Daniel Cristea-Enache: În ziua în care a murit Valeriu, pe 22 martie 1999 (se vor face în curând 25 de ani de atunci), Doina a încercat să se sinucidă. Ne-a scris o scrisoare în care ne cerea iertare și a luat un pumn de medicamente. Slavă Domnului că soția fratelui meu a găsit scrisoarea și am dat buzna în cameră peste Doina, pe care o lăsasem să doarmă un pic, după ziua aceea monstruoasă în care murise Valeriu. Și noroc că nașul meu de căsătorie, care era pe atunci medic la Municipal, ne-a spus să o aducem de urgență la spital. Am plecat în trombă cu mașina spre spital (nu mai știu dacă era Municipalul sau Urgența), mergând fix pe banda a doua, cu farurile puse pe faza lungă și cu avariile aprinse, astfel încât oricine să-și dea seama că era o situație disperată. Era oricum seara și nu prea era trafic, dar mașinile se dădeau la o parte din calea mea, ca în fața echipajelor SMURD de azi. Am ajuns repede, iar medicii au preluat-o imediat pe Doina, care era inconștientă. După niște minute care mi s-au părut nesfârșite, ne-au spus că era bine; și, de acum, în afara oricărui pericol.
A doua zi, mamei mele adoptive îi era tare rușine; nu se uita în ochii mei când vorbeam cu ea, ci privea alături și plângea. I-am spus că Valeriu a vrut ca ea sa trăiască; și că ea, fiind credincioasă, ar fi făcut unul dintre cele mai mari păcate dacă și-ar fi luat viața.
În cei aproape cincisprezece ani câți a mai trăit, ea a fost rareori fericită, iar fericirea ei nu mai era întreagă, de când murise Valeriu. Încercarea ei de a se sinucide nu a fost nici livrescă, nici "intelectuală", nici "filozofică". A vrut să-și ia viața și gata. Atât de tare îl iubea ea pe Valeriu...
Au fost însă niște zile atipice, excepționale, niște zile pe care le-aș putea numi de aur, fiindcă în ele Doina (sau Nașa, cum îi spuneam eu când eram mic, sau Buni, cum îi spuneau copiii mei) a fost fericită în acel fel pe care ea l-ar fi meritat o viață întreagă. Zilele de la Paris, din toamna lui 2011, pe care țin să le rememorez acum, nu pot compensa lungul șir de suferințe și chinuri din viața acestei femei de o bunătate precum a unui personaj de roman. O săptămână feerică la Paris nu înseamnă cine știe ce, dacă pe celălalt talger al unei imaginare balanțe a justiției punem: moartea părinților ei, pe când era copilă, a copiilor pe care a încercat să-i nască, a fratelui său mai mic, a soțului ei, privațiunile și suferințele pe care le-a îndurat... Dar acele zile de la Paris sunt ca un contrapunct magic în simfonia grea și dramatică a vieții ei, dovada că Dumnezeu, după ce îi încearcă pe cei mai buni dintre noi, face ca deodată, în jurul lor, totul să strălucească, în lumina orbitoare a unui Rai întrezărit chiar aici, pe pământ.
Zilele de la Paris cu Doina au fost, pot spune fără a simți că exagerez, un fel de preview pentru Paradisul în care sufletul ei minunat avea să ajungă mai târziu. Realitatea existențială a anticipat lumea de dincolo; nu mă îndoiesc că viața ei eternă este o prelungire ad infinitum a acelor zile de toamnă bogată petrecute împreună în Orașul Luminilor.
Datorită lui Eugen Simion, fostul meu Profesor, primisem o bursă post-doctorală alături de mulți alți colegi de generație, universitari ca și mine; iar bursa ne oferea fiecăruia posibilitatea să alegem, pentru cele două stagii academice de trei luni din străinătate, orice oraș universitar din Uniunea Europeană. Pentru primul meu stagiu am ales Parisul, iar pentru al doilea, Roma, mai exact Vaticanul cu fabuloasa bibliotecă de acolo. Iar atunci, în toamna lui 2011, de când datează zilele de aur de la Paris, eram chiar acolo, alături de soția mea și copiii noștri, care urmau să se întoarcă în România, fiindcă Iulia noastră începea clasa I în septembrie. Eu trebuia să mai rămân până la finele lunii pentru a-mi finaliza stagiul academic - și urma să rămân la Paris singur, în apartamentul închiriat unde stăteam claie peste grămadă: bursierul, adică eu, soția și cei doi copii destul de mici. Atunci soția mea a avut o idee grozavă, care mie nu-mi trecuse prin cap, și anume s-o chem pe Doina să stăm împreună o săptămână, pentru a revedea și ea Parisul, unde fusese de câteva ori cu Valeriu. Zis și făcut: mama mea adoptivă s-a bucurat foarte mult, și-a luat imediat bilet de avion; și la scurt timp vedeam la aeroportul Beauvais o doamnă elegantă care-mi făcea cu mâna și care era chiar ea. Parcă eram într-un roman de Balzac sau de Turgheniev puțin actualizat, pentru a include aeroportul, mașina mea Peugeot cu care venisem din România și cu care o luam atunci de la Beauvais, sistemul de orientare care mi se dezlipea des de pe bord și ajungeam de fiecare dată cu mașina pe altă rută; și sistemul parcărilor publice din Paris, pe care-l deprinsesem între timp, cu tot cu locurile unde puteam să parchez mașina fără să plătesc exagerat.
Cu Doina în Peugeot, zilele noastre de aur au început să curgă într-un mod, așa zicând, accelerat: fiindcă ea a fost toată viața o timidă curajoasă și o femeie totodată sensibilă și temerară, i-am propus o plimbare cu mașina prin Paris în drumul spre apartamentul închiriat, care se afla undeva la marginea Orașului Luminilor. Bineînțeles că a fost imediat de acord, fără cea mai mică ezitare. Am pornit spre Centru și Doina admira priveliștea, nouă pentru ea fiindcă până atunci nu zburase cu avionul în Franța decât spre aeroportul De Gaulle, nu și spre Beauvais. Ne apropiem noi de Centrul Parisului, și firește că sistemul de orientare fixat pe bord se dezlipește, îmi cade în poală și, până să-l refixez, ajungem pe cu totul altă rută. În Paris, dacă ai ratat o intrare ori o ieșire, poți să-ți iei adio de la ruta pe care voiai să mergi: totul e atât de complex și sofisticat, încât trebuie să te adaptezi din mers, pardon, din șofat. Am lăsat în poală sistemul de orientare și, ca un Jedi al Peugeot-ului albastru, m-am luat după plăcuțele "clasice" pe care le prindeam cu privirea periferică. Rezultatul acestei aventuri inițiatice e că am ajuns cu Doina în inima Parisului, ventriculul stâng, pe unde nu ajunsesem nici ca pieton, în Centrul Centrului. Eram parcă într-un film. Filmul a continuat firesc în jurul Arcului de Triumf, unde am ajuns ca să parcăm pe o stradă luxoasă cu un aer retro care-mi plăcea mie. În jurul Arcului de Triumf din Paris sunt vreo șase benzi pentru mașini, iar noi ne învârteam ca într-un Caroussel (cum tot la Paris sunt multe, splendide) pentru a-i arăta mamei mele adoptive Champs-Élysées sau alt bulevard de acolo, în lumina apusului. Lumina aceasta a apusului, toamna, venea atunci direct peste fruntea curată a Doinei, iar ochii ei străluceau când privea, în perspectiva dinspre Arcul de Triumf, Câmpiile Elizee.
După o asemenea incursiune magică în Centrul Orașului Luminilor, făcută alături de mama mea adoptivă, care ea însăși a fost o ilustrare, o întruchipare a luminii (am vorbit deja despre cât de pudică și inocentă era Doina), a urmat săptămâna de aur a "dezmățului" parizian. Când spun "dezmăț" mă refer, desigur, la firea generoasă și cheltuitoare a Doinei, această Domnișoară Eugénie Grandet care a compensat cât a trăit, ca personajul balzacian cu care semăna perfect, toată zgârcenia care se va fi acumulat timp de secole în generațiile de precursori. În orice familie se găsesc zgârciți, avari, oameni cărora le sclipesc ochii când pun mâna pe bani. Numai Doinei îi străluceau ochii, dimpotrivă, când dădea altora bani; și asta a și făcut în "dezmățul" financiar din săptămâna de aur de la Paris. Și eu sunt destul de cheltuitor, recunosc, dar am limite pe lângă mama mea adoptivă, care mă târa la cele mai frumoase restaurante din grădinile Parisului și voia să comande cele mai scumpe mâncăruri și băuturi. Făceam adevărate parade de argumentație să micșorez risipa, susținând că eu n-am încredere în felurile prea scumpe ("Cine știe de la ce distanță le-au adus, Nașa, dacă au asemenea prețuri? Mai bine comandăm ceva local"; "Nașa, în Ghidul Michelin pe primul loc e raportul calitate-preț, deci prețul nu trebuie să fie așa exagerat"; "Nașa, stridiile astea după ce că sunt scumpe, mai sunt și nițel scârboase, hai să alegem creveți". Etc.) și că cele mai bune vinuri, de departe, sunt cele cu preț mediu. Doina nu se lăsa convinsă cu una, cu două; iar la final chelnerii stilați ne conduceau cu plecăciuni încă 100 de metri, fiindcă primiseră niște bacșișuri neverosimile.
Ce să mai spun despre răsfățarea mea de către mama adoptivă, care parcă-și regăsise la Paris Puișorul ante-revoluționar și-l îndopa în fiecare zi cu mâncăruri preparate de ea în apartamentul închiriat? Eu lucram la proiectul meu, înconjurat de cărți, și, când ridicam privirea, vedeam pe birou tot felul de platouri cu bunătăți pariziene gătite în felul est-european, cu o savoare indescriptibilă. Apoi, când terminam lucrul, după-amiază, ieșeam la plimbare prin Centrul Parisului, unde ajungeam cu metroul; în weekend mergeam la muzee sau ne plimbam prin grădini și parcuri, care în Franța sunt foarte frumoase, iar în Paris, minunate. Când voiam să-i arăt ceva în afara Parisului, luam mașina și mergeam fie la Chartres, fie în alte locuri.
Da, atunci, chiar și fără Valeriu al ei, a fost fericită ca un copil, ca o copilă, așa cum ar fi putut ori ar fi trebuit să fie toată viața. De altfel, în parcurile și grădinile pariziene, exact ca o fetiță din Snagov-Sat, se apleca lângă nu știu ce plantă ori floare să ia semințe, să le planteze în România. Culmea, la Snagov-Sat, în curtea copilăriei ei, s-au și prins florile și plantele din semințele pariziene, deci Doina și-a luat Parisul floral și vegetal acasă și l-a udat cu dragostea ei caracteristică pentru orice.
Și cum mă asculta pe mine când îi povesteam ce mai făceam la proiect... Mă privea de parcă eram un Zeu al Cercetării Academice și aproba orice banalitate a mea cu devoțiunea cu care citea, pe vremuri, absolut tot ce citea Valeriu. "Ești excepțional, Puișor!" era replica ei favorită, totalmente lipsită de spirit critic. "Stai să vezi...", continuam eu, dar din "excepțional" nu mă slăbea; curând schimbam subiectul.
Așa arată probabil Raiul sau Paradisul mamei mele adoptive. Ne plimbăm împreună pe Champs-Élysées, stăm la cel mai luxos bistro de acolo și bem un Bloody Mary, iar ea fumează o țigară; apoi intrăm și lenevim oriental la reprezentanța Peugeot unde ea vrea neapărat să-mi cumpere cel mai nou și mai scump model de mașină, iar eu îi spun, ca s-o refuz, că nu-mi place culoarea și deci să așteptăm 10, 100, 1.000 de ani, o eternitate paradisiacă a Vieții de Apoi - nuanța potrivită.
(va urma)