Eeeee, este ceva ce mai mult se simte.
Nu deține o narațiune clară, nu surprinde un chip frumos, un peisaj superb sau un eveniment.
Adesea e văzută ca un accident, o joacă a unor copii rătăcitori în lumea abstractului, dar merge dincolo de asta.
Această scurgere haotică dar elegantă a luminii pe pelicula de film sau pe senzorul digital, este creată printr-o mișcare intenționată camerei fie din mână, fie din trepied alături de o expunere lungă în funcție de rezultatul căutat.
Am început să fotografiez în 2017 asemenea unui copil entuziasmat de o jucărie, lipsit de o intenție clară, doar dornic să apăs butonul ce avea să declanșeze obturatorul și să emită acel zgomot familiar al fotografiei.
Am încercat mai multe subiecte, mai multe stiluri, dar cea ce mă capta cel mai mult, era fotografia de stradă. Care, cum bine știm, e un mediu unde adesea ai nevoie de curaj, poate chiar tupeu, pentru a invada intimitatea oamenilor cu intenția de a capta cu onestitate modul lor de a se desfășura.
Un act dificil pentru un introvertit ce era obișnuit să creeze artă în singurătate, în liniște, pe hârtie, cu un creion, nu cu ajutorul unei cutii de metal și plastic, în mijlocul orașului și în privirile tuturor oamenilor.
În facultate, deoarece studiam arte plastice, grafică, am avut parte de un curs ce aborda printre altele și fotografia. Iar, spre fericirea mea, nu am avut parte de prezentări despre Henri Cartier-Bresson sau Ansel Adams, ci despre Alexey Titarenko, Ian Ruhter, Andrei Tarkovsky, Saul Leiter.
Acești artiști m-au inspirat să caut mai mult decât simple capturi ale realității.
Ei m-au făcut să realizez că fotografia nu trebuie să fie doar o fereastră către lumea exterioară, ci și un mijloc de a surprinde trăirile și emoțiile care pulsează în interiorul fiecărui moment.
Cu un trepied în mână și aparatul setat la o expunere lungă, am început să explorez orașul noaptea, căutând să surprind nu doar formele, ci și stările efemere ale luminii și mișcării. Tramvaiele, mașinile, oamenii - toate au devenit subiecte.
Cu timpul am început să renunț la trepied, am crescut timpul de expunere și din curiozitate mișcam aparatul de fotografiat în toate direcțiile asemenea unui lunatic, făceam zoom, mișcam încet, brusc, lin, smucit.
Încercam tot ce îmi trecea prin cap.
Pentru mine, fotografia a devenit o modalitate de a mă exprima și de a reflecta stările mele interioare.
Într-o lume în care ritmul alert al vieții moderne mă face adesea să mă simt în urmă, fotografia îmi oferă un spațiu de refugiu.
Aici, forma și lumina se dizolvă într-un peisaj abstract, calm sau tensionat, unde elementele recognoscibile sunt fie prezente, fie absente.
Mișcarea camerei devine o oglindă a stărilor mele interioare - uneori liniștite și armonioase, alteori haotice și tulburătoare.
Liniile și culorile se topesc și se reformează, creând imagini care nu doar surprind, ci evocă.
Fiecare fotografie pe care o creez este o reflecție a felului în care văd și simt, lume în care percepția subiectivă devine mai importantă decât realitatea obiectivă.
În acest peisaj vizual, imperfecțiunea devine o formă de perfecțiune, iar abstracția capătă o nouă semnificație.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
