Am putea spune că intrarea neașteptată a Doinei în viața Dvs. v-a determinat cursul existenței, reprezentând un moment de răscruce. Treceați prin momente critice, marcate de adolescență și pierderea tatălui, când Doina a preluat toată responsabilitatea cu un curaj și o determinare extraordinare, ca o Super Woman. Ceea ce sunteți azi, Criticul și Profesorul universitar de succes, se datorează în mare parte acelei schimbări bruște de "macaz" , care v-a proiectat "violent de pe o șină pe alta".
Figura Doinei mi-a rămas vie în minte din felul în care Valeriu Cristea a conturat-o în Bagaje pentru paradis, din postura de soție de această dată, din modul în care Valeriu descrie cu subtilitate cele mai fine nuanțe sufletești, ale absenței și prezenței ei, amintind întocmai de marii scriitori ruși precum Tolstoi și Dostoievski: "În patul gol, pustiu de lângă mine se naște cel mai intens sentiment de iubire pe care l-am încercat poate vreodată pentru Doina. Absența ei se umple cu prea plinul celei mai vii și mai autentice prezențe. Ca și cum aș fi presimțit ce și cum ne și mă așteaptă (începea săptămâna mare a nenorocirilor noastre...), în acea seară m-am agățat cu disperare de ființa ei totodată teribil de absentă și copleșitor de prezentă.".
De departe una dintre cele mai frumoase evocări ale Doinei am descoperit-o în fragmentul următor extras din aceeași carte, în care Doina e văzută prin ochii Dvs. de copil, cu acea uimire specifică vârstei. Valeriu însă, cu un talent desăvârșit, dă viață unei amintiri, transformând-o într-o secvență cinematografică, intensă, aproape tangibilă: "Într-o seară de vară la Snagov, așezat la masa de lemn de sub nuc, cu fața spre fereastra bucătăriei unde becul ardea de mult și unde Doina pregătea cina, trebăluia, se dusese să aducă solnița sau ceaiul, un Dani de 4-5 ani observând-o cum se mișcă dincolo de geamul luminat și exclamând surprins, încântat: uite-o pe Nașa! De parcă ar fi văzut-o la televizor, și nu aievea, de parcă ar fi asistat la o întâmplare suprafirească. Imaginea Doinei încadrată de rama unei ferestre luminate devenea, pentru Dani, privitor din întuneric, o uimitoare apariție de personaj, dintr-o lume ireală.".
Aș dori astfel să mai stăruim asupra Doinei, a amintirilor prețioase petrecute alături de ea ca mamă adoptivă.
Daniel Cristea-Enache: Mă bucură mult că ați citit cărțile autobiografice și confesive ale lui Valeriu, După-amiaza de sâmbătă și Bagaje pentru paradis, în care Doina este un personaj important. Ea a fost și "muza" soțului ei, spre deosebire de alte cazuri, unele celebre, în care artistul căuta "muza" ori "muze" în afara căminului conjugal. Cei doi soți, părinții mei adoptivi, se iubeau atât de mult și de atâta timp, încât începuseră să semene între ei, de parcă erau frați și ar fi avut același sânge. Doina semăna mai tare cu Valeriu (soțul ei cu opt ani mai mare) decât cu fratele ei bun, tatăl meu natural, Marius (cu doi ani mai mic). Nu e ciudat și totuși minunat? Iubirea schimbă tot, inclusiv legăturile de sânge, iar Romeo și Julieta se iubesc nespus deși fac parte din familii care se dușmănesc de moarte...
Doina era impregnată de ideile și tezele lui Valeriu, de universul lui intelectual, de valorile lui; îi plăceau automat cărțile care îi plăceau lui, se identifica total cu descoperirile lui literare. Dacă se traducea la noi Platonov și Valeriu era entuziasmat de Platonov, entuziasmul Doinei nu era mai mic. Dacă Valeriu îl descoperea pe scriitorul de "operă de sertar" Ion D. Sîrbu, devenea și Doina fană Sîrbu, tot pe cititelea. Nu era însă mimetică, nu făcea formal și circumstanțial ce făcea Valeriu, ci îl urma.
Și reciproca era valabilă, în alt plan. Valeriu o urma pe Doina în foarte multe împrejurări, situații, contexte ale vieții sociale. Dacă Valeriu îi dădea Doinei direcția în literatură și celelalte arte, Doina îi dădea lui Valeriu direcția în viață. Nu e deci întâmplător că eu am fost înfiat de ei fără cea mai mică ezitare a lui Valeriu de a face adopția. Scriitorii, criticii literari sunt oameni centrați pe Opera lor, nu adoptă toată ziua - bună ziua orfanii altora. Dar venind eu din familia Doinei, fiind nepotul ei, intram fără dispute în familia Cristea. N-am asistat la discuția lor pe această temă, dar mi-o pot acum imagina ca fiind scurtă, scurtissimă: "- Ce facem, Puișor? Îl înfiem pe Dani?, a întrebat Doina. - Sigur că da, Puișor, mai întrebi?!?, a răspuns Valeriu". Așa își spuneau unul altuia, Puișor; și erau chiar ca doi Puișori de o bunătate și o inocență neverosimile.
Firește, Doinei îi era dificil, la școală, predând la ciclul gimnazial limba și literatura română, să "implementeze" (cum se zice azi) ideile literare ale lui Valeriu. Ce legătură aveau manualele de Română cu Miorița, Meșterul Manole, Fefeleaga și ce mai era prin ele - cu scriitorii citiți de Valeriu în traduceri franțuzești sau românești? Nici una: Doina nu-l putea folosi pe Platonov la clasele V-VIII, nici pe Ion D. Sîrbu, nici pe ceilalți care-i plăceau lui Valeriu. Prin urmare, îi iubea și ea pe acești scriitori exclusiv din iubire pentru Valeriu. Profesional, la clasă, la Catedră, mai mult ar fi încurcat-o Cevengur când avea de predat Fefeleaga. Nu mă pot abține să zâmbesc amintindu-mi-o pe Doina recitind Agârbiceanu pentru școală și Șukșin fiindcă îi plăcea lui Valeriu; așa cum am râs, în convorbirile noastre, și când mi-am amintit cum am trecut eu de la filme ca Rocky și Rambo la Andrei Rubliov. Credința lui Valeriu în marii scriitori și cineaști era atât de ardentă, încât n-aveai încotro: începeai și tu să te închini la Platonov și Tarkovski.
Însă în spațiul vieții sociale, dincolo de ușa apartamentului din Blocul PC 9, Strada Gura Ialomiței, nr. 3, unde Uniunea Scriitorilor a și pus o placă memorială, cu date greșite (dar ce mai contează? bine că e acolo), Valeriu era, așa zicând, mai Puișor decât Doina. Nu că Doina ar fi fost vreo descurcăreață în sfera vieții practice, dar, orișicât, se descurca incomparabil mai bine decât soțul ei.
Fiindcă Valeriu avea o timiditate și o sensibilitate care îl făceau să fie afectat, în mod disproporționat, de cele mai banele întâmplări. Fie discuta ore întregi cu mine, fie se supăra din te miri ce și ținea supărarea două-trei zile. Sincer, eu și uitam câteodată de ce s-a supărat pe mine și îi tot ceream iertare, așa, in abstracto, să fie, că nu strică... Or, un asemenea caracter și un astfel de temperament nu prea se potrivesc cu spațiul social bucureștean, în care Valeriu a trăit atâția ani. Valeriu era nepotrivit, ca structură umană, spațiului nostru urban cu Mitici superficiali și trăncănitori, cu oameni nepunctuali și neserioși, cu inși care se înjură și mai apoi se pupă. O dată am fost cu Valeriu la un meci de fotbal pe stadionul echipei Sportul Studențesc (unde a jucat Hagi în tinerețe); și tatăl meu adoptiv, om în toată firea, de 50 de ani, era indignat de un suporter care înjura undeva în spatele nostru. Păi, ce să facem, Valeriu, așa e la meci, și eu când joacă Universitatea Craiova și merg la galerie mai înjur echipa adversă și arbitrii de toți dumnezeii... Am ținut replica pentru mine, ca să nu-mi interzică să mai merg la meciuri, dar îmi era evident că Valeriu nu înțelegea chestiile astea bucureștene. Probabil că se visa în tribună la Cluj, la echipa lui de suflet, U, aplaudând timid și ceremonios ca spectatorii de la meciurile de tenis de la Wimbledon. Să scuipi semințe și să scandezi înjurături la adresa echipei adverse era ceva cu totul obișnuit pe stadioanele bucureștene; și cu totul inacceptabil pentru tatăl meu adoptiv.
Așa că, înainte de a mă înfia, Doina, căruia Dumnezeu nu-i dăduse copii, a mai avut totuși unul: pe Valeriu. Cumva ea își făcuse "mâna" de mamă adoptivă pe soțul ei, scoțându-l în lume, rezolvând o mie de probleme în locul lui, mergând, de pildă, la casieria Uniunii Scriitorilor să ia banii pe colaborările lui Valeriu, fiindcă el evita să meargă acolo ca să nu se întâlnească, la coadă, cu scriitori care nu-i plăceau (!). Doina avea casa pe mână - și viața lui Valeriu așijderea. Ea se dădea peste cap, ca în basme, și rezolva tot, pentru ca Puișor să poată sta la biroul lui și să scrie la Dicționarul personajelor lui Dostoievski sau alte proiecte faraonice precum Spațiul în literatură. Fără Doina, aceste cărți nu ar fi existat, de ce?, fiindcă Valeriu nu ar fi avut pur și simplu timpul și concentrarea de a le scrie, după o uriașă documentare. Doina a preluat și a purtat cu o grație infinită, până la moartea lui Valeriu din martie 1999, toate problemele casei și ale vieții lui. Nu doar că ea devenise deja, de mult, "sora" și "mama adoptivă" a lui Valeriu Cristea, "muza" conjugală și profesoara de Română căreia îi plăcea automat tot ce-i plăcea criticului; dar, chiar dincolo de toate acestea, Doina a devenit Necesitatea lui Valeriu în a scrie.
La mormântul lor de la Snagov-Sat, ca un epitaf comun, ar putea fi înscrise cuvintele pline de adevăr: "Aici odihnesc Valeriu și Doina Cristea, femeia fără de care Valeriu nu ar fi scris nici una dintre marile lui cărți.".
(va urma)