Și astăzi, după mai bine de șaizeci de ani, imaginile acelea îmi sunt prezente în minte de parcă ar fi de ieri: clădirea albă a Băii Centrale, poarta și gardul curții bisericii Enei, o casă cu parter lipită de blocul Dunărea (cel dinainte de cutremurul din 1977).
Să urmărim etapele de ridicare a acestui lăcaș în descrierea lui Constantin C. Giurescu din Istoria Bucureștilor, Editura Vremea, 2009 (pagina 700): "Biserica Enei, după lăcașul vecin ridicat în veacul al XVII-lea pe timpul, se pare, lui Antonie Vodă din Popești de Iana Sărmăgioaica, și refăcut în piatră de Safta, soția vel logofătului Pană Negoescu, fratele Doamnei Marica; pisania poartă data de 1 august 1724 (azi ctitoria nu mai există)".
Un alt citat din Istoria Bucureștiului prin bisericile sale de Dan Toma Dulciu:
"La mijlocul lunii aprilie 1977, brațul unei macarale ce lucra la demolarea blocului Dunărea a lovit, printr-o manevră greșită, turla-clopotniță, iar în ziua de 22 aprilie 1977, în timpul lucrărilor de demolare la blocul "Dunărea" s-a produs un accident tehnic, soldat cu căderea unor părți componente ale imobilului avariat peste clădirea bisericii. La data de 1 mai 1977, biserica Enei înceta să mai existe, fiind demolată."
A trăit liniștită trecând peste ea războaie, bombardamente, cutremure și mai știe ce, până a pus ochii - ca pe tot ce era lăcaș sfânt - Ceaușescu despotul incult, care a decis să dispară prețioasa biserică Enei. Nu a contat că prezența acesteia aducea un plus de valoare Bulevardului, nici că era pictată de Gheorghe Tattarescu, nu a contat nimic.
Am căutat imaginea de atunci, din anii '60, dar a dispărut odată cu toate visele tinereții noastre. Imaginea pe care am găsit-o e plină de goluri dureroase, e imaginea unor tineri (mă refer la noi, câți dintre noi nu știu!) care erau așezați cumva împotriva curentului vremii și eram siguri că vom schimba acel curs nepotrivit nouă.
"- Ai auzit ce a spus Profesorul? Ne-a citit tema. Trebuie să proiectăm un restaurant pa malul lacului.
- Am auzit, dar priveam pe geam către curtea bisericii.
- Aaa, înseamnă că nu prea ai fost atent!
- Îmi explici tu!"
(conversația a avut loc într-un atelier de la parter - unde este Catedra Istoria & teoria arhitecturii și conservarea patrimoniului - care are ferestrele îndreptate către strada Biserica Enei)
Dacă clădirea UAUIM (Institutul de Arhitectură atunci) și-a păstrat imaginea, ca o lecție de arhitectură dată de arhitectul Grigore Cerchez, peste drum a apărut în anii '80 acest perete plin cu ferestre și balcoane ale unui bloc de locuințe. Odată cu ridicarea acestuia, în spate a apărut o curte interioară în care biserica a dispărut, nu i s-a mai găsit locul.
În aceste blocuri-perete locuiesc multe familii, oameni care au avut privilegiul să-și găsească un adăpost într-o capitală europeană săracă în locuințe, dar din ce în ce mai aglomerată. Sunt convins că prezența Bisericii Enei ar fi îmbogățit acest spațiu, azi cam lipsit de viață.
Prin acest gang mă întorc către locul istoriei mele: Universitatea de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu".
Aceste imagini îmi amintesc de forfota studenților. În special în zilele examenelor de admitere când era deschisă ușa mare, cea cu trepte în față, parcă-l văd pe rectorul de atunci - Ascanio Damian - care indica candidaților locul unde să meargă să deseneze pentru prima probă, cea de desen liber.
Dar despre acest monument de Arhitectură care-l are autor pe arhitectul Grigore Cerchez și amintiri despre studenții universității în articolul următor.
(Imaginile de mai sus sunt din istoria actuală a locului legat de strada Biserica Enei.)
(Sfârșit de august 2024, București)