Vă rog, domnule Profesor, să ne împărtășiți câteva dintre amintirile cele mai frumoase sau momentele emoționante petrecute alături de Alex Ștefănescu de-a lungul timpului, sunt convinsă de altfel că aveți din ce să alegeți.
De cele mai multe ori ați rezonat cu direcția critică pe care el a îmbrățișat-o?
Daniel Cristea-Enache: Da, am multe momente frumoase cu Alex Ștefănescu, fiindcă el se pricepea ca nimeni altul să creeze asemenea momente. Însă voi "rupe" acum firul cronologic al amintirilor cu el, pentru că nu mai departe decât ieri am dat Bunul de Tipar la menționata carte Convorbiri cu Alex Ștefănescu, în curs de apariție la Editura Spandugino. Am scris și un Cuvânt-înainte la carte, pe care îl voi relua aici. Invers decât la Junimea, pentru mine nu "anecdota primează" când vine vorba de marele critic și istoric literar, ci cartea cu el. Dar în cuvântul-înainte, după cum se va vedea, scriu și despre cât a suferit Alex, în ultimii ani, în fotoliul lui medical din care îmi trimitea răspunsuri memorabile la "rundele" cărții de convorbiri:
La începutul verii lui 2022, când l-am vizitat pe Alex Ștefănescu acasă la el și la Domnița, în paradisul vegetal al curții lor din satul Berceni de lângă București, Amfitrionul atâtor întâlniri memorabile își pierduse majuscula. Dintr-un fotoliu medical, ne zâmbea chinuit un om atât de drag nouă, pe care mai multe boli și afecțiuni se uniseră parcă pentru a-l doborî ca pe un copac rezistent la toate furtunile. El continua să glumească, să întrețină atmosfera, să ne facă să râdem ca de atâtea ori, cu un haz de necazul propriilor suferințe pe care eu l-am mai întâlnit la un singur scriitor, Ion D. Sîrbu, în paginile de jurnal și în cele de corespondență în care își relata tribulațiile cancerului său letal...
Atunci, ideea unei cărți de convorbiri cu Alex Ștefănescu mi s-a părut nu numai potrivită, dar chiar, într-un fel, obligatorie. Pe lângă faptul că am ținut enorm la el, pe lângă acela că îl consider un mare critic și istoric literar și, deopotrivă, un adevărat scriitor, convorbirile noastre urmau să fie și un mod, pentru el, de a mai uita de suferințele fizice (îngrozitoare uneori), iar pentru mine, o formă de a-l ajuta pe bunul, atât de bunul nostru Alex să o facă. Celui care scrisese pentru prima oară despre mine, pe când eram un june și naiv critic literar aflat la debutul publicistic, i se întorcea astfel o datorie de recunoștință, cu o undă, firește, de egoism auctorial în ce mă privește: știam ce fel de răspunsuri îmi va da Alex Ștefănescu și eram mândru, în avans, de cartea aceasta cu el.
În ianuarie 2024, strălucitul și chinuitul autor-personaj al convorbirilor mi-a trimis un mesaj în care mă ruga să mă gândesc la un final al cărții, fiindcă starea lui fizică se deteriorase și mai mult. Răspunsul lui din "runda" finală, atât de pregnant, a venit la numai o zi (!) de la formularea întrebărilor mele, Alex Ștefănescu luând-o parcă înaintea Timpului ce nu mai avea răbdare cu el. Cu sentimentul datoriei care l-a împins înainte toată viața, Criticul a vrut ca această carte să fie încheiată și corectată, închisă frumos la toți "nasturii", oferită unei Edituri pe care tot el a ales-o (Spandugino), recitită apoi de amândoi, în paralel, pentru ultimele retușuri. Alex Ștefănescu a fost un autor profesionist chiar și atunci când suferințele insuportabile îl împiedicau să fie; aceeași mână care strângea, încordată de durere, brațul fotoliului medical scria, la laptop, răspunsul lui din urmă.
Recitită acum, cartea mi se pare aproape luminoasă, deși nu aveam cum să evit tema bolilor și suferințelor Criticului. El s-a ridicat însă prin reflecție concentrată și prin scris deasupra lor, făcând rememorare și portretistică, analiză psihologică și chiar creație tipologică, abordând subiecte dintre cele mai diferite cu o aceeași aplicație, râzând de lucrurile rizibile, lăcrimând de cele dramatice, dar neplângându-se niciodată de propriile suferințe. Contrastul cu atâția memorialiști autohtoni, maeștri ai auto-victimizării și auto-eroizării, ai culpabilizării tuturor celorlalți, este aproape frapant. Vorbind despre sine în această carte, obligat să o facă de întrebările mele, Alex Ștefănescu a avut mereu o modestie ieșită din comun și o delicatețe de mare critic vorbind cu un coleg mai tânăr în cel mai firesc mod cu putință.
Mai mult decât atât, chiar și în ecuația unei asemenea cărți în care el era protagonistul, Criticul a făcut în așa fel încât cu toții să fim în carte. Cu toții, adică soție, familie, părinți, profesori, mentor, prieteni, colegi, iubite din trecut, admiratori, adversari, scriitori, istorici, gazetari, politicieni, copacii din curtea lui paradisiacă, pădurea din versurile lui Eminescu și din proza lui Sadoveanu, felul de a fi bucovinean și cel, la antipod, bucureștean - în fine, tot și toate pulsează, datorită lui Alex Ștefănescu, în această carte a celui pe care l-am numit, fără a greși, "cel mai iubit dintre critici".
(va urma)