O privea năuc de câteva ore. Încerca să-și amintească fiecare detaliu: cum topise cuprul și staniul, cum turnase aliajul în mulajul trupului ei, finisând fiecare trăsătură. Acum o avea perfectă în fața ochilor. Era ea și nu era. Unde greșise? Muncise atâtea ore să o aducă din neființă. Însă sufletul ei blând nu reușise să-l toarne în formă. Luă ciocanul și lovi cu putere metalul, până căzu într-un plâns isteric de neputință. O bucată de casiterit brun-roșcat se rostogoli de nicăieri la picioarele lui.
Dan Banu
Părintele Siopi a fost un om tăcut toată viața. I-ar fi plăcut să vorbească mai mult cu oamenii, dar a făcut-o cu Dumnezeu și atunci când nu l-a găsit, a strâns slovele într-un caiet cu colțurile îmbibate-n seu. Îndată ce-a auzit că biserica a decis să aducă un clopot nou, a lăsat o ultimă slovă în caiet, apoi s-a stins ca o lumânare. Când bărbații au adus clopotul cel nou și au lovit limba de pereți, glasul părintelui a început să curgă peste sat. Un singur om știa de cenușa prefirată în bronz.
Cristian Nedelcu
Minunea bronzului împrăștia povețele părintelui Siopi până hăt departe, iar sătenii ascultau dangătul clopotului, trăind cu smerenie, întru iubire de Dumnezeu și semeni. Cu timpul, oamenii s-au înmulțit, satul s-a întins, mica biserică a devenit neîncăpătoare și au răsărit altele. Clopotele noi, mai mari și mai gălăgioase, încet, încet, au reușit să acopere glasul cel sfânt. Tinerii, vrăjiți de zgomote, au părăsit rând pe rând satul, în care au rămas doar bătrânii, singurii care mai puteau auzi sfaturile lui Siopi.
