Pe 18 octombrie 2024 s-au făcut doi ani deja de când Literatura română a suferit o pierdere imensă, aceea a lui Eugen Simion. Ca urmare, vă propun să discutăm în continuare despre felul în care a evoluat relația cu criticul și istoricul literar Eugen Simion, cel care a fost nu doar personaj real în amintirile copilăriei dar și Profesorul Dumneavoastră la Universitate. Ați avut o relație apropiată; l-ați apreciat din altă perspectivă decât pe Nicolae Manolescu? Ați colaborat o perioadă cu el. Ce vă apropie și ce vă îndepărtează de viziunea critică a lui Eugen Simion? Prin ce se caracterizează influența modelatoare a regretatului critic literar?
Daniel Cristea-Enache: Eugen Simion m-a influențat mult. E interesant și ar putea părea paradoxal: Valeriu, tatăl meu adoptiv, care m-a modelat la vârsta la care un puber poate fi modelat (aveam 13 ani când am fost înfiat), a avut asupra mea o extraordinară înrâurire morală, nu neapărat una de ordinul criticii literare. Îmi explic paradoxul aparent prin chiar vârsta pe care o aveam atunci. La 13-14 ani, nu eram pasionat, nici măcar interesat de critica literară. Vocația și profesiunea lui Valeriu îmi erau străine. Chiar dacă ascultam recomandările lui și citeam cărțile sugerate de el, nu citeam decât rareori și contribuțiile lui critice despre autorii respectivi, fiindcă nu eram capabil să-i pricep limbajul critic, terminologia, discursul de specialitate.
Proiectul meu era să urmez un liceu foarte bun de matematică-fizică (a fost MF3) și să dau admitere la Academia de Studii Economice, călcând așadar pe urmele tatălui meu Marius. Revoluția din 1989 și crearea, în 1990, a unei clase de Uman la liceul nostru mi-au schimbat proiectul. Când am început clasa a XI-a, la Uman, renunțasem conștient la ideea cu A.S.E.-ul și mă hotărâsem pentru Litere. Mai târziu, când a trebuit să optez pentru Master, am avut iarăși o ezitare, fiindcă eram pasionat de Lingvistică. Am sacrificat la finele facultății Lingvistica (după cum sacrificasem în liceu o posibilă carieră de economist) pentru profesia de critic literar. Vreau să spun că la 16 ani gândeam altfel decât la 14, iar Revoluția și urmările ei m-au ajutat pe noul drum.
De aceea, retrospectiv, mi se pare absolut firesc că în viața mea a apărut în acei ani Eugen Simion, tot un critic literar (și încă ce critic!), care avea să mă influențeze pe noua linie existențială pe care mă înscrisesem. Fiind format și modelat moral, etic, de către Valeriu, atunci când am început să scriu critică literară, pe la 20 de ani, am făcut-o imitându-l pe Simion. Stilul lui Valeriu era prea dens, prea "serios", prea aplicat și prea puțin spectaculos pentru mine. Profunzimea criticii lui nu putea fi întrecută; în orice caz, nu de mine, un tinerel care abia începea să scrie despre cărți și autori. Stilul lui Simion și al lui Manolescu îmi plăceau mai mult; și mi se păreau (să nu mi se ia ca o îngâmfare retroproiectivă) mai accesibile mie.
Astfel că pe Manolescu l-am imitat în "priza" cronicarului literar asupra operei, iar pe Simion, în perspectiva largă, de istoric literar. De la primele mele texte critice, cei doi s-au regăsit, cumva, în aproape fiecare pagină meta-literară a ucenicului lor conștiincios, fiindcă atunci când scriu cronici literare ca Manolescu am o perspectivă istorică precum a lui Simion, iar atunci când fac istorie literară ca Simion am preferința lui Manolescu pentru close reading. Fazele vieții mele m-au apropiat și m-au îndepărtat, alternativ, de cei doi mari critici, însă critica mea le-a rămas mereu fidelă, din simplul motiv că modelele lor au fundamentat-o. Când îți asumi linia estetică a criticii noastre, pe filiație post-maioresciană și post-lovinesciană, Simion și Manolescu nu pot fi scoși din discuție; iar în ce mă privește, nici din propria mea formație.
Am preluat de la Simion respectul pentru valorile literare, pentru marii noștri scriitori, pentru tradiția culturală, pentru însăși cultura națională. I-am admirat și independent de el, dar și alături de el, pe Marin Preda, pe Nichita Stănescu, pe Marin Sorescu. Mi-a plăcut, ca și mentorului meu din tinerețe, să dau citate; să intru în universul unei cărți impregnându-mă de substanța ei literară, dar și de "biografemele" autorului. Am fost atras de felul în care îi citea pe moraliști, de raționalitatea lui de tip francez, de ironia subțire și, mai ales, de plăcerea aproape fizică a contactului cu literatura. Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat de la Eugen Simion a fost că a fi critic literar român nu este o circumstanță (eventual, nefavorabilă), ci condiția fundamentală a vieții mele. Lui i se cristalizase această necesitate a propriei vocații critice după ani buni petrecuți la Paris. Putea rămâne în Occident atunci, dar a ales să se întoarcă în România lui Ceaușescu pentru a rămâne critic literar român, criticul literaturii române. Nu altfel mi s-a întâmplat și mie, într-un răstimp mult mai scurt (2 luni de bursă post-doctorală la Paris, oferită tot de el) și într-un mod, așa zicând, accelerat: după două luni minunate în Orașul Luminii, în 2011, abia așteptam să mă întorc acasă, în România, în literatura română. De altfel, scriam și trimiteam cronici literare în România, la Observator Cultural, chiar de acolo, de la Paris...
Acum, mă străduiesc să găsesc un echilibru între tonalitatea memorialistică, una care acoperă tot adevărul faptic, uneori crud, și aceea nostalgică a recunoștinței, în care aș alege să spun numai lucruri "de bine" și despre Simion, și despre Manolescu, și despre toți ceilalți. Promit că în memoriile pe care le voi scrie spre finalul vieții mele voi fi 100% exact, chiar și la modul dureros, fiindcă odată și-odată tot adevărul trebuie scris. Dar unele lucruri le pot exprima și aici, fiindcă cititorul nostru știe prea bine că niciun om nu este perfect, niciun intelectual nu e exemplar, și atunci cum aș putea face din Eugen Simion un personaj neverosimil, găsindu-i numai și numai calități?
A avut și defecte, firește, iar cel mai grav dintre ele îmi pare că a fost tocmai cel care intra în conflict cu filozofia lui critică, cu modelul lui asumat de mine. Valeriu s-a supărat pe el, ireversibil, după 1996, fiindcă și-a dat seama că "apolitismul" lui Simion era de fapt un mod de a se înțelege profitabil cu oricine va fi fost la putere. Mă rog, am observat și eu asta, dar era ceva ce ținea de conduita socială a lui Simion. Nu de critica lui.
Îndepărtarea mea de marele critic s-a produs atunci când am remarcat altceva, și anume împărțirea scriitorilor în două coloane, pe o foaie mentală imaginară a lui Simion: pe o coloană erau scriitorii români ce urmau să fie lăudați, indiferent ce vor fi scris ei, pe cealaltă, cei ce urmau să fie criticați (ori ignorați) indiferent de cărțile lor. Dacă te numeai Gheorghe Grigurcu sau Alexandru George sau Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu sau Mihai Zamfir sau Andrei Pleșu sau Mircea Mihăieș sau Eugen Negrici sau Ștefan Agopian sau... sau... (zeci de nume pot fi puse în coloana a doua), Eugen Simion nu scria niciodată, dar niciodată, o cronică elogioasă despre o carte a ta. Ca și cum n-ai fi existat în literatura și cultura română. În schimb, pe coloana din stânga, a celor mereu lăudați, și unde apăreau tot felul de nume, discrepanța dintre cărțile acestora citite de mine și cronicile mereu elogioase ale mentorului meu devenise stânjenitoare.
Altfel spus, Criticul cu majusculă pe care îl luasem ca model nu prea mai era critic literar: nu se mai "resemna", ca Lovinescu, în fața "evidenței" valorii literare, cum ne spusese nouă s-o facem. Era suficient ca un fericit de pe prima coloană să intre în conflict, dintr-un motiv sau altul, cu Eugen Simion, pentru ca el să fie mutat imediat pe coloana a doua; și să rămână acolo până la Apocalipsă. Așa s-a întâmplat cu marele scriitor Dumitru Radu Popescu (DRP), cu care Eugen Simion s-a certat dintr-un motiv legat de Editura Academiei. Până la dispariția amândurora, criticul n-a mai scris niciodată despre vreo carte a scriitorului. Departe de a fi un caz izolat, o excepție, aceasta a fost regula lui Eugen Simion; și când am înțeles că nu era vorba de un pas greșit, de un accident, ci de un pattern, m-am despărțit de fostul meu profesor, mentor și model de critic literar.
Dar am fost atât de bucuros, după ani buni în care nu mai vorbisem, că am reluat comunicarea... Cum era și firesc, eu am făcut pașii, trimițându-i un mesaj de felicitare de ziua lui. Apoi el mi-a oferit o carte cu dedicație; și m-am dus special până la Fundația lui ca s-o iau, zicându-mi în forul meu interior: "Cum adică să trimită Eugen Simion șoferul cu cartea la mine? Fii modest și mergi tu să iei cartea, băiete!". Dedicația era și rămâne, într-adevăr, exemplară, a acelui Eugen Simion care acum treizeci de ani mă făcuse să iubesc literatura română și critica ei. Am scris o cronică amplă în Contemporanul, pe care, după cum mi-a spus Aura Christi, redactorul-șef al revistei, marele critic a apucat s-o citească, pe patul lui de spital de la Elias; și l-a bucurat mult. După numai câteva zile, hélas!, a murit.
Poate sunt eu prea nostalgic, melancolic, înclinat să iau partea bună a lucrurilor, să văd partea plină a paharului, să "las de la mine", să fiu "prost de bun" ș.a.m.d. Dar despărțirea aceasta de la urmă, simbolică și atât de frumoasă, o despărțire de critici literari, mi se pare mult mai importantă decât cea care mă mutase și pe mine, în mod previzibil, pe coloana a doua a lui Simion.
(va urma)