Daniel Cristea-Enache: Da, au apărut Convorbirile noastre la Spandugino; și în cuprinsul lor, la un moment dat, Alex Ștefănescu vorbea (scria) despre zilele și nopțile petrecute cu ani în urmă împreună, la Vârfuri, în casa și curtea cumpărate în anii 2000 de către socrii mei. Acolo, în acel paradis vegetal, copiii mei și-au petrecut copilăria, așa cum eu, pe vremuri, o făcusem la Snagov-Sat, care era pe atunci un altfel de Paradis, datorită lacului: un paradis acvatic.
Cu mai mulți prieteni, printre care și soții Domnița și Alex Ștefănescu, ne-am făcut acolo la Vârfuri o micro-vacanță prilejuită, dacă-mi amintesc bine, de una dintre celebrele "punți" create cu magnanimitate de guvernanți între Paște și 1 Mai. Prin asemenea "punți", în România (în acest caz, Canada, unde vă aflați Dvs., ar avea ceva de învățat în ce privește instituționalizarea Chiulului), se obțin numeroase zile libere datorate ba zilei celor ce muncesc, ba sărbătorii religioase, ba weekend-ului, într-un mod nespus de ispititor pentru toți românii care în acea cohortă de zile libere obținute prin "punte" pornesc cu mic - cu mare la munte, la mare, pe Valea Prahovei, pe Valea Oltului, iar televiziunile nu mai prididesc să arate coloanele de mașini blocate în drum, în elanul general al sărbătoririi a orice.
Într-o asemenea "punte" noi am mers la Vârfuri nu numai fiindcă acolo era și este minunat, ci și pentru că satul respectiv, aflat undeva mai sus decât mai cunoscuta Pucioasa, se situează în afara rutelor obișnuite de deplasare ale compatrioților. Mergând acolo nu riscam să facem pe drum ore întregi, într-o coloană nesfârșită de mașini, întrucât asemenea coloane se formau pe rutele consacrate ale sărbătoririi Chiulului.
Teodora Stanciu și Oana-Georgiana Enăchescu, tot din grupul nostru de prieteni, au venit atunci cu un alt șofer de la o acțiune culturală, prin niște coclauri de munți unde eu am ajuns cu mașina noastră (pentru prima și ultima oară) să le preiau pe invitatele noastre și să venim la Vârfuri, făcând echipa completă. Am ajuns cu ele cu mașina la Vârfuri când se lăsase deja seara, iar în curte am observat ceva insolit: toți musafirii noștri stăteau aliniați în coloană, cu cățeaua noastră Frida cuminte în linie (!), așteptând să coborâm din mașină. Atunci, la un semn, au început să scandeze cu toții "Da-ni-el! Da-ni-el" sau "Da-ni-el Cris-tea-E-na-che!" sau "DCE! DCE!", după modelul celebrelor scandări din "Epoca de Aur": "Ceaușescu și Poporul!", "Ceaușescu - PCR!".
Ideea fusese, bineînțeles, a lui Alex Ștefănescu, care avea geniu regizoral și scenografic în regim ludic. Dacă surprizele ori farsele altora sunt puerile, jenante, și îți vine să plângi, nu să râzi, la ele, surpriza lui Alex fusese pregătită laborios, prin repetiții, după cum am aflat chiar de la el, și râseseră cu toții cu lacrimi la aceste preparative ale întâmpinării lui DCE. Era o surpriză extraordinară, barocă, despre care Alex Ștefănescu a și scris într-o carte a lui, făcându-i pe unii să creadă că literaturizează. Tot ce a povestit a fost însă riguros exact: așa s-au întâmplat lucrurile, eu intrând în jocul invitaților aliniați, care scandau numele meu, și făcându-le cu mâna în maniera Tovarășului Ceaușescu. Am râs cu toții atunci ca niște nebuni, ca niște copii mici fericiți de cea mai frumoasă surpriză imaginată. Dacă aș avea puterea ca, spunând și eu "O, timp, suspendă-ți zborul!", acest lucru să se și întâmple, iar Timpul să încremenească într-un punct, acea seară memorabilă de la Vârfuri ar fi un punct temporal ideal. Era Alex, pe atunci în plină putere, creierul și sufletul petrecerii, era Cristina Țurlea, soția lui Stelian Țurlea, tânără, frumoasă și sănătoasă. Nici Cristina, nici Alex nu mai sunt printre noi acum; și e dureros aproape fizic pentru mine să compar prezentul fără ei cu trecutul alături de ei.
De aceea, eu sunt privilegiat că l-am cunoscut pe Alex Ștefănescu și, mai mult încă, m-a onorat cu prietenia lui profundă, cu nuanțe paterne. A fost un noroc al vieții mele prietenia cu el - și o bucurie continuă, reciprocă, cu hohotele noastre de râs care ne făceau pe toți să răgușim și să ne pierdem vocea atunci când îl ascultam pe Alex povestind. Cunosc câțiva performeri, campioni ai spunerii de bancuri, dar la Alex nu erau bancuri spuse cu talent actoricesc, ci povești de viață, întâmplări care te lăsau cu gura căscată, idei originale, năstrușnice, lămuriri științifice din n domenii, dialoguri spontane cu câte unul dintre ascultători - mai tot ce spunea el era și extraordinar de interesant, și serios, și comic, și povestit sau relatat sau portretizat sau interpretat într-un mod unic. Atunci când Alex povestea ceva, când făcea portretul cuiva, când evoca, când explica, cel mai nimerit lucru era să stai mut de uimire și să asculți, fiindcă intervenind de pe margine nu făceai decât să strici plăcerea tuturor. Un vorbitor atât de bun te făcea, la propriu și la figurat, ascultător. Renunțai la veleitățile tale de a ieși în evidență, pentru a-l asculta pe Alex în regalul lui fără "concurenți". Ce s-a petrecut atunci la Vârfuri a fost cu adevărat o micro-vacanță paradisiacă, făcută așa de un magician al cuvintelor și al spunerii lor.
Dar tot atunci s-a mai întâmplat ceva nespus de frumos, la care numai eu și Matei, băiatul meu, putem fi martori. Alex l-a învățat pe Matei șah, după ce se distrase cu mine luându-mi mai multe partide cu mare ușurință; iar eu am asistat, fascinat, la lecțiile de șah ale lui Alex Ștefănescu predate unui copil. Explica lucruri grele, abstracte, într-un fel din care orice tont ar fi putut pricepe. La un singur om am mai întâlnit o asemenea putere și capacitate de a mă face să înțeleg imediat ceea ce nu înțelesesem multă vreme: fostul meu meditator la matematică și fizică, profesorul Dafinei, care spunea, pe bună dreptate, că pregătindu-mă cu el pot fi liniștit: voi intra cu siguranță la Facultate (pe atunci, înainte de 1989, visam să fac ASE), de ce?, fiindcă el poate face "și un scaun" să ia examenul. Alex, în mod similar, ar fi putut să facă și scaunul pe care stăteam privindu-i și ascultându-i, să mă dea jos de pe el și să se apuce să joace șah, cu brațele și mintea lui de plastic, mai bine decât mulți oameni. Inteligența lui Alex Ștefănescu era una ieșită din comun; iar felul complex în care el i-a explicat șahul lui Matei în acea seară magică de la Vârfuri va rămâne una dintre cele mai uimitoare experiențe din viața mea.
În cartea noastră de Convorbiri de la Spandugino, Alex povestește și un alt episod petrecut la Vârfuri în acea micro-vacanță, și de care uitasem: că am stat într-o noapte până aproape de dimineață numai noi doi de vorbă, făcându-ne (scrie el în Convorbiri) confidențe, mărturisiri, confesiuni, ca de la un suflet la alt suflet. Absolut nimic nu mai țin minte din acea noapte a confesiunilor în doi, și pot să explic și de ce: mai întâi fiindcă eu foarte rar fac confesiuni, iar apoi fiindcă mă grăbesc mereu să le uit pe ale altora.
Astfel că Alex Ștefănescu - excepționalul meu prieten cu nuanțe paterne - a dus cu el în viața de apoi, în deplină și eternă siguranță, confesiunile mele și ale lui.
(va urma)