Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fotografie  Sageata  Atelier foto

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sarah Rowbottam şi timpul fluid


Andrea Blaga, un interviu cu Sarah Rowbottam

17.07.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sarah Rowbottam s-a născut în 1984 în Australia, a absolvit Facultatea de Arte şi în prezent este fotograf freelancer.

Deloc reticentă în a împărtăşi ideile despre fotografie şi viziunea sa, Sarah încântă prin stilul său clasic şi puternic individualizat. Are forţă în expresie şi îşi pune întrebări majore. Face fotografie şi filosofie în acelaşi timp. Este originală, dar respectă trecutul, istoria artei şi a fotografiei.



(Apparition)
Andrea Blaga: Spune-ne câte ceva despre tine, ce consideri relevant despre tine ca fotograf.
Sarah Rowbottam: Am fost fascinată de fotografie încă de mică. Eram puştoaica din şcoală care întotdeauna avea poze de la toate evenimentele, petrecerile, zilele de naştere, Crăciun-urile şi sărbătorile. Am petrecut nenumărate ore reorganizând, categorisind şi contemplând albumele cu fotografii ale familiei mele... Dar nu am luat niciodată fotografia în serios până la 18 ani, când am început să studiez la Universitatea de Arte Frumoase.

Nu am intenţionat să fiu fotograf sau să aleg fotografia ca mijloc pentru a face artă. Cred că se poate spune că pur şi simplu mi s-a întâmplat.

Eram îndrăgostită de ideea de a face textile. Dar partea cea mai atrăgătoare a artei mele a devenit realizarea imaginilor. Cred că de asta integrez foarte multe materiale deosebite, textile cu texturi speciale, în imaginile mele de acum. Am ajuns în cele din urmă să termin facultatea la specializarea "fotografie conceptuală" şi am făcut nişte cursuri suplimentare de fotografie de design pentru a îmi dezvolta abilităţile tehnice şi grafice.

Acum am propriul meu atelier de fotografie care se numeşte Mono.ladee. Când nu lucrez pentru festivalul de artă UNIMA sau pentru publicaţii, mă dedic integral proiectelor creative, de câte ori am ocazia.

A.B.: Ţi-a influenţat cineva stilul?
S.R.: Cred că stilul meu încă evoluează. Există totuşi nişte idei şi o anumită concepţie estetică prezentă în imaginile mele. Cu toate că ele par înscenate şi într-un fel narative, am tendinţa de a lucra având o idee minimală despre cum va arăta fotografia la final. Stilul meu este foarte "jucăuş". Este despre a fi într-un spaţiu şi a răspunde la el într-un anumit fel - ca o conversaţie.

A.B.: Ai un fotograf preferat?
S.R.: Voi fi mereu fascinată de lucrările Francescăi Woodman. În mod cert m-a influenţat mult. Când eram studentă nu îmi permiteam să cumpăr cărţile ei, aşa că le tot împrumutam de la bibliotecă. A fost şi va rămâne o sursă de inspiraţie pentru mine.

Mai sunt influenţată de asemenea şi de creaţiile lui Bill Viola, Wolfgang Tilmans, Jeff Wall şi Deborah Paauwe şi de imaginea din filmele Six Feet Under, The Hours şi Road to Perdition.



(Waiting for Willa)
A.B.: Care este mesajul fotografiilor tale?
S.R.: "O persoană este risipită în spaţiu şi timp" (Marcel Proust, 1923)

Caracteristica fundamentală a fotografiei este aceea de a capta un moment fix în timp şi spaţiu. Aş spune că lucrările mele pun sub semnul întrebării această teorie şi arată inadecvarea fotografiei în redarea unui moment, din punct de vedere documentar.

Pentru mine, corpul uman nu este static. Ne putem revela în orice formă dorim. De aceea mă reprezint în feluri multiple în cadrul unei singure fotografii: în aceeaşi imagine stau jos sau în picioare, dorm sau interacţionez cu mine însămi. Imaginile mele construiesc o poveste în care timpul devine necunoscut.

Lucrările mele sunt o conversaţie despre corp şi relaţia sa cu ambientul imediat, spaţii şi obiecte. În unele cazuri ele sunt o explorare a sinelui - o conversaţie permanentă despre identitate şi poziţionare, despre cum fotografia poate altera şi afecta înţelegerea noastră despre cum suntem documentaţi, mărturisiţi în această lume.

Fotografia a fost intens folosită ca o formă de adevăr şi ca dovadă a existenţei. Totuşi încă de la începuturile sale a existat o dezbatere cu privire la autenticitatea sa. Cum dovedim că existăm dincolo de materialul unei fotografii? Cum ne amintim de familia noastră la a 2-a, a 3-a generaţie când nu mai există nimeni care să povestească despre ei, sau dacă nu mai există nici un document care să le dovedească existenţa, cu excepţia unei fotografii mâncate şi îngălbenite de timp?

Aceste întrebări mă preocupă şi ele fac parte din mesajul fotografiilor mele.



(Self Portrait)
A.B.: Cum ai ajuns să foloseşti şi să îndrăgeşti atât de mult tehnica expunerii multiple şi a timpului lung de expunere?
S.R.: Cu toate că tehnica expunerii multiple nu este nicio noutate, am petrecut mult timp până să înţeleg cum să o exploatez la maximum.

Imaginile mele au trei coordonate: spaţiul în timp, locaţia şi o formă umană. Ele contrazic teoria că fotografia imortalizează o clipă, o suspendă în timp. Eu cred că acest lucru este imposibil. Fotografia este reprezentarea unui moment vizual.

Tehnica expunerii multiple adaugă o nouă dimensiune imaginilor mele unde timpul şi spaţiul se completează reciproc. Această tehnică naşte o poveste în cadrul fotogramei - una în care timpul şi spaţiul nu mai pot fi documentate sau controlate.

Bineînţeles că pot controla timpul de expunere sau cât aştept până când înregistrez o nouă imagine. Ceea ce vreau să spun este că imaginile sugerează că timpul şi spaţiul într-o fotografie sunt fluide. Sunt interşanjabile. Ceea ce este real şi autentic devine irelevant. Lumea este ceva ce se creează continuu. Singura limită este imaginaţia ta.

A.B.: Unele încăperi din fotografiile tale par camere de hotel. Ne poţi povesti câte ceva despre spaţiile pe care le utilizezi?
S.R.: Camerele şi locaţiile din imaginile mele sunt foarte importante atât pentru mine cât şi pentru contextul imaginilor mele. Sunt locuri în care am petrecut mult timp şi care şi-au pus amprenta asupra vieţii mele. De exemplu, în imaginea Waiting for Willa, locaţia este camera bunicii mele, Willa. Lumina este foarte puternică în această cameră şi există o prezenţă fantomatică ce mă calmează şi linişteşte într-un anume fel de câte ori intru acolo.

Copil fiind, am avut o imaginaţie debordantă (ca majoritatea copiilor). Obişnuiam să dorm pe podeaua din camera bunicilor mei pentru că eram speriată ca nu cumva un intrus să apară în întuneric, strecurându-se în casă. Am o serie extinsă de imagini pe care le-am făcut în camera asta în timpul unei singure şedinţe foto în care se amalgamează imagini cu mine copil şi imagini în contextul actual. Seria se numeşte Sarah 1952-2006.

A.B.: Ai avut expoziţii foto? Plănuieşti ceva în acest sens în viitorul apropiat?
S.R.: Am avut recent câteva expoziţii de grup; şi am publicat în câteva cărţi şi reviste. În acest moment am trei lucrări (Waiting for Willa, Apparition şi Self-Portrait) într-o expoziţie numită Site Unseen, expoziţie itinerantă în Australia din aprilie în noiembrie 2007. Am participat şi la o expoziţie numită The Love Is My Velocity Cookbook - care este o publicaţie disponibilă online.

În prezent pregătesc, împreună cu nişte prieteni, o carte numită Come Out Quietly, care este un amestec de scriitură şi imagini create de mai mulţi artişti din Australia. Anul viitor sper să am şi o expoziţie individuală.



(In the Spare Room, Safety Bay)
A.B.: Cine sunt modelele tale?
S.R.: Modelul din imagini sunt eu însămi. Totuşi nu le-aş numi pe toate autoportrete. Câteodată imaginile nu vorbesc despre persoană ci despre o entitate, o figură, o prezenţă. De cele mai multe ori imaginile dau seamă despre o călătorie personală, o explorare a locului meu în lume - întotdeauna mă preocupă ce va rămâne după mine, cum îmi documentez trecerea prin lume.

A.B.: Este o experienţă specială aceea de a fi actorul propriilor imagini?
S.R.: Da, aş spune că imaginile mele sunt apropiate de zona performance. M-am gândit să creez şi scurte înregistrări video în timp ce lucrez.

De multe ori este vorba despre a fi într-un spaţiu şi a te juca, a interpreta. Nu pentru o anumită audienţă, ci pentru a te descoperi pe tine. Unii ar spune că viaţa de toate zilele este un performance în sine.

A.B.: Ce proiecte foto ai?
S.R.: Am tendinţa să lucrez la mai multe proiecte simultan - uneori îmi este greu să le separ dar alteori este absolut evident că sunt pe idei diferite. Am început în facultate un proiect la care încă mai lucrez: Sarah 1952-2006. Sper să integrez acest proiect în cartea Come Out Quietly.




(Crescendo)
(Interviu preluat de pe situl fotografa.ro)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer