Pe 22 martie 2024 s-au împlinit totodată 25 de ani de la plecarea lui Valeriu Cristea, tatăl dumneavoastră adoptiv, critic și istoric literar important, coleg de generație cu Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Ce relație a existat între Valeriu Cristea și cei doi critici literari? Viziunea critică a lui Valeriu se apropie de cea a lui Nicolae Manolescu sau a lui Eugen Simion?
În articolul Direcția Manolescu apărut recent în revista Literatura de azi, îl numiți pe Nicolae Manolescu "criticul unei epoci" iar în final vă declarați apartenența la direcția sa critică, afirmând "sunt un critic manolescian": "Lui Nicolae Manolescu îi datorăm nu numai canonul literaturii române postbelice, susținerea, în descendență maioresciană și lovinesciană, a autonomiei esteticului și integrarea exilului în structura de rezistență a câmpului cultural, ci și situarea sa de partea bună a societății. (...) S-a vorbit mult (și pe drept cuvânt) despre o direcție Maiorescu în critica noastră literară. Fără îndoială, există și va fi tot mai evidentă, cu trecerea timpului, și o direcție Manolescu, la care eu m-am «racordat» încă de la primele cronici citite de mine dintre cele scrise de marele dispărut. În ce ar consta această direcție Manolescu? Rezumativ, este una a valorii estetice, a raționalismului, a liberalismului, a analizei literaturii pentru ea însăși, a gratuității, a libertății, a gustului în apreciere și a stilului în expresia critică.".
Ați reușit un lucru formidabil, o carte de convorbiri cu Nicolae Manolescu apărută la Editura Cartea Românească, în 2017, pe care vă mărturisesc că am parcurs-o cu încântare datorită formării mele filologice, cât și o carte de convorbiri cu Alex Ștefănescu în curs de apariție la Editura Spandugino, pe care o așteptăm cu mult interes. Este admirabilă preocuparea pentru colegii Dumneavoastră de breaslă pe care îi descoperim dintr-o cu totul altă perspectivă decât cea critică.
Cu ce amintiri ați rămas despre Alex Ștefănescu? Dar despre Nicolae Manolescu? Cum a fost parcursul dumneavoastră profesional legat sau determinat de cei doi mari critici literari Alex Ștefănescu și Nicolae Manolescu?
Daniel Cristea-Enache: De când a murit Alex Ștefănescu, îmi e destul de greu să mă "adun", chiar să mă concentrez, ca atunci când pierzi un om drag. Alex era printre oamenii mei dragi, astfel că vă propun să ne concentrăm în aceste "runde" asupra figurii lui; și să vorbim pe larg despre Nicolae Manolescu mai încolo.
Iată-i pe marii critici de la România literară într-o fotografie ce a devenit una de istorie literară. A fost făcută în apartamentul din Gura Ialomiței al familiei Doina și Valeriu Cristea în 1978, de tatăl meu, Titu-Marius Enache. Mai mult ca sigur era în ianuarie, de ziua lui Valeriu, fiindcă din aceeași circumstanță festivă datează și o altă fotografie, a sărbătoritului înconjurat numai de doamne - Doina și soțiile criticilor invitați. Și acea fotografie are tâlcul ei, fiindcă se vede din ea, încă o dată, cât de timid era Valeriu. Sărbătoritul zâmbea cu timiditate, cu sfială, înconjurat de doamne care râdeau spre fotograf (tot tata era) cu toată fața. Și în fotografia cu colegii lui, Valeriu privește cumva stingherit, neștiind să "pozeze", în timp ce Nicolae Manolescu privește spre țigara lui ca un Humphrey Bogart al criticii românești, Alex Ștefănescu și Gabriel Dimisianu sunt prinși într-un scurt dialog, iar Eugen Simion zâmbește "albastru", în stilul lui. În fine, dacă în redacția României literare era un fotoliu pe care se așezase o dată Arghezi și eu doream să stau pe el la ședințele de redacție, doar-doar o trece o fărâmă din geniul arghezian și la mine, pe fotoliul din fotografie am și adormit în câteva rânduri, copil fiind, atunci când mă nimeream și eu prin cadru la asemenea întâlniri ale oamenilor mari.
Azi înțelege orișicine că oamenii mari, la propriu (pentru mine, cel de atunci) au fost și niște oameni mari la figurat. În fotografie avem aproape "toată floarea cea vestită" a criticii de la România literară (lipsește Lucian Raicu, cel mai bun prieten al lui Valeriu, probabil cel mai mare critic de poezie al nostru). Iar Alex Ștefănescu era cel mai tânăr dintre ei. În 1978, Alex avea 31 de ani, Nicolae Manolescu, care-i fusese profesor la Filologia bucureșteană și mentor, 39, Valeriu, 41, Dimisianu, 42, Simion, 43. Vă dați seama ce tineri erau cu toții? Prin comparație, eu am acum 50 de ani. Iar Alex era "mezinul" grupului de critici și istorici literari adunați la masa aniversării lui Valeriu și, simbolic, la "masa" literaturii române.
Eu nu l-am cunoscut pe Alex Ștefănescu pe când eram copil și deci nu am amintiri cu el de atunci. Dar am compensat, ca să zic așa, prin amintirile ulterioare, după ce m-am apropiat de el și ne-am împrietenit pe cât se pot împrieteni doi oameni din generații diferite. El, născut în 1947, ca și tata, era din generația părinților mei; și cu unele ocazii a declarat (cred că a și scris) că, dacă ar fi avut copii el cu Domnița, i-ar fi plăcut să mă aibă fiu. Curios... Am avut o mamă, apoi o mamă vitregă (despre care încă n-am vorbit în convorbirile noastre), apoi o mamă adoptivă, Domnița va fi fiind a patra mamă, iar Alex, al treilea tată, cel puțin aspirațional. Probabil că e ceva în firea mea care îi face pe oamenii cumsecade, cum era Alex, să vrea să-mi fie tați.
Însă începuturile relației noastre au fost neplăcute, conflictuale, dinspre mine înspre el, fiindcă după Revoluție a scris mai multe texte nedrepte despre Valeriu - și m-am simțit moralmente obligat să-l apăr pe tatăl meu adoptiv, dându-i (eu, un student) replica lui Alex Ștefănescu. Într-un text din Caiete critice, îl comparam cu... Sandra Brown și îl numeam Sandru Brown, foarte mulțumit fiind de găselnița mea onomastică, fiindcă, vezi Doamne, de la Alexandru se ajungea ușor la Sandru și de aici la Sandra. Ce tâmpenie!... Sunt și azi mândru că l-am apărat pe Valeriu, dar e limpede că apărarea lui de către mine putea fi mai bună decât atât.
Dar Alex Ștefănescu nu s-a supărat, nu mi-a răspuns, ba chiar a devenit primul critic ever care a scris despre mine, și încă pozitiv, după un număr al acelorași Caiete critice unde ouasem niște articole (la fel de naive) despre Ion D. Sîrbu. Acum îl suspectez nițel pe Alex că m-a lăudat atunci ca să-i facă o bucurie lui Valeriu, cu care de fapt voia să se împace, în pofida faptului că Valeriu era cu Iliescu și cu FSN-ul, iar Alex, cu Emil Constantinescu, cu țărăniștii și cu Convenția Democratică. Azi luăm ușor, à la légère, diferențele ideologice, dar pe atunci, în anii '90, s-a ajuns și la divorțuri fiindcă soțul era fesenist și soția cu opoziția, sau viceversa. Și-o fi făcut calcule strategice Alex cu lăudarea mea, sau nu, cert este că eu am fost fericit atunci. Brusc am uitat că-l comparasem cu Sandra Brown. Nici Valeriu nu mai era așa "alergic" la Alex după ce acesta scrisese o cronică entuziastă despre volumul doi din Dicționarul personajelor lui Dostoievski. Valeriu îl numea în continuare "un Balzac al criticii literare", dar pentru mine acesta era un elogiu, nicidecum o ocară precum născocisem eu cu "Sandru Brown".
Mai târziu mi-am dat seama că Alex nu se supărase pe mine și pentru că avea pielea "tăbăcită" de intemperiile vieții literare, cum urma s-o am și eu. Despre fiecare dintre noi s-au spus, de-a lungul timpului, atâtea insanități (pe Manolescu nu l-au cruțat nici când era pe catafalc, la Ateneu), încât criticii se întâlnesc ei între ei ca niște veterani ai războaielor literare, nu mai puțin sângeroase decât cele reale. E vorba de sânge intelectual, de numele, de opera, de toate cărțile și de cea mai obscură propoziție scrisă de tine printre sute de milioane de propoziții, și care îți e căutată cu râvnă demnă de o cauză mai bună pentru a te compromite cu ea.
Odată ce mi-a devenit limpede că aveam să fiu critic literar, m-am găsit în mod natural în aceeași "tabără" cu Alex, chiar dacă opțiunile ideologice erau în continuare diferite. Eu eram pe atunci de stânga, sub influența lui Valeriu, iar Alex era de dreapta. Și mai târziu, când ne-am împrietenit, am rămas diferiți sub raport ideologic: eu am devenit liberal-social și tot mai progresist (un termen pe care pe vremuri îl puneam între ghilimele ironice), iar el a rămas de dreapta conservatoare, ca un ultim mohican al Partidului Național Țărănesc în România.
Culmea e că el, conservatorul, nu credea în Dumnezeu, iar eu, progresistul, da. Iată că ideologia nu joacă un rol nici în această problematică a credinței, cu adevărat importantă.
În 2005 (când aveam eu însumi vârsta lui Alex din fotografie, 31 de ani), am ajuns să am rubrică săptămânală de critică la România literară, datorită lui Nicolae Manolescu. Adevărul literar și artistic, revista unde țineam cronica literară din 1997 datorită lui C. Stănescu și Cristian Tudor Popescu, căzuse - și nu aveam o revistă atât de bună unde să fac critică. Nicolae Manolescu a fost generos și solidar atunci, ca în atâtea alte dăți, iar Alex Ștefănescu m-a întâmpinat la România literară chiar așa, cu bucuria unui tată căruia i se întoarce în bătătură fiul risipitor.
(va urma)