După ce ați împărtășit amintiri memorabile alături de Alex Ștefănescu, aș dori să revenim la Nicolae Manolescu, a cărui pierdere total neașteptată la începutul lui 2024 s-a simțit ca o undă de șoc în lumea literară și a celor pasionați de literatură.
Într-un articol apărut în Literatura de azi, l-ați numit pe Nicolae Manolescu "criticul unei epoci", iar în final vă declarați apartenența la direcția sa critică, afirmând: "sunt un critic manolescian". Ați realizat și o carte de convorbiri cu Nicolae Manolescu apărută la Editura Cartea Românească, în 2017, pe care vă mărturisesc ca am parcurs-o cu încântare datorită formării mele filologice.
Ați fost de la început "un critic manolescian"? De cele mai multe ori ați împărtășit aceleași verdicte critice sau au existat și păreri divergente, ținând cont că vorbim despre două generații diferite? Reprezintă Literatura un liant între două personalități complexe?
Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Profesoară, ca și în 2023, când căldura insuportabilă din timpul verii m-a făcut incapabil să mai lucrez, și acum există un decalaj semnificativ între momentul în care ați formulat întrebările și cel în care vă răspund la ele. Din 5 iunie 2024, când într-adevăr revenisem de la Chișinău, și până pe 13 septembrie 2024, data de azi, se întind peste trei luni, care compun ceea ce aș numi coșmarul meu meteo.
E vorba de vara în Bucureștii topiți de caniculă, ba chiar de cea mai fierbinte vară de când se fac măsurători, după cum ne-au înștiințat meteorologii. Eu, născut iarna, am o veche relație de ostilitate cu acest anotimp care în mod teoretic ar trebui să-mi fie printre cele mai plăcute, fiind unul al vacanței universitare. Dar când afară sunt peste 40 de grade la umbră, iar în casă trei aparate de aer condiționat se muncesc să coboare temperatura, când am în fiecare zi ca un cerc încins pe calota craniană, pofta mea de scris se diminuează drastic; ca, de altfel, și pofta de citit a conaționalilor. Vara, în România, până și editurile intră în vacanță și închid, cum se zice, "mustăria". Dar toamna, în fine, a venit (slavă Domnului), și, odată cu scuzele mele pentru întârzierea cu care vă răspund, iată și răspunsurile propriu-zise.
Despre Alex Ștefănescu se știe că a devenit critic literar datorită lui Nicolae Manolescu, fiindcă a scris în repetate rânduri și a vorbit despre momentul în care, ducându-i un manuscris cu poezii Profesorului său, acesta l-a îndemnat să renunțe la visul de a fi poet și să-și urmeze o vocație critică. L-a ascultat și bine a făcut: probă e chiar cariera de critic și istoric literar a lui Alex Ștefănescu.
Ceea ce se știe poate mai puțin (fiindcă n-am prea vorbit despre asta) e că și eu am devenit critic literar datorită lui Nicolae Manolescu. Nu, nu i-am dus și eu un manuscris cu poezii, ca să refac experiența inițială a lui Alex Ștefănescu; am scris un singur poem în viața mea, făcut exclusiv "din cap", cu referințe și aluzii intelectual-culturale, și mi-am dat seama că n-am pic de talent liric. Am mototolit hârtia cu "lirismul" meu și am aruncat-o la coș, devenind astfel critic literar "pe cont propriu", aplicat cu exigență chiar asupra mea. Și azi îmi citesc în mod exigent textele, iar pe cele care mă nemulțumesc le rescriu de câte ori e nevoie.
Când m-am gândit pentru prima oară cum ar fi să fiu critic literar și ce fel de critic mi-ar plăcea să fiu (autor de studii sau cronicar? eseist sau istoric literar? călinescian sau pe modelul lui Vianu?), iar asta era după Revoluție, când deja intrasem la clasa nou-înființată de Uman, am știut ce - și cine - mi-ar fi plăcut să fiu. Am vrut să fiu cronicar literar, ca Manolescu.
Paradoxul e că Manolescu tocmai renunța atunci să mai fie cronicar literar, după trei decenii și mai bine de cronică literară săptămânală. Proiecția mea a fost de aceea cumva a posteriori, fiindcă în culmea gloriei de cronicar a lui Manolescu eu ori nu eram încă născut (anii '60), ori aveam câțiva anișori și mă jucam cu fetițele în fața blocului (anii '70), ori alergam la fotbal cu gașca și făceam toate nebuniile puberale, printre care nu se număra și cronica literară (anii '80). Visul meu de a fi cronicar literar și, încă mai precis, visul meu de a fi ca Nicolae Manolescu intră în ecuația primei jumătăți a anilor '90, când, culmea, Modelul renunțase la ceea ce îl făcuse modelul meu.
Nu a fost singurul meu model. Am avut șansa și privilegiul ca încă de la vârsta formării să-l am pe Valeriu Cristea lângă mine; și firește că tatăl meu adoptiv m-a influențat mult și durabil. Și influența lui Eugen Simion a fost modelatoare pentru mine, prin amplitudinea criticii celui ce avea să-mi fie profesor la Litere, prin spiritul lui de construcție, prin ambiția neobișnuită de a traversa o întreagă literatură română, în toată istoria și istoricitatea ei.
Însă Manolescu avea ceva ce nici Valeriu, nici Simion nu aveau (reciproca e și ea adevărată); și l-am luat ca model într-un chip firesc, natural, organic. Manolescu era cel care scria "la cald" despre literatura română (în timp ce Valeriu era cufundat în munca lui la Dostoievski) și din ale cărui cronici extraordinare înțelegeai cum anume este un scriitor, în ce fel este cartea lui, de ce este important sau neimportant, în ultimă instanță, de ce e bun sau e slab. Chestiunile acestea ce par multora de la sine înțelese sunt de fapt atât de complicate, problema încadrării unui scriitor sau cea a valorii estetice a unei opere ori cea a codului cultural prin care citim într-un anumit fel cărțile unei epoci, toate acestea și multe altele ținând de literatură, adică de Artă, adică de Inefabil, sunt atât de complexe și greu de deslușit, încât era nevoie de un om cu geniu critic ca Manolescu pentru ca modelul Cronicarului literar să devină important pentru mine.
Literatura română "geme" de cronicari și recenzenți, sunt sute, dar nici unul nu a reușit, în ochii mei, să se apropie măcar de Manolescu. Fiindcă el îmi demonstra, cu textul în față, cu opera literară citită și de mine, ori cu cea nouă pe care încă n-o parcursesem, că literatura poate fi înțeleasă, că literatura poate fi de-codată, că magia, alchimia, inefabilul Artei cuvântului pot fi des-făcute rațional prin inteligența excepțională a unui om.
Eu iubeam literatura de mic, dar oare cât și cum o înțelegeam? Cât de profundă era (dacă era) înțelegerea mea? Cum îmi explicasem emoția puternică, sentimentul de bucurie indescriptibilă cu care citisem prima oară Demonii? De ce eram oare fascinat de poezia lui Arghezi?
Cronicile lui Manolescu, care au fost, așa-zicând, evangheliarul meu (și pe care le-am citit nu "la timpul lor", când au fost scrise, în anii '60 când nu eram născut, în anii '70 când mă jucam cu fetițele... ci tocmai atunci când Manolescu avea să renunțe la Cronica literară, găsindu-le eu în Românii literare mai vechi sau mai noi păstrate de Valeriu), mi-au arătat că aceste lucruri indemonstrabile pot fi totuși demonstrate. Că literatura poate fi înțeleasă prin analiza și interpretarea critică. Nu așa, în general, din paginile tuturor criticilor, ci prin interpretarea unui critic, care era Manolescu.
Am avut deci mai multe modele și am crezut, simultan, în mai mulți "zei" din Olimpul literar. Politeism în toată regula... Istoria unei literaturi, și anume a literaturii române, a luat pentru mine chipul lui Călinescu. Istoria lui (pe care am citit-o cap-coadă ca pregătire pentru admiterea la Facultate, la sfatul lui Valeriu) a fost cea care m-a făcut să visez să fiu istoric literar. La cronicile literare, mi-am găsit la fel de ușor un alt "zeu", el însuși călinescian în tinerețe, care m-a făcut să-mi doresc cu ardoare să fiu cronicar literar. În 1992-1993, tocmai atunci când Cronicarul abandona Cronica, iar eu devenisem major, știam, pur și simplu știam că dorința mea arzătoare, pe care mi-o stârnise și mi-o înnobilase prin minunatul său exemplu personal de trei decenii, se va împlini.
(va urma)