Elegia

XII

Cei vii, cei ce se află-n viaţă încă,
iubirea poetului de bronz,
o femeie mai fragilă ca oul de prepeliţă,
subţire ca trilul canarului sălbatec,
pe nume Lily Brik, îmi e prietenă,
veche prietenă. Eu nu-i ştiu rugul:
şi numai din portret, de pe coperta
de Maiakovski, - am înţeles
că ochii-aceştia stinşi au fost în stare
s-aprindă-n purpura sovietică
o dimensiune nou descoperită.

Aici, Lily, fosforescentă încă
din grămăjoara de cenuşă stinsă
cu-o mînă-asupra-a tot ce-i dat să nască
şi cu un trandafir de-ntîmpinare
la orice fîlfîire de aripi apărute,
rănită de vreo piatră-ntîrziată
ce-l mai ţinteşte azi pe Maiakovski:
dulce şi bravă Lily, noapte bună,
întinde-mi iarăşi cupa transparentă
s-o dau pe gît întru a ta cinstire,
trecutul care cîntă şi trosneşte
ca pasărea de foc.


XIV

O, prag a două lumi care palpită
sfîşietor dezvăluie de-odată
şi ce e bun pe lume şi veninul,
o, prag
de moarte şi născare, cu-Afrodita
- miros de iasomii întredeschise -
trăgînd esenţiala zeitate
şi grîul justiţiar în partea noastră,
recolta tuturor şi siguranţa
de-a fi-mplinit idealul omenirii:
cetate lineară, ca securea
despici în suflet două-ntristate jumătăţi
neîmplinite, încă aşteptînd
opritele dureri în cicatrice,
şi pacea, timpul dragostei depline.


XXVII

Eu, clasic al Araucaniei,
şi castilian al silabelor, martor
al lui El Greco cel din neam lovit,
vlăstar, eu, din Apollinaire şi din Petrarca,
şi iarăşi eu, colunul din clopotniţi,
eu, trăitor între burleşti cupole,
ridichi sofisticate, uriaşe
din bizantin răsad crescute cepe,
de sfinţi ivite-n geometrice icoane,
eu care-s tu, îmbrăţişez azi zestrea
şi toate dobîndirile cereşti;
eu şi cu tine sîntem la hotarul
anticei lumi şi-a lumii nou ivite
şi-n blîndă întristare luăm parte
la contopirea de contrarii vînturi,
la unitatea timpului ce umblă.

Viaţa este spaţiul în mişcare.

(Din volumul Elegia, 1974; traducere de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu oferită de Institutul Cervantes).

Citiţi o evocare a lui Pablo Neruda semnată de Carlos Fuentes în Atelier LiterNet.