Atât Nicolae Manolescu cât și Eugen Simion v-au devenit familiari din copilărie, datorită prieteniei lor cu Valeriu Cristea, tatăl Dvs. adoptiv, în casa căruia se întâlneau adesea.
La un text din ciclul LIFE, am râs cu lacrimi citind cum povestiți cu un umor spumos cum l-ați strigat pe marele critic de pe creanga unui copac, fiind puțin intrigat de lipsa unui răspuns din partea acestuia.
Mai târziu Eugen Simion avea să vă devină Profesor de Literatură română la Universitate. Vă rog să ne oferiți mai multe detalii despre momentul în care l-ați cunoscut pe criticul și istoricul literar Eugen Simion, cel care a fost Președintele Academiei Române.
Daniel Cristea-Enache: Fascinația se datorează acestor personalități excepționale - și unele dintre ele, precum Nicolae Manolescu, și charismatice - pe care am avut șansa de a le întâlni. Eu sunt doar un observator, nu pun nimic "de la mine", nu literaturizez și nu ficționalizez. Poate altădată, la vârsta la care îmi voi scrie memoriile, îi voi trata ca personaje ale mele, tocmai fiindcă memorialiștii pretind că spun adevărul integral, deși nu o fac decât rareori.
Șansa mea a fost biografică și n-am avut nicio calitate să o merit. Pur și simplu, tatăl meu Marius era fratele mai mic al Doinei Cristea, iar Doina (care avea să-mi fie de la 13 ani mamă adoptivă) era soția lui Valeriu Cristea. Valeriu Cristea fiind critic literar și coleg, la România literară, cu Manolescu, Simion, Dimisianu, Raicu, Alex. Ștefănescu, i-am întâlnit și eu pe unii dintre acești mari critici atunci când erau invitați în apartamentul din Gura Ialomiței (de unde este fotografia celebră cu toți, minus Raicu, în jurul unei mese) ori în fosta casă a bunicilor mei paterni (pe care nu i-am cunoscut, murind ei înainte să mă nasc eu) de la Snagov-Sat.
Dacă sora tatălui meu nu ar fi fost soția lui Valeriu Cristea, probabil că nu aș fi devenit critic literar și profesor de literatură română; gândul meu, înainte de Revoluție, era să urmez Academia de Studii Economice, precum tatăl meu Marius. Dar cum nu cred în întâmplare, și nici în destin precum vechii greci, ci în Dumnezeul iudeo-creștin, voi spune că acestea au fost căile Lui. Nu "așa a fost să fie", ci Dumnezeu le-a "potrivit" astfel, cu o artă înmărmuritoare a detaliilor. Am devenit critic literar dintr-un fel de necesitate; și dintr-o coerență nu a faptelor mele, ci instituită de undeva de sus. Este ceva complet diferit de situația unui scriitor de vocație, care, de mic copil, visează și dorește cu ardoare să devină scriitor. Eu n-am visat și nu mi-am dorit să devin critic literar la vârsta la care îl strigam pe Eugen Simion din nucul de la Snagov.
Din același scrupul documentar, să precizez că erau doi nuci, unul mai sălbatic, în spatele curții noastre, altul mai "domestic", lângă casă, sub ale cărui crengi era o masă de lemn la care stăteau invitații. Deci când eu îl apelam cu atâta familiaritate pe viitorul Președinte al Academiei, bietul om stătea la masă, iar eu pe o cracă a nucului acoperită de frunziș, undeva mult deasupra mesei de lemn. Dar să reiau acum întreaga scenă, așa cum am descris-o în LIFE:
"N-aveam mai mult de 10 de ani când, la Snagov, unde copilăriseră Tata și Nașa (sora lui, Doina, soția lui Valeriu Cristea, viitoarea mea mamă adoptivă), a fost o masă cu mai mulți scriitori și critici. Erau soții Raicu, soții Dimisianu, soții Rusan - Blandiana și alții. Amintirea nu-i mai conține și pe restul mesenilor, fiindcă odată ce am realizat că Ana Blandiana, de la masă, este una și aceeași persoană cu autoarea unui text din manualul meu de Limba și literatura română (ceva cu România ca un buchet de flori), am încremenit. Am rămas mut.
Și Cleopatra dacă ar fi apărut acolo, n-aș fi fost atât de complexat. Cum să stai cu Manualul la masă, ce să-i mai spui Literaturii Române când Ea te mângâie pe cap?
Mai târziu, m-am obișnuit cu asemenea vecinătăți: la o altă întâlnire la Snagov, urcat în vârful nucului, strigam de acolo de răsuna tot satul:
- Eugeneeee! Eugeneee! Mă vezi?!?...
"Eugen" era dl Eugen Simion, viitorul Președinte al Academiei Române, care se uita în jur consternat, nevenindu-i să-și creadă urechilor că e vorba de domnia sa.
- Pe mine mă strigă? întreba criticul, perplex, după cum mi s-a povestit mai târziu...
- Nu mă vede oare Eugen? mă întrebam și eu sus, cocoțat pe-o creangă groscioară.
Nu înțelegeam de ce Eugen nu-mi răspunde de jos. Curios lucru..."
Am încercat să reintru în pielea și în psihologia celui care eram atunci: un copil de zece-unsprezece ani, extrem de neastâmpărat, și care nu avea nici cea mai mică idee cine este Eugen Simion și de ce e el important. A, dacă aș fi știut că acolo la masa de sub nuc stă Ilie Balaci, n-aș fi îndrăznit să strig "Ilie", fiindcă Balaci era idolul meu, eu fiind mare "microbist". Una dintre cele mai frumoase seri ale vieții mele va rămâne, forever, seara în care România a bătut Italia cu 1 la 0, golul fiind marcat de Bölöni din pasa lui Balaci.
Dar nu știam cine e Simion, cine e Manolescu, cine e Dimisianu, nu citisem nimic din ei; și chiar dacă poate mai citisem câte ceva, nu înțelesesem nimic la 10 ani. Odată o admiratoare a lui Valeriu mi-a citit (tot pe când eram copil), într-o stare parcă de transă, o cronică a lui Valeriu, de care ea era extaziată. Eu nu pricepeam defel motivele entuziasmului și îmi ascundeam cu greu plictiseala, deși era vorba de Valeriu al meu. A, dacă mi-ar fi pus la video Star Wars, atunci da, i-aș fi împărtășit entuziasmul; dar așa?!?
Vreau, iată, să fiu fidel acelui Daniel (de 10 ani), nu să-l fac mai precoce și mai deștept decât a fost; și critic literar de când a lepădat scutecele... Coerența transcendentală a vieții mele, despre care am vorbit mai sus, mi s-a impus mai târziu - iar eu am asumat-o de la vârsta adolescenței. Deocamdată însă eram un copil neastâmpărat pasionat de Jules Verne și de fotbal, de Dumas și de Star Wars. Singurul critic din care citisem cu atenție ceva era Maiorescu fiindcă ni se spusese la școală că îl descoperise pe Eminescu; dar în mod evident nu înțelegeam mai nimic, la zece ani, nici din textele domnului Maiorescu. Și azi mă sperie părinții care îi "îndoapă", îi "dopează" pe copiii lor cu cărți inadecvate copilăriei, în loc să-i lase să se bucure de lecturile constitutive vârstei. Slavă Domnului că eu nu am fost forțat să citesc Scriitori români de azi de Simion ori Arca lui Noe de Manolescu pe când eram în clasa a IV-a. I-aș fi antipatizat probabil violent pe oamenii veniți în vizită la noi care scriseseră acele cărți indigeste (la 9-10 ani) ce aveau să mă delecteze (la 14-15).
Fiindcă mai târziu asta s-a întâmplat: cunoscând scriitori români după ce îi citisem, îi priveam cu un fel de venerație, fiindcă îi vedeam prin prisma capodoperelor lor literare. Când i-am întâlnit prima oară, în realitate, pe Marin Sorescu, pe Nicolae Breban, pe Augustin Buzura, pe D.R. Popescu (un text al lui figura în manualul nostru și la treapta I ne-a picat ca subiect la examen), am avut o emoție extraordinară. Erau ei, cei care scriseseră capodoperele acelea, era ca și cum m-aș fi întâlnit cu Dostoievski și Tolstoi, cu Rebreanu și Sadoveanu, cu Arghezi și Blaga.
Înainte însă de a ajunge la vârsta lecturii și a înțelegerii marilor scriitori și critici literari, oamenii de sub nucul nostru de la Snagov erau doar niște oameni mari, drăguți, prieteni ai lui Valeriu, pe care îi simpatizam dacă vorbeau pe limba mea. Or, Eugen Simion nu făcuse asta, nu vorbise cu mine despre Balaci și Lucescu (Simion nu era pasionat de fotbal, ca Manolescu); și, uite, deși eu trecusem peste limbajul lui elevat și îl strigam din nuc, el nu-mi răspundea...
Tot de la Snagov e un alt însemn al prezenței lui Eugen Simion în viața noastră. Opera lui în mai multe volume Scriitori români de azi are un volum (cel din 1978) cu pagina de gardă stricată, cu cerneala dedicației pe alocuri spălăcită, de ce?, fiindcă Doina, pe atunci, învăța de zor după Simion pentru examenul ei de grad didactic și uitase cartea în curte, unde se pornise o ploaie de vară.
De fiecare dată când scot din raftul bibliotecii acel volum din Scriitori români de azi, mă inundă tot ca o ploaie caldă trecutul minunat al familiei și familiilor mele, acea vârstă de aur în care Doina învăța la Snagov după Eugen Simion pentru examenul de grad; și în care toți de la masa de lemn de sub nuc erau încă tineri, fericiți, atât de senini și neștiutori de nenorocirile ce aveau să vină.
(va urma)