21. Cea mai frumoasă dimineață

Diana Serena Bunea: Dragă Domnule Profesor, ce despărțire emoționantă de critici literari!

Vă propun acum să ne întoarcem în timp la perioada adolescenței.

Sunt curioasă să descoperim cum era Daniel Cristea-Enache în ipostaza adolescentului, a acelei personalități în formare care parcurge o transformare, un drum inițiatic, presărat cu provocări, aventuri, dezamăgiri, emoții, sentimente înălțătoare. În Cinematograful gol povestiți o scenă care v-a marcat cumva adolescența: "Să ai cincisprezece ani, să duci două steaguri și să mergi la Revoluție privind Bucureștii prin geamuri uriașe de camion: acea secvență a fost printre cele mai frumoase din viața mea..."

Adolescentul s-a maturizat după Revoluție?


Daniel Cristea-Enache: Mă bucur că ați adus în discuție scena cu Revoluția mea din Cinematograful gol, pe care o voi completa acum cu alte detalii din tablou. Nu le-am mai povestit în scris, o fac acum pentru prima oară. Când vă răspund la întrebare suntem chiar pe 22 decembrie, la 35 de ani de la acea zi uluitoare din viața mea. Parc-a fost ieri.

În tableta din Cinematograful gol intitulată Doi revoluționari, am relatat episodul din după-amiaza zilei de 22 decembrie. Îl reiau aici pentru a se înțelege cum idealismul meu de tânăr revoluționar a primit, încă de atunci, dușul rece al realității. Nu știam, nu aveam de unde să știu ce este în fundal, dar ceva mi s-a părut tare suspect. Deduc că eram, cu tot cu idealismul adolescenței, maturizat intelectual:


Și acum să completez acest episod atât de trist și dureros, murdar, cu partea frumoasă, minunată, extraordinară a acelei zile de 22 Decembrie 1989.

În primul rând, trebuie spus că eram foarte implicat, trăind de peste doi ani (din aprilie 1987) în casa familiei Doina - Valeriu Cristea, în opoziția și subversiunea anticomunistă care îi caracteriza atunci pe intelectualii noștri. Cu toții erau împotriva lui Ceaușescu, a regimului, iar când se făceau mese la noi acasă, anticeaușismul era monedă curentă în discuții. Toți ascultau Europa Liberă și Vocea Americii și vorbeau despre ce au mai spus Neculai Constantin Munteanu și Emil Hurezeanu. Și dacă stăteai în casă, în frig, în întuneric, cu curentul întrerupt, fără gaz, și dacă ieșeai afară, în bezna aceea mizerabilă a ceaușismului târziu, orice ai fi făcut, repulsia față de Nicolae și Elena Ceaușescu ți se actualiza ca prin reflex.

Culmea e că eu fusesem comandant de detașament în clasa mea de la Școala 198 din Militari, votat de colegi, dar nu credeam nici 0,1% din propaganda "Epocii de Aur". Totul mi se părea o minciună, un simulacru sau, cum am spune azi, un fake generalizat. Prin urmare, părinții mei adoptivi, cu anticomunismul lor, nu erau nevoiți să disimuleze ori să facă parabole; îl demontau pe "Geniul Carpaților", împreună cu ceilalți scriitori și critici. Nici nu era nevoie de o ideologizare specială a mea în sensul acesta anticeaușist. Eram de mic de aceeași parte a baricadei; și chiar și la fotbal eu și Valeriu eram mândri că ținem cu echipe care nu făceau parte din "Cooperativa" regimului. Din "Cooperativă" erau Steaua, a Armatei, Dinamo, a Miliției, Victoria, a Securității, F.C. Olt, a lui Ceaușescu din Scornicești, Flacăra Moreni, a nu știu cărui General; și alte echipe satelit. Noi țineam cu amărâții din afara "Cooperativei", Valeriu cu "U" Cluj și eu cu Universitatea Craiova, și suspinam împreună pe la mijlocul sau chiar în coada clasamentului.

De la Europa Liberă și Vocea Americii știam deja toate noutățile istorice cu căderea comunismului în Europa de Est; iar Valeriu, care mai citea și publicații rusești împrumutate de un amic, era la curent cu tot ce făcea Gorbaciov în Uniunea Sovietică. Presa din URSS se liberalizase vădit, în timp ce a noastră, plină cu Ceaușescu de sus până jos, nu mai putea fi utilizată decât ca hârtie igienică. Nu e o metaforă. Nașu' Petea, tatăl lui Valeriu, după un obicei țărănesc adoptat și de el, orășeanul, tăia ziarele noastre în bucăți egale și făcea cu ele rezerve utile în weceul mic. Fiindcă hârtia igienică se găsea foarte greu în ultimii ani ai "Epocii de Aur", bucăți tăiate egal din discursurile și pozele lui Ceaușescu erau folosite ca o alternativă necesară: și la weceul din fundul curții de la Snagov-Sat, dar și la București, în weceul mic al apartamentului din Gura Ialomiței.

Acestea fiind spuse, pura coincidență a făcut ca pe 15 decembrie 1989 eu să ajung la Timișoara, pentru a aduce la București, cu familia unor vecini de bloc... jumătate de porc cumpărat în comun de acolo, de la cineva din Timișoara. În București nu se mai găsea absolut nimic de mâncare. Fratele meu mai mare era în armată. Prin urmare eu am fost cel mobilizat să reprezint familia Cristea la acțiunea Jumătate de Porc de la Timișoara. La Timișoara am văzut cu ochii mei pancarte cu Nicolae Ceaușescu (din acelea mari, de metal, plantate pe marginea drumului) doborâte la pământ. Timișorenii cu care ne-am întâlnit atunci ne-au povestit că muncitorii de la o fabrică din oraș s-au revoltat împotriva lui Ceaușescu și, printre altele, au doborât acele pancarte de metal. Ajuns la București înapoi, cu trenul, cu tot cu jumătatea de porc subîmpărțită în două genți mari, i-am făcut fericiți pe părinții mei adoptivi povestindu-le cu lux de amănunte despre muncitorii revoltați la Timișoara. Apoi la Europa Liberă și la Vocea Americii am ascultat non-stop emisiunile cu știri despre Timișoara, pastorul László Tőkés, manifestanții asupra cărora s-a tras... Îmi răsună încă în memorie rafala de gloanțe de la Timișoara pe care Europa Liberă a reluat-o de nenumărate ori în zilele Revoluției.

Pe 21 decembrie, mama mea adoptivă a fost convocată cu școala la mitingul de susținere a lui Ceaușescu. Mai multe profesoare au fost acolo, la miting, printre ele și Doina, care a venit extrem de tulburată acasă. Aproape că plângea, dar nu știa dacă de spaimă ori de fericire. Mitingul se spărsese din cauza unor zgomote înfiorătoare care speriaseră lumea. Toți de la miting au fugit care-ncotro, aproape călcându-se în picioare. Cu o ureche stăteam acum pe Europa Liberă și cu alta pe Radioul românesc. Până și la infectul program TV ceaușist părea că se întâmplă ceva.

Pe 22 decembrie, dimineață, Valeriu a plecat în oraș să se întâlnească pentru o scrisoare de protest împotriva lui Ceaușescu, ce urma să fie semnată la sediul Uniunii Scriitorilor de mai mulți scriitori și critici: Octavian Paler, Gabriel Dimisianu, Alex. Ștefănescu plus alții ale căror nume nu le-am reținut. În zilele dinainte tot sunase Paler la noi și vorbise cu Valeriu îndelung.

Am plecat și eu, adolescentul anticeaușist și anticomunist, pe la ora 11, prin cartier. Cititorul atent înțelege deja că ziua aceea de 22 decembrie a fost atât de specială, de uluitoare, încât am ieșit de două ori din casă, desprinzându-mă cu greu de Europa Liberă. După-amiaza a fost ieșirea cu "revoluționarul" cu mustață, povestită în Cinematograful gol și reluată mai sus. Dar acum era dimineața.

În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, toate se adunaseră în mintea mea și făceau împreună ceva minunat, la care nici nu îndrăzneam să visez: și Gorbaciov, și căderea comunismului în celelalte țări socialiste, pe rând, și ceea ce văzusem la Timișoara cu ochii mei, și ce trăise Doina la miting cu o zi înainte, și ce ascultasem la Europa Liberă de atâta timp - toate acestea aveau un numitor comun, insuportabil, și un nume: Ceaușescu. Toate erau legate de Ceaușescu.

Niciodată n-am urât oameni, cu adevărat, în mod profund. Dar pe soții Ceaușescu i-am urât profund și îi urăsc și astăzi (cu toate că obiectivitatea mă face să recunosc merite ale lui Ceaușescu din faza lui reformatoare). Dincolo de toată ideologia, din cauza lui Ceaușescu murise mama mea, victimă a politicii lui de interzicere și criminalizare a avorturilor. Nu pot ierta așa ceva; și nimeni nu-i poate cere unui adolescent care și-a pierdut mama din cauza lui Ceaușescu să nu-l urască pe Ceaușescu. L-am urât și îl urăsc și acum din motive personale.

De la noi de acasă până la Ozana, unde era stația de tramvai, se făceau cam 10-15 minute. Apoi am luat tramvaiul, câteva stații, până la Piața Sălăjan, de unde mai era un pic până la stația de metrou. Pe această bucată de drum, mergând pe jos de la stația de tramvai la stația de metrou, am trăit minunea vieții mele. Dintr-odată, pe trotuarul pe care mergeam cu pas elastic, la cei aproape 16 ani ai mei, ceilalți trecători s-au oprit în loc și au început să se îmbrățișeze. Unii plângeau. Am scăpat? m-am întrebat în sinea mea, dar mi-era frică să întreb, să aflu că nu, nu am scăpat. O femeie plângând pur și simplu de fericire la doi pași de mine a spus cu voce tare: - Doamne, am scăpat, a fugit Ceaușescu cu elicopterul. Cineva a întrebat: - Unde a fugit? Altcineva a răspuns: - A fugit în Iran nemernicul. (Eu știam că venise din Iran, dar nu era exclus să fi fugit tot acolo.) Mai mulți oameni s-au adunat și se îmbrățișau acolo pe trotuar, fără se cunoască unii cu alții. Era în jurul orei 12, în ziua de 22 decembrie 1989, pe o vreme tare frumoasă, fără pic de zăpadă, cu un soare aproape orbitor.

Stăteam acolo pe trotuar, aproape de stația de metrou purtând numele unui comunist - și trăiam pe viu eliberarea de un dictator. Bucureștenii mei se sărutau, plângeau, râdeau, într-o magnifică eliberare de frica produsă de acel nemernic care omorâse timișoreni. În cap îmi răsuna o lozincă, magnifică și ea, de la Timișoara, auzită la Europa Liberă: Azi în Timișoara, mâine-n toată țara! Mi-era puțin jenă să îmbrățișez pe cineva necunoscut, dar am fost eu strâns la piept de o doamnă. Eram atât de fericit și de emoționat, încât nu mai țin minte exact dacă m-a sărutat pe creștet. Am mai stat câteva minute lângă meleul acela de bucureșteni care plângeau și râdeau simultan; și apoi mi-am zis: Hai acasă, Dani, repede, să duci vestea cea mare!

Cine mai avea răbdare să aștepte tramvaiul pentru întoarcere?... Am început să alerg spre casă și am făcut un drum care dura de obicei pe puțin jumătate de oră în vreo 15 minute. Nu alergam, ci zburam. Când îmi ieșea cineva în cale și întreba: - De ce fugi? Ce e?, eu răspundeam ca în transă: - Am scăpat!, îl ocoleam ca la hockey sau ski și zburam mai departe.

Nu-mi amintesc cum am făcut primii mei pași, de copil mic. Dar o să-mi amintesc cât voi trăi de acea alergare a mea spre casă din ziua de 22 Decembrie 1989, ziua în care m-am născut pentru a doua oară.

Am ajuns plutind și gâfâind în fața ușii de la apartamentul părinților mei adoptivi, de la etajul doi al unui bloc comunist și ceaușist de pe strada Gura Ialomiței. Am sunat la ușă și soneria parcă s-a auzit altfel atunci. Totul era altfel. Totul avea să fie altfel.

Mi-a deschis Doina, îngrijorată: am luat-o în brațe pe mama mea adoptivă, spunându-i: - Am scăpat! Ea a înțeles imediat; și fața ei de femeie atât de bună că n-ar fi făcut rău nici unei muște s-a luminat de fericire. Puțin mai încolo a venit și Valeriu acasă. Găsiseră poarta Uniunii Scriitorilor închisă cu un lanț și, pe când se gândeau unde să meargă să semneze scrisoarea de protest, au văzut demonstranți venind compact spre Centru. S-au alăturat lor și au ajuns în Piață, acolo la C.C., iar Valeriu văzuse cu ochii lui cum a fugit Ceaușescu cu elicopterul. Valeriu era și mai transfigurat ca noi, după ce se îmbrățișase în Centru (el, timidul, a-socialul) cu nu știu câți demonstranți. Doamne, ce zi! (Nu știam ce urma să mi se întâmple după-amiază. Mai bine că n-am știut și am fost atât de fericit...)

Au trecut de atunci 35 de ani. O să fac în februarie 51 și, dacă scad prima copilărie din care nu am mai deloc amintiri, sunt vreo 18.000 de dimineți pe firul vieții mele. Ei bine, dimineața zilei de 22 Decembrie 1989 a fost cea mai frumoasă dintre toate.