarizat, ca şi al colegului Spike Jonze, de dementul Charlie Kaufman) în lung metraj (făcuse deja în '98 un scurt - La Lettre), Human Nature (prezentat la Cannes în 2001), suferea tocmai de lipsă de ritm; imageria artificială & strălucitoare ce amestecă fantasmele copilăriei cu absurdul şi tehnologia (să nu uităm că el a brevetat faimoasa tehnică folosită mai apoi în Matrix a filmării unui personaj cu mai multe camere în acelaşi timp - întîi într-o reclamă, apoi în Army of Me) era acolo, dar povestea nu se lega. S-a răscumpărat însă cu superbul Eternal Sunshine of the Spotless Mind, scris cu acelaşi Kaufman & Pierre Bismuth (Oscarizat, premiat de public la Deauville, nominalizat la Globurile de Aur şi la premiile Academiei Europene de Film ş.a.) ce reinventează de unul singur răsuflatul & formatatul gen al comediei romantice.


Zănatecul
Acest copil mare care e Spike Jonze (n. Adam Spiegel în '69) era interesat din adolescenţă de skateboard şi fotografie. A renunţat la facultate ca să lucreze la Freestyle (una din revistele lui favorite) şi după eşecul propriului mensual (Dirt) a revenit la video-urile cu skate; acestea i-au adus şi intrarea în lumea muzicală, prin cererea celor de la Sonic Youth de a-i ajuta cu ceva material pentru clipul la 100% ('92). După, a fost de neoprit: în Sabotage (Beastie Boys) pastişa aspectul şi atmosfera serialelor poliţiste din anii '70 à la Starsky & Hutch, s-a jucat de-a Balonul roşu pentru Breeders (Cannonball) şi a adus în stradă musical-ul Tehnicolor (evocînd Umbrelele din Cherbourg) pentru It's Oh So Quiet al lui Björk (cu care a mai lucrat la hipnoticul It's in our Hands şi, recent, la The Triumph of a Heart, în care povesteşte strania relaţie între cîntăreaţă şi un uriaş motan la costum). Apoi a imaginat un om cu cap de cîine vorbitor, şchiopătînd încet prin New York în Da Funk (Daft Punk), un dansator dement ce distruge mai tot în cale (jucat chiar de el!) în Rockefeller Skank (Fatboy Slim), un businessman placid transformat tot în dansator îndrăcit ţopăind şi prin aer în Weapon of Choice al aceluiaşi FS (pentru toţi cei care nu ştiau că actorul Christopher Walken şi-a început cariera în musicaluri pe Broadway), i-a pus pe simpaticii Weezer să danseze cu / îmbrăţişeze tot catalogul Animal Planet în Island in the Sun. A mai lucrat cu REM, Ween, Chemical Bros, Pavement... la peste 40 de clipuri, inclusiv recentul, înspăimîntătorul Y Control pentru senzaţia indie Yeah Yeah Yeahs (unde dă de pămînt cu clişeele despre inocenţa copilăriei).

Best of: Street performance-ul pe care l-a şi coregrafiat (sub numele de Richard Coufey) în plin centru de New York pentru Fatboy Slim - Praise You.

Filme: Debutul strălucit cu Being John Malkovich, una dintre cele mai aiuritoare demenţe din istoria filmului, i-a adus (între altele) o nominalizare la Oscar pentru regie, două premii la Deauville, FIPRESCI la Veneţia, premiul Independent Spirit şi unul de la MTV. Nici cu următoarea colaborare cu Charlie Kaufman n-a avut mai mult succes la îmbătrîniţii membri ai Academiei Americane, dar Adaptation (2002) - unul din marile filme (aparent neserioase) despre angoasele creaţiei - i-a adus Ursul de Argint la Berlin, un premiu de la Asociaţia Criticilor Online şi multe altele. În cinema, în-curînd-ex-soţul doamnei Sofia Coppola (de altfel se zice că personajul fotografului mereu absent jucat de Giovanni Ribisi în Lost in Translation ar fi inspirat de relaţia lor) s-a dovedit pînă acum la fel de straniu, amuzant, haotic, pătrîndu-şi gustul pentru ciné-vérité şi ideile trăsnite.


Cameleonul
Mark Romanek (n. 1959) a început, dacă e să fim exacţi, cu un film - Static ('85) rămas cvasi-necunoscut pînă azi (deşi povestea e incredibilă, în cea mai bună tradiţie a independenţilor americani). Absolvent de Cinema & Imagine / Fotografie, a cîştigat două Grammy-uri pentru videoclipurile Scream (Michael & Janet Jackson, cel mai scump din istorie!) şi Got 'til It's Gone (din nou, Janet). A devenit faimos cu şocantele closer şi The Perfect Drug (NIN), stilatele Jump They Say şi Black Tie White Noise (Bowie), i-a pus Madonnei perucă scurtă neagră pentru o poveste de dragoste & filmare nevrotică în Rain, a lucrat cu The The (Sweet Bird of Truth), Lenny Kravitz la istericul Are You Gonna Go My Way?şi langurosul If You Can't Say No, cu Beck la apăsătorul Devil's Haircut, cu Fiona Apple la Criminal, Macy Gray, No Doubt, i-a pus pe Eels să se ridice în aer împinşi de sfori în straniul poem alb-negru Novocaine for the Soul şi s-a ales cu mai multe trofee MTV pentru 99 Problems (Jay-Z).

Best of: Emoţionantul Hurt, cover Johnny Cash după NIN (!) în care juxtapune imaginile star-ului decrepit (cu puţin înainte să moară) cu fragmente din tinereţe (din arhiva personală a lui Cash).

Filme: Cu luni bune înainte de Christopher Nolan în Insomnia, a văzut în Robin Williams nu doar simpaticul şi ataşantul comic cu care ne obişnuisem, ci o prezenţă neliniştitoare, masca anodină a psihopatului next door care e coşmarul oricărei familii (aparent) perfecte în One Hour Photo (2002), cîştigător la Deauville, premiat de Online Critics Society, selectat la Locarno ş.a.

Stilistul
Despre englezul Jonathan Glazer (n. 1966) nu s-ar putea spune că e prolific, precum alţi confraţi - a făcut doar nouă (!) videoclipuri (şi ceva reclame) în cei zece ani de carieră. Dar sînt impecabile: de la lumea alb-lăptoasă & sedată spartă de inserturi ironice din The Universal (Blur) la alb-negrul clar-obscur (amintind de noir-urile clasice) prin care plutesc în deşert Radiohead, balerine, cîini, copii, cioburi ş.a. în Street Spirit (Fade Out) - poate cel mai frumos clip al anilor '90 - şi de la camera albă, capitonată, cu o gravitaţie ciudată în care obiectele se mişcă singure, gîndaci umblă brambura şi sîngele se-ntinde pe podea venind de nicăieri în timp ce Jamiroquai dansează (Virtual Insanity) la melancolia amară din Into My Arms (Nick Cave) sau parabola minimalist-orwelliană din Karma Police (Radiohead). Toate (ca şi Cosmic Girl, Song for the Lovers - Richard Ashcroft şi eroticul Karmacoma - Massive Attack) conturează un univers profund personal, vag alienat, dominat de o lentoare ce-aduce a semn rău şi de o poezie (cred) fără egal.

Best of: Vagabondul rufos ce se plimbă mormăind ininteligibil în barbă printr-un tunel, imperturbabil la maşinile care îl claxonează, lovesc, trîntesc la pămînt şi cel mai epifanic final văzut vreodată în mica lume a promo-urilor muzicale - în genialul Rabbit in Your Headlights (UNKLE ft. DJ Shadow & Thom Yorke).

Filme: La fel de surprinzător, a ales să debuteze cu un thriller impecabil şi foarte stilat în vâna tarantino-guy-ritchie-escă în care l-a reinventat complet pe Sir Ben Kingsley (nominalizat la Oscar pentru rol) în chip de unul din cei mai scary psihopaţi imprimaţi vreodată pe celuloid - Sexy Beast (2000, premiul de regie la British Independent Film Awards, cel mai bun debut din partea criticilor din Toronto, nominalizat la BAFTA). Şi mai şocant, a lăsat deoparte toate trucurile meseriei pentru Birth, cel mai controversat film al Veneţiei '04 - poveste spusă clasic şi fără fiţe despre dragoste, pierderi şi modul în care ne raportăm la ele.


Eluzivul
Ca şi compatriotul său Glazer, Jamie Thraves n-are o videografie prea bogată; în ea intră însă neliniştitorul Just (Radiohead) - istorie misterioasă cu un om trîntit în mijlocul drumului fără motiv aparent care nu vrea să se explice trecătorilor sau poliţiei (spunîndu-le sec că nu vor să ştie) terminată cu o stradă plină de oameni căzuţi care cum a apucat o dată ce-au aflat "taina" - şi nu mai puţin disconfortantul Woman (Neneh Cherry) - ambele premiate de MVPA, istoria unei drame / love story / accident spusă de-a-ndoaselea în The Scientist (premiat la MTV), ciudata absurditate alb-negru cu afaceristul care se dezintegrează jucat de Paddy Considine în God Put a Smile Upon Your Face al aceloraşi Coldplay, colaborări cu mai toată floarea indie britanică - Mansun, Goldie, Manic Street Preachers, Travis, Verve, Gomez...

Best of: Povestea tuşantă & uşor cinică a unui individ anodin şi înnebunit de lipsa de interes a celorlalţi pentru el în Charmless Man (Blur).

Filme: Absolvent al prestigioasei Hull Politechnics (ilustraţie şi animaţie), a început să cîştige premii chiar cu filmul de licenţă - Scratch ('92), continuînd cu The Take Out ('94), premiat la Chicago şi făcînd apoi un master în film & TV la Royal College of Art şi alte cîteva short-uri, între care multi-premiatul (Chicago, BBC-2, Hamburg, Edinburgh) I Just Want to Kiss You ('98). Pentru lung metraj şi-a ales un subiect incomod - drama maturizării şi (ne)asumării responsabilităţilor într-un grup de tineri londonezi pe care-i urmăreşte cu atenţie, fineţe şi remarcabil realism în The Low Down (premiat la Stockholm).


Meseriaşul
Nici pe departe la fel de stilat ca ceilalţi, prolific (peste 75 de clipuri), Francis Lawrence a lucrat cu mai tot ce vedeţi non-stop pe MTV, de la veteranii Aerosmith (I Don't Want to Miss a Thing, Jaded) la J-Lo (Waiting for Tonite, Jenny from the Block, Play), de la Enrique (Rhythm Divine) la Ricky Martin (Private Emotion), Destiny's Child (Independent Women - part 1, Emotion), Britney (Slave 4 U) sau Justin Timberlake (excelentul Cry Me a River), Pink, Black Eyed Peas, Alanis, Green Day (Warning). Fără un stil definit, dar cu viteză şi ritm. Şi cam atît.

Best of: Simpaticul Son of a Gun (Janet Jackson ft. Missy Elliott & Carly Simon) în care femelele de mai sus dau de toţi pereţii / podelele ş.a. cu nefericitul netrebnic, îi fac voodoo, îi provoacă halucinaţii...

Film: Şi-a ales bine debutul - adaptarea unei benzi desenate (Hellblazer, pornită de Alan Moore) sumbre despre demonii care dau năvală pe pămînt şi detectivul Constantine care-i vede şi încearcă să se lupte cu ei. Efectele speciale sînt spectaculoase, iar Keanu Reeves şi-a scos de la naftalină haina neagră din Matrix.


Daddy's Boy
E răutăcios să spui asta despre Jake Scott (n. 1965, fiul lui Ridley) de fapt, pentru că omul şi-a făcut un nume de unul singur ca videoclipist & regizor (ultra-premiat) de reclame. Cameleonic şi el, dar mai coerent în alegeri - care includ Cypress Hill, kd lang, Bush, Live (Lightning Crashes), Soundgarden, Tori Amos (Pass the Mission), Oasis, tristul Out of Tears (Rolling Stones), istericul Staring at the Sun (U2) sau sumbrul Evolution Revolution Love (Tricky & Ed Kowalczyk). Plus două minunăţii - alienatul Fake Plastic Trees (Radiohead) şi Be There (UNKLE ft. Ian Brown) - un mini-horror psihotic ce cuprinde doar o plimbare cu un metrou din care nu mai poţi ieşi (decît cînd e prea tîrziu).

Best of: Un clasic care nu lipseşte din nici un top al celor mai bune clipuri ever - Everybody Hurts (REM). Fabulă simplă şi foarte emoţionantă (evocîndu-l vag pe Antonioni de-altădată) despre însingurarea contemporană.

Filme: Se ruşinează şi azi de debutul Plunkett & MacLeane ('99) ce păstra isteria vizuală a promo-urilor punînd pe ritmuri tehno şi sub stroboscop nişte bandiţi de secol XVII. Între timp a făcut... Tooth Fairy, dar noi nu disperăm încă.


Psihoticul
Fără îndoială, Chris Cunningham (n. 1970) e geniul neîncoronat şi dement al clipurilor. Nu există ceva care să-i semene (şi poate că unul ca el e suficient!). Născut în Sheffield şi crescut într-o familie de hippioţi, a abandonat şcoala la 16 ani şi, pasionat de tot ce însemna efecte speciale, a plecat la Londra. A aterizat (potrivit!) pe platourile de la Hellraiser2, a lucrat apoi în echipa monstrului la Alien3, a desenat coperţi pentru Judge Dredd... La clipuri a ajuns din dorinţa de a lucra cu teribilul Aphex Twin, dar prima operă îl leagă de alţi pionieri ai experimentelor sonore - Autechre (în '96). Cu "muza" visată s-a întîlnit un an mai tîrziu la capodopera Come to Daddy. I-a scufundat pe Placebo într-o piscină îngheţată (36 Degrees), a făcut-o pe Beth Gibbons să plutească printr-o lume crepusculară în spectralul Only You (Portishead), a transformat-o pe Madonna în creatură angelică drapată-n negru în mijloc de deşert, spărgîndu-o în ciori sau alungind-o într-un doberman în Frozen (după care a declarat că îl sperie! să lucreze cu echipe & bugete uriaşe), a imaginat un vagabond negru rătăcind brambura prin New York în timp ce bucăţi din el cad şi se sfărîmă în cioburi minuscule în Africa Shox (Leftfield) şi o fetiţă japoneză angelic-diabolică ce orchestrează schimbarea creierului căţelului ei cu al unui paznic dintr-un laborator ultrasofisticat în Come on My Selector (Squarepusher). A parodiat năucitor clipurile gangsta cu Cadillac-uri interminabile, pipiţe dezbrăcate (pe faţa cărora a lipit rînjetul sinistru al lui Aphex Twin) şi super-dansuri în Windowlicker şi a pus o variantă robotizată a lui Björk să se îmbrăţişeze, sărute ş.cl. cu clona ei în sublimul All Is Full of Love. Şi a luat atît de multe premii încît n-am spaţiu să le enumăr.

Best of: Oroarea comică numită Come to Daddy - distopie urbană în care o trupă de copii monstruoşi (toţi cu faţa lui Aphex Twin, unii cu codiţe & rochiţe) fugăresc adulţii şi aşteaptă ieşirea "părintelui" lor dintr-un televizor trîntit în mijlocul unei mizere parcări subterane. Secvenţa în care monstrul longilin, scheletic şi gol (tot cu chipul lui Aphex), proaspăt năvălit în lume, se holbează la o biată bătrînică ieşită să-şi plimbe cîinele şi cei doi urlă unul la altul secunde bune a fost considerată insuportabilă & cenzurată mai peste tot.

Filme: CC declară senin că nu merge la cinema pentru că filmele i se par previzibile şi stupide. Short-urile lui (Flex, Monkey Drummer, Rubber Johnny), toate ilustrate muzical de amicul Aphex, sînt la graniţa dintre experiment şi artă video. A semnat însă pentru a adapta cultissimul Neuromancer al lui William Gibson şi nu putem decît spera că atunci cînd va ieşi în lume cu un lungmetraj va fi acel horror ultra-stilat şi visceral pe care ne-a făcut să-l aşteptăm. Căci dacă Aphex Twin e soundtrack-ul coşmarurilor & spaimelor noastre ascunse, Cunningham e cea mai bună aproximare vizuală a acestora.


Femeia
Trebuia să fie una şi cum nici Floria Sigismondi, nici Sophie Muller nu dau semne că vor să treacă la cinema, am rămas cu Liz Friedlander. Care a făcut mai multe, dar nu cine ştie ce în lumea clipurilor, lucrînd cu Avril Lavigne (Don't Tell Me, Losing Grip), Ashlee Simpson (Shadow), Blink-182 (Adam's Song) sau U2 (Walk On).

Best of: Barenaked, interesantă ilustrare ad litteram a goliciunii pe care ne face s-o simţim expunerea propriilor sentimente - pentru (altminteri insipida) Jennifer Love-Hewitt.

Filme: În pregătire (a ieşit în 2006, n. LiterNet) - un film de dans cu Banderas, Take the Lead, care sună din prezentări ca o încrucişare contra naturii între Strictly Ballroom şi Viaţa în ritm de hip-hop. Dar poate mă înşel.

Concluzia e că şi aici, ca peste tot, nu există reguli prestabilite sau certitudini. Restul - e istorie, muzicală şi de film, deopotrivă...


(Articol preluat din Re:Publik, mai 2005)