Manual de fotografie: Portretul tânărului berber

Într-o bună zi, destul de îndepărtată de azi, ieri şi alaltăieri, un tânăr păstor berber a fost fotografiat în pustietatea deşertului. De către o franţuzoaică blondă, nespus de frumoasă, aşa cum se întâmplă doar în romane, filme şi videoclipuri. Maşina în care se afla necunoscuta a plecat de unde a venit, în urmă rămânând promisiunea că portretul îi va fi trimis de la Paris în Africa. Şi pentru că bucata de hârtie n-a ajuns nici după îndelungi aşteptări, tânărul a plecat din oaza în care se născuse la Paris, în căutarea fotografiei. Povestea lui a fost spusă de Michel Tournier, în romanul "Picătura de aur". A folosit-o ca pretext pentru a arăta înşelăciunile imaginilor lucioase, viu colorate, regăsite în publicitate şi în viaţa de zi cu zi; vorbind despre aparenţe şi iluzii deşarte (căci de alt soi, nici nu prea există), îl zguduie pe cititorul trăitor în epoca dependenţei de imagini. Tournier a făcut multe emisiuni televizate despre arta fotografică din perioada monştrilor sacri: Brassai, Lartigue, Bill Brandt, ba chiar a fost prieten bun cu Édouard Boubat, cel care i-a ilustrat câteva cărţi, şi totuşi este, după cum spunea în interviuri, neîncrezător faţă de imagini. Le consideră amăgitoare. N-am văzut acele emisiuni, însă bănui că nu i-au displăcut fotografiile lui Brassai. Când spun Boubat, primele imagini care îmi vin în minte sunt: cea cu Lella jună (fotografiată în 1948), în cămaşă albă, transparentă, prin care i se vede sutienul negru (câtă indecenţă pentru acele vremuri!) şi cea cu copacul îmbelşugat înfrunzit, cu o găină sub (anul 1950). Ultima este de-o încremenire odihnitoare.

În oaza lui Tournier, spun că-i a lui pentru că "povestind-o" în roman, devine oarecum stăpânul ei, se afla o singură fotografie, cea a bunicului tânărului Idriss. A căpătat-o în al doilea război mondial şi o ţinea bătută în cuie, pe peretele colibei. O fotografie îngălbenită de ani, mişcată, în care se desluşeşte Bunicul în uniformă soldăţească, alături de doi camarazi. Faptul că aceştia din urmă n-au supravieţuit luptelor, l-a îndreptăţit pe african să creadă şi cu mai multă tărie că fiecare om trebuie să-şi supravegheze cu mare grijă imaginile "furate" de aparate. În oază un singur locuitor mai avusese o poză, un bărbat pe nume Mustafa, care se fotografiase cu soţia, în călătoria de nuntă; superstiţioasă, soacra acestuia a ars-o, temându-se că le va purta ghinion.

"Uite, eu cred că o fotografie trebuie să ştii s-o ţii, s-o stăpâneşti, spuse Mogadem, făcând cu amândouă mâinile gestul de a strânge ceva. Din cauza asta Mustafa nu avea de ce să se teamă de fotografia făcută în Alger: era prinsă în perete. Puteai s-o vezi în fiecare zi. Ca şi pe asta. Am prins-o sub sticlă şi pot s-o supraveghez", şi-a liniştit bătrânul nepotul. Dar e doar începutul. Într-o zi, tânărul berber va pleca să-şi caute chipul fotografiat, pentru a nu-l lăsa printre străini. Va vedea turişti îmbiaţi să se fotografieze în studio, lângă un decor artificial, dulceag, mai bine spus lângă o Sahară surogat, din pânză pictată, deşi dunele adevărate se aflau la o aruncătură de băţ. La Paris se va întâlni cu un fotograf de manechine (din acelea de plastic, expuse în vitrine), şi mai ales, la tot pasul, va vedea că imaginile strălucitoare din occident nu corespund realităţii. Romanul în sine poate că nu-l face pe cititor pe deplin încrezător în firul poveştii (care e realistă totuşi, exotică, densă, moralizatoare), dar cum am spus, aceasta contează mai puţin, şi nu întâmplător nici măcar în ultima pagină nu se va arăta portretul îndelung căutat.