În ce împrejurări l-ați cunoscut pe domnul Nicolae Manolescu? Primul contact a fost cu textele sale critice sau înainte de aceasta, în casa tatălui dumneavoastră adoptiv, Valeriu Cristea?
Ce amintiri păstrați din cele două perioade când ați colaborat?
Daniel Cristea-Enache: Exact așa: am fost la România literară în două perioade diferite. Unsprezece ani, dacă însumez perioadele acestea, înseamnă foarte mult pentru mine. La figurat, desigur, fiindcă România literară e una dintre cele mai prestigioase publicații românești și a fi acolo a fost un vis al meu care s-a împlinit, și încă de două ori. Dar și la propriu, într-un sens poate neașteptat: când spun "foarte mult", este o formulă perifrastică pentru a se înțelege "prea mult".
Cum așa? Iată de ce.
Structura mea interioară e a unui om mai degrabă complicat decât simplu, cu elemente și componente "tari", definitorii, dar care sunt divergente, nu convergente. Una dintre aceste componente este continua, inepuizabila mea curiozitate intelectuală. Sunt literalmente fascinat de Nou, de medii noi, de experiențe noi, de întâlniri noi, chiar și de greșeli ale mele noi.
O altă componentă a mea, în aceeași măsură definitorie, este pre-simțirea intrării într-o fază de inerție și rutină, de automatism, de recurență care mă va plictisi teribil, dacă nu mă plictisește acum îndeajuns. Mă plictisesc, pur și simplu, atunci când fac ori sunt obligat să fac același lucru. Ca să dau un exemplu, între cele două perioade cât am colaborat / lucrat la România literară, am fost consilier editorial la una dintre cele mai bune edituri românești, Polirom. Și acolo am simțit ceea ce mă temeam că voi simți: după un timp, o suprapunere a unor bucurii intelectuale (era vorba de o editură foarte dinamică, unde pulsa literatura română contemporană) cu... plictiseala de a observa, pe proprie piele, că până la urmă lucrurile tot intră într-un pattern, se repetă, se tot repetă, compunând o rutină. După zeci de lansări la Polirom și la Cartea Românească (pe atunci aceasta era administrată tot de editura ieșeană), la care moderasem cu plăcere autori români din toate generațiile, știu că m-am întrebat într-o bună zi, când plecasem de acasă să mai moderez una, a unui roman de Radu Aldulescu... Țin minte momentul, începutul lui 2013, deci la aproape 6 ani de când eram consilier la Polirom. "Domnule, mi-am zis mie însumi urcând scara de la metrou, oare eu toată viața mea o să tot merg să moderez lansări?" Lansarea cărții lui Aldulescu a fost reușită, dar mie deja mi se făcuse frică de propria plictiseală, pe care o resimțeam. Și care nu era legată de Aldulescu, nici de Cartea Românească, nici de Polirom, ci se manifesta la un nivel mai profund, intim, al meu și numai al meu. Atunci și acolo, în 2013, pe scara de la metrou și în forul meu interior, am știut că mă voi despărți de Polirom. S-a întâmplat după doi ani.
Uitându-mă în urmă și socotind, am ajuns la concluzia că 7 (șapte) ani e intervalul în care mă simt minunat într-un colectiv inițial nou pentru mine. 11 (unsprezece) ani la România literară e deci mult, prea mult, dar explicația logică e că au fost aici două colective destul de diferite. În primul, director era Manolescu, iar în conducerea revistei erau Gabriel Dimisianu și Alex Ștefănescu. În al doilea, din cealaltă perioadă, director era tot Manolescu, iar în conducere (unde am ajuns și eu la un moment-dat ca redactor-șef adjunct) erau Gabriel Chifu și Răzvan Voncu. M-am bucurat așadar de felul de a fi și al primei triplete, și al celei ulterioare; și m-am simțit minunat la România literară fiindcă... nu am apucat să ajung la pragul fatidic al plictiselii mele. Nu am ajuns să mă întreb, ca în alte locuri, dar în contextul redacțional: "Domnule, dar eu o să redactez toată viața jumătate din revista asta?". O adevărată performanță cu acești 7 + 4 = 11 ani. Cum de nu se întâmplase încă lucrul ce survenea ciclic în existența mea?
Explicația stă în farmecul unic și magnetic al personalității lui Manolescu, despre care spuneam în runda noastră anterioară că a avut "geniu critic". Geniu critic a avut și Călinescu, maestrul lui, dar personalitatea acestuia era a unui ins coleric, aproape turbulent, cu manifestări stridente, ieșite din convențiile sociale ori chiar din cele ale bunului-simț. Conducătorul tezei mele de doctorat, Dumitru Micu, mi-a relatat cum într-o excursie soția lui Călinescu a făcut o remarcă "inocentă", iar soțul ei celebru s-a enervat atât de tare de nivelul "deplorabil", în ochii lui, încât... a pălmuit-o de față cu ceilalți excursioniști. Tudor Vianu, aflat printre ei, a fost șocat și n-a mai mers niciodată în excursii cu prea-colericul, am putea spune istericul, mare critic. Pe bună dreptate.
Ei bine, Manolescu era genial precum Călinescu, însă totodată un ins extrem de plăcut, un causeur neîntrecut, un om cu care te simțeai pur și simplu bine, fiindcă știa să se poarte cu oricine și te băga și pe tine în seamă. Era o combinație unică și cumva oximoronică de geniu critic relaxat, fără ifose și fasoane, cu care puteai vorbi despre orice, de la poezia ermetică la fotbal și de la absconse teorii științifice la întâlnirile intelectualilor noștri cu Ceaușescu. Cum să te plictisești, cum să mă plictisesc cu un asemenea unicat? Știa două-trei bancuri, nu mai multe, dar le spunea cu atâta farmec, încât râdeai a treizecea oară la același veșnic banc cu ursul și cu Ceaușescu (dacă tot l-am pomenit pe "geniul Carpaților") sau la cel cu doamna elegantă de pe bancă în parc și "aurolacul" ce-i face propuneri rușinoase, ori (ăsta îi plăcea cel mai mult și l-am ascultat probabil de șaizeci de ori) cel cu "vrăbiuța flămândă" de la restaurant și cu peștișorul de aur care nu a înțeles Metafora.
Așa l-am cunoscut eu pe Nicolae Manolescu, înainte să-l citesc și cu mult înainte să-mi fie director la România literară: un om fermecător. Aveam 14 ani când Valeriu și Doina l-au invitat la o masă în apartamentul din Gura Ialomiței, după ce Manolescu scrisese o cronică entuziastă despre După-amiaza de sâmbătă, prilej al unei împăcări între cei doi mari critici, după niște polemici ale lor mai vechi.
Cu câțiva ani în urmă fusese invitat și la noi la Snagov-Sat; și chiar jucase volei peste gardul curții cu Valeriu și tatăl meu Marius, alături de Dana Dumitriu și de Doina Cristea. Valeriu mi-a povestit că tatăl meu îl plăcuse foarte mult pe Manolescu, ceea ce nu mă miră deloc. Însă criticii literari au multe de împărțit între ei, astfel că relațiile dintre Valeriu Cristea și Nicolae Manolescu au fluctuat, fiind ba calde, ba reci.
Acum în 1988 erau într-o fază caldă, de nu chiar fierbinte, și, printre feluri grozave gătite de Doina, în timpul marii penurii ceaușiste, eu îi ascultam pe cei mari cu gura căscată de interes, plăcere și admirație. Când Manolescu m-a întrebat cu ce echipă de fotbal țin, și i-am spus Universitatea Craiova, m-a câștigat definitiv spunând că este posibil să vină la noi antrenor Lucescu. Pe Lucescu îl divinizam de la Națională, astfel că Lucescu și Manolescu s-au asociat în mintea mea de "microbist"; și, fiindcă nu citisem mai nimic pe atunci din al doilea, am recuperat apoi vârtos. Cum să nu-l citești pe un asemenea om?
Am parcurs destule contribuții în care asemenea preocupări ale lui Manolescu au fost taxate ca "neserioase". Era adică "neserios" fiindcă îi plăcea să vadă meciuri de fotbal, era "neserios" fiindcă citea romane polițiste, era "neserios" fiindcă scria Teme în care spunea ce-i place și ce nu-i place (aici Valeriu iarăși a luat foc, fiindcă Manolescu spunea senin că nu-i plac copiii mici...); în fine, era "neserios" când se uita la televizor, când făcea drumeții pe munte, când juca table (l-am văzut chiar eu, la Vila Scriitorilor din Cumpătul), când făcea farse, bineînțeles, când intra în politică, când avea o emisiune la ProTV, când devenea ambasador UNESCO și pleca la Paris.
Mai mereu auzeam oameni foarte serioși explicând cât de neserios era Manolescu făcând una sau alta din toate acestea. De parcă un intelectual trebuie să-și sărăcească orizontul și să-și chircească universul interior făcând un singur lucru toată viața și respingându-le pe toate celelalte. Ești critic literar? Hai, închide televizorul. Ești istoric literar? Ce cauți în munții Bucegi? Ești profesor la Universitate? Cum îți permiți să pierzi timpul urmărind meciuri de fotbal sau jucând table? Manolescu era un om întreg (ca și Valeriu al meu) și vorbea cu pasiune despre toate aceste lucruri "neserioase". Ba chiar le și făcea...
L-am îndrăgit așadar "din prima", de la masa din apartamentul din Gura Ialomiței, pe când aveam numai 14 ani. Iar la 50, anul acesta, în 2024, când l-am văzut pentru ultima oară, pe catafalc la Ateneu, pe un asemenea om-unicat, cu totul excepțional, m-a durut aproape fizic, ca și cum am fi fost rude de sânge.
(va urma)