Totul se întâmpla într-un vis, când pluteam pe o scândură.
M-a prins ploaia pe o stradă și neavând umbrelă m-am oprit sub streașina unei case bătrâne și cam jerpelită, cum găsești destul de multe în orașul-capitală București.
[Nu am de gând să scriu ironii la adresa străzilor pe care, de altfel, le iubesc, și-mi este drag să le mângâi cu pașii mei.
Nu este nici povestea unei ape incomode, care va deveni potrivnică.
Mai ales că într-o lume uscată ne-ar fi bine să vină apa în valuri, numai să fie apă dulce și răcoroasă, să fie apă de băut (și să nu fie furioasă, ci liniștită).
Este povestea apei fără de care nu putem trăi.]
Așadar totul se întâmpla într-un vis, în care mă aflam pe o scândură.
Era umed!
Nu sunt sigur că eram în apă sau eram pe o bucată de pământ verde, înșelător, ca o mlaștină.
Venisem în fugă, la limita rezistenței, răsuflam greu, mușchii întregului corp parcă erau ceva care se descompune, inima... mai aveam oare inimă? Dacă reușeam să mai fac câțiva pași voi reuși să ajung la ușă, să deschid ușa înaltă și grea de la intrare. Nu eram însă sigur că o să reușesc, dar simțeam că trebuie să rezist până la capăt, ca și cum primisem un ordin. Nu primisem un astfel de ordin și totuși m-am aruncat cu tot trupul înainte, fără să gândesc prea mult, m-am izbit de ușa înaltă, fără ca aceasta să aibă măcar un mic tremurat. M-am oprit nedumerit căci, pe jos, lângă ușa înaltă am văzut o cană cu apă.
[- Tu știi, simți ceva, de când nu am mai făcut dragoste?, m-a întrebat o stradă. Una dintre străzile mele iubite!
- Da, știu! A fost frig, am avut tot felul de probleme de rezolvat. Nu m-am simțit în stare să hoinăresc!
- Tu ai preocupări pe care nu le înțelege multă lume și în plus ești plicticos...
- Plicticos? Știi că umblu noaptea, uneori cu persoane ciudate cu care nimeni nu ar umbla. Ies să mă plimb, de fapt să-mi plimb mintea. Am ieșit în stradă am făcut câțiva pași și m-am oprit într-un loc, ca un parc, avea alei, bănci, un gard din fier întortocheat și mi-am dat seama că sunt lipsit de idei.
- Nu ai fost pe strada care trebuia!
- Dacă m-aș întinde pe asfaltul străzii ce s-ar întâmpla?
- Ești tare prost! Nimic nu s-ar întâmpla.
- Nu mă asculta! Sau mai bine pune-mi muzica ta.
După aceste vorbe strada a plecat pufnind revoltată: "Măcar dacă ar fi venit la mine!"]
La a doua izbitură am reușit să clintesc una dintre jumătățile mari și înalte ale ușii, astfel că prin crăpătura mică dintre cele două părți ale ușii se văzu o lumină roșie, care se mișca ca fâlfâitul unui steag. Părea că totul arde! Era prea multă liniște ca să fie război. Și totuși era război. Surzisem? Nu mai vedeam strada, căci totul era acoperit de cenușă.
[Mi-am amintit. Se întâmplase cu câteva minute în urmă.
- Ești complet nesimțit! Nu pot să te sărut! Așa în fața tuturor? Cred că uiți că sunt femeie, am sensibilități, suspiciuni... pofte, drăgălășenii... tu nu poți să înțelegi. Tu ai preocupări pe care nu le înțelege multă lume și în plus mai ești și obositor, și plicticos!
- Nu te mai ascult, sau mai bine pune-mi muzică.
- Bună idee! Și strada își începu cântecul ei:
"Pân-aici m-ai adus cu iubirea,
Aici te-ai oprit,
M-ai privit,
Până ai văzut că mă scufund,
Și mă priveai cum mă scufund
cum mă scufund,
Încă îți văd privirea rece,
Dar curioasă
Și nu aveam curaj să te apăs pe cap
Să te scufund
Să-ți vad privirea,
fața
Cum se învinețește,
Cum nu mai clipești."
- Ce e nebunia asta de cântec?
- Eu am educație europeană, de fapt un amestec de est-europeană cu vest-europeană. Cultura mea europeană mă face să nu accept că cineva ar putea să fie mai inteligent, mai înțelegător-cuprinzător și sunt foarte enervat să văd cum IA ocupa locul propriilor creatori.]
Visam. Zgomote, ca niște bubuituri, erau semn că un mare pericol se apropia. Nu voia nimeni să știe cum arată. Le era frica tuturor, erau speriați. M-am trezit! Ce coșmar!...
Apoi!
A fost seara, 11 august 2024, pe stadionul Parc des Princes. Aș fi vrut să trăiesc printre ei bucuria...
Când s-au stins luminile proiectoarelor, au rămas luminile fețelor miilor de tineri. Era o lumină a bucuriei, o lumină a iubirii și a lucrului împlinit.
Imaginea pământului cu cele cinci continente și insule reprezentată prin corpuri cu forme geometrice lineare ascuțite, este clar că a fost opera unor minți omenești care cred în geometria Creatorului.
În lume sunt războaie - unele sunt, unele vor veni, deși eu sper să nu mai vină -, dar nu cred că există o forță atât de necurată cât să poată despărți, destrăma idei și mai ales bucuria facerii de bine. Tinerii sportivi campioni își arătau medaliile, discurile metalice pe care Soarele își desenase cu răbdare razele și pe care le aurise cu lumina sa - grele pentru că nu se lăsau cu una cu două convinse să ajungă să atârne de gâtul cuiva.
Erau fețe rotunde, fețe lungi, fețe cu râset mare, guri frumoase, care-și etalau cu mare deschidere încrederea în adevăr.
Nu mai era grija pentru cum arăți, era momentul în care nu mai puteai să ascunzi nimic. Și la ce ar fi folosit? S-a activat lumea frumoasă, se dezlănțuise dansul bucuriei, al mulțumirii de sine și de ceilalți.
Un campion olimpic venit din România - un om obișnuit cum îi place să se numească - a adus bucuria și mândria aici unde totul este un balans între glume și facere de lucruri bune ("Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère / Ce vreți ne aflăm aici la porțile Orientului unde nimic nu este luat foarte în serios"). David, un nume care, după Nadia, a schimbat cursul participărilor românești la Olimpiade. David alături de mulți reprezentanți ai României, de azi și de ieri.
Mai bine mă întorc la plimbările pe străzile mele iubite...
În curând!
(august 2024, București)