Săptămâna aceea feerică pe care ați petrecut-o într-un sfârșit de septembrie la Paris cu Doina este neprețuită. Iată ce bagaje pentru Paradis i-ați oferit dumneavoastră mamei adoptive!
Am descoperit-o pe Doina ca soție a lui Valeriu Cristea, atât din scrierile lui Valeriu, Bagaje pentru paradis și După-amiaza de sâmbătă, cât și din mărturia dumneavoastră emoționantă despre dragostea profundă ce i-a unit o viață întreagă. Apoi, din altă perspectivă, Doina, ca mamă adoptivă asumându-și un rol esențial, un rol formator în viața adolescentului declanșând "o culturalizare accelerată și aprofundată", căreia îi datorați o parte din ceea ce ați devenit azi.
Valeriu nu a avut șansa de a fi bunic, fiindcă a plecat mai devreme. Totuși sunt curioasă să aflu cum era Doina ca bunică pentru copiii Dumneavoastră, Iulia și Matei. S-a schimbat de-a lungul anilor? A rămas la fel de inflexibilă sau i-a răsfățat? Ce relație s-a stabilit între Doina și nepoții ei? Ce rol a jucat Doina în viețile nepoților ei? Cum a rămas în amintirea Iuliei și a lui Matei? Ce amintiri au împreună?
Daniel Cristea-Enache: Mai în glumă, mai în serios, îmi vine să vă răspund: întrebați-i pe ei... Amintirile mele cu Doina, căreia mulți ani i-am spus Nașa, iar mai apoi, după ce s-a născut Matei, Buni, nu coincid și nici măcar nu se intersectează cu amintirile copiilor mei cu Bunica lor. Sunt realități sufletești și episoade existențiale, așa zicând, paralele. Desigur, am putut observa felul în care se înțelegeau nepoții bunicii cu bunica nepoților ori am aflat de la ei câte ceva despre momentele și episoadele lor împreună, atunci când noi, părinții, eram plecați de acasă, fiind la serviciu. Dar acestea sunt descrieri cu totul incomplete și nu-mi aparțin. Nu pot fi puse la persoana I din simplul motiv că impresiile, sentimentele, amintirile sunt ale lor, nu ale mele.
Eu nu pot vedea lucrurile acestea decât din afară și tot din exterior le voi și descrie. Doina a avut de-a face cu promoții după promoții de elevi, fiind profesoară de școală generală, la ciclul gimnazial (clasele V-VIII), după ce inițial fusese educatoare de grădiniță. Avea deci o experiență bogată cu copiii, cu copiii altora, pe care-i trata cu o bunătate aproape nefirească în condițiile unui învățământ ce avea, totuși, rigorile lui pedagogice. În clasa a VIII-a, după ce murise tata și am fost înfiat de Doina și Valeriu Cristea, am avut-o pe mama mea adoptivă profesoară de română la școala unde mă mutasem. Am putut-o vedea la toate orele de Română, din banca în care stăteam ca elev. Când intra în clasă mama mea adoptivă, se lumina pur și simplu încăperea, de parcă avea o aură de cumsecădenie ce făcea atmosfera să se schimbe. Când intrau la clasă alte profesoare, la fel de bune (cea de matematică, de pildă), dar severe, atmosfera devenea imediat glacială. Cu toții înghețam; și nu sufla nici musca. Nici la ora de Română nu făceam gălăgie, însă de drag. Ne era așa drag de Profesoară, de Doina, care era atât de cumsecade cu noi, încât nu voiam să o supărăm cumva. La Matematică eram deci cuminți de frică, la Română, eram cuminți ca să n-o necăjim pe femeia atât de bună de la catedră. Așa era Doina. Cum intra pe ușă undeva, se făcea lumină în jurul ei: și te făceai mai bun ascultând-o.
Și tocmai un asemenea om luminos și fundamental bun a trecut prin atâtea nenorociri... Ca și Valeriu, de altfel, care-i era parcă frate geamăn de cumsecădenie și generozitate, de timiditate și sfială socială.
Ultimii ani ai căsniciei lor, până a murit Valeriu, în 1999, au fost întunecați de perioada complicată a primului deceniu postrevoluționar, când în România s-a făcut "tranziția" de la socialismul real la capitalismul "sălbatic". Dintr-odată, salariile nu le-au mai ajuns pentru cheltuielile curente, pentru "coșul zilnic", mai ales că aveau un apartament de patru camere cu un vârstnic (tatăl lui Valeriu), doi copii cu nevoile lor (fratele meu mai mare și cu mine), plus doi motani. La noi, pe atunci, se mânca "în schimburi", fiindcă nu aveam cu toții loc în același timp în bucătăria micuță. Iar oamenii aceștia minunați, care suportaseră cu demnitate cei mai răi ani ai regimului Ceaușescu, au avut de trecut și prin anii capitalismului "sălbatic", când tot ce agonisiseră și-a pierdut valoarea prin inflație, iar salariile abia le ajungeau de la o lună la alta. Ca mai toți salariații de la Stat de atunci, din anii '90, ei deveniseră, după standardele de azi, săraci. Asta i-a amărât tare și a dat ultimilor ani de viață ai lui Valeriu o culoare sumbră, fiindcă el se simțea vinovat că nu câștigă mai mult, deși nu avea nicio vină. Rar am văzut un om mai muncitor, mai corect și lucrând mai bine decât Valeriu la toate serviciile pe care le-a avut: redactor de editură, redactor de revistă culturală... Dar timpurile, politic extraordinare, în sensul unei libertăți visate de toți, și care în fine venise, erau economic mizerabile. Sărăcia majorității românilor și a lui însuși i-a pus lui Valeriu pe fruntea lui înaltă și pură o cută care nu s-a mai șters.
El n-a mai apucat, vai!, perioada fantastică (îmi vine să spun: fantasmagorică) a îmbogățirii neașteptate din a doua jumătate a anilor 2000, când un pământ moștenit de Doina pe lângă Snagov-Sat a fost vândut unor israelieni cu o sumă amețitoare. Povesteam în "runda" trecută cum Doina, la Paris, mă târa la cele mai scumpe restaurante. Adaug acum: ca și cum ar fi vrut să "răzbune" perioada de privațiuni din anii '90, când ea și Valeriu, sărăciți de capitalismul "sălbatic", trăgeau de salariile lor modeste de la o lună la alta.
Am ajuns, pe această cale mai ocolită, dar necesară, la relația Doinei cu nepoții ei, copiii mei. Ca educatoare și profesoară, cum spuneam, Doina era iubită de toți copiii, fiindcă era bună cu ei ca o zână din basme. Dar pe cine iubea ea mai mult? Avea grade dragostea ei? Ce loc au ocupat Matei și Iulia în inima ei mare cât cartierul Balta Albă?
Iubirea absolută era, desigur, Valeriu. El era Totul; și când Valeriu a murit, ea a încercat să se sinucidă. La o anume distanță de acest Absolut erau: Marius, fratele ei mai mic, tatăl meu, și noi, băieții lui Marius. În inima asta mare, dar cu atâția zei tutelari, plus legiunile de elevi păstoriți de la catedră, au încăput și Matei și Iulia, nepoții Doinei. I-a iubit mult, bineînțeles, și pe ei.
Numai că - îmi e destul de clar acum - ea nu i-a mai înțeles prea bine pe acești copii "de rit nou", din generația digitală, de o inteligență precoce amândoi, și care vorbeau dezinvolt despre lucruri pe care ea nu le mai putea asimila. Nici eu, din generația intermediară, nu i-am înțeles mereu pe propriii mei copii, darămite Doina, Bunica lor, care nu a deschis vreodată un computer să lucreze pe el și care i-a bătut lui Valeriu la mașina de scris toate cărțile...
Ea era formată într-o cu totul altă epocă, într-o altă paradigmă, astfel că, în mod firesc, copiii mei au început s-o învețe pe bunica lor diferite lucruri din noua lume. Inteligența lor plus dezinvoltura tehnologică cred că o complexau; îi privea cumva ca pe un fel de extratereștri, niște aliens cu care nu mai avusese de-a face până atunci.
Viața Doinei a devenit astfel extrem de palpitantă, ca într-un roller-coaster, în anii ei din urmă. A trecut neverosimil de la sărăcie la bogăție (iar bogăția a făcut-o fericită fiindcă, generoasă fiind, putea arunca cu banii "în populație"); și a trecut de la paradigma în care ea era Zâna bună a tonților din clasă și din școală la cea în care ea făcea lecții cu niște școlari bizari (copiii mei) ce îi vorbeau despre lucruri complet necunoscute. Cu toate nenorocirile de pe parcurs, viața Doinei a fost, într-un sens, extraordinară ca a unui personaj de roman: fiecare episod existențial a fost diferit de cel anterior, ca și de cel ulterior. Prin comparație, existențele altora organizate și desfășurate după "tipic" ori "în buclă" i se vor fi părut fade și anoste.
Nu pot să nu zâmbesc larg când îmi amintesc de niște lecții făcute de Doina cu Iulia, bunica și nepoata, una în zodia Balanței, cealaltă, în a Scorpionului. Cum îmi spun mie însumi deseori, aș fi vrut să fiu o muscă sau un bondar și să asist, de undeva de pe tavan, la dialogurile lor. Dialoguri neîndoielnic fascinante între două ființe atât de dragi: cea mai iubitoare și bună femeie din lume, în rol de bunică, și extraterestra palidă venită din altă galaxie ca să-i fie nepoată.
(va urma)