Închisoare (imagini distorsionate)

Trăiesc într-o închisoare. Nu am ziduri, am doar feţele unui om de jur împrejurul meu, glasul lui spart în mii de oglinzi colorate. M-am obişnuit cu refracţiile distorsionate ale celorlalţi, aplecate prin zidurile acestea transparente, cred că am învăţat chiar să desluşesc adevăratele trăsături; oamenii îmi vorbesc şi am descoperit că am nevoie de silogisme şi teorii pentru a le pune cuvintele în idei coerente.

Dimineţile îmi întind untul pe pâine, îmi beau ceaiul verde, ascult muzică sau ştiri, cu braţele sprijinite de pervazul geamului deschis, respir altfel, încetinit, savurez gustul bleu-amărui al frunzelor lovindu-mi obrazul, aud undeva înăuntru forfotă, râsete şi câteodată paşii lui apropiindu-se. Închid atunci fereastra, mă aşez la aceeaşi masă îngustată de vreme, îmi privesc ieşirile în ochi, beau în continuare verde singură ceai.

Sunt şi după-amieze în care îmi pun bocancii în picioare mărturisesc acum, dacă tot sunt într-un moment în spatele transparenţelor acestora şi nu veţi şti niciodată care este realitatea şi unde se termină imaginile, că uneori doar mă prefac a mă încălţa, descui liniştită una dintre oglinzi şi plec. Sunt momentele în care învăţ cum se înalţă zmeie fără vânt, cum se mângâie parfumurile: mai întâi pe deasupra, cu palma deschisă, apoi cu buricele degetelor, mai apoi cu buzele răsuflând uşor, închizând ochii şi deschizându-ţi toţi porii. În astfel de ieşiri, îmi umplu rezervoarele cu sensuri adevărate, pentru a putea să-mi construiesc mai târziu logica discuţiilor în doi. Adun fotografii pe care le developez pe fiecare retină care mi se deschide clară în faţă, gust din anotimpul întâmplător şi-i împrumut până la următoarea evadare tristeţea mea.

Mă întorc întotdeauna cântând, descui o altă oglindă, îi zâmbesc temnicerului meu descoperindu-i trădarea, mă arunc febrilă în ape aici apele sunt întotdeauna schimbătoare, din cauza luminii filtrate şi, cu un pahar de vin în mână, ţes prelungiri de zile peste rămăşiţele lui.