Daniel Cristea-Enache: Convorbirile noastre devin tot mai dificile pentru mine, fiindcă nu construiesc personaje literare, credibile sau neconvingătoare artistic, preponderent pozitive ori negative, ci "lucrez" cu profilurile unor oameni din realitate, și încă oameni dragi, din primul cerc al sentimentelor mele, cele de sânge, de familie, de viață împreună.
Iar faptul că acești oameni dragi nu mai sunt în viață, nici unul dintre ei (Mama, Tata, Valeriu, Doina, ca să-i enumăr după oribila cronologie a morții), îmi face și mai grea "misia" de a scrie despre ei, "la persoana I". Trebuie să evit clișeele idilizării și totodată accentele prea intime; să nu le simplific complexitățile caracterologice, dar nici să nu-i idealizez - fiindcă au fost oameni, chiar oameni minunați, dar nu niște personaje ideale, cum creează scriitorii fără experiență sau fără talent. De aceea nu mă prea conving, de multe ori, memoriile scriitorilor noștri (onoare excepțiilor!), care s-ar presupune că sunt niște autori cu experiența acestei complexități omenești și care știu că nu există oameni perfecți - dar, în memoriile lor, se proiectează în exact această lumină a perfecțiunii, a eroismului, a însumării de calități și virtuți. Memorialistul autohton se idealizează adeseori și se eroizează falsificându-și, conștient ori involuntar, datele existențiale.
Or, ca niște oameni minunați ce au fost, cele două rânduri de părinți ai mei, cei naturali și cei adoptivi, au avut și defectele oamenilor, nu numai calitățile lor; și cumva tocmai cele din prima categorie mi-i fac și mai dragi. Așa cum l-am iubit pe Valeriu Cristea anume pentru încăpățânarea lui de copil mare, nu pot să nu scriu cât de mult se apropia Doina, mama mea adoptivă, de o concepție puritană care se potrivea ca nuca-n perete cu libertățile personalității mele deja formate și ale vârstei mele de 13 ani din 1987, când, rămas orfan și de tată, am intrat prin adopție în familia Cristea.
Eram atunci un pre-adolescent îndrăgostit de propria libertate, un băiat sociabil, "de gașcă", un puber care s-ar fi jucat toată ziua pe stradă cu prietenii și colegii, un explorator al tuturor spațiilor și situațiilor imaginabile, un cititor fervent al lui Jules Verne tocmai din acest motiv; și dintr-odată, în viața mea a apărut un "macaz" în dreptul căruia stătea, atât de bună, dar inflexibilă ca un agent de circulație într-o intersecție londoneză, mama mea adoptivă, cu puritanismul ei. Într-o zi am descoperit în noua mea casă, cu stupoare, niște reviste franțuzești în care o mână atentă decupase, cu o precizie chirurgicală, toți sânii doamnelor din pozele oricum decente și elegante. Nu erau nicidecum niște reviste erotice, dar chiar și așa, sânii aceia vor fi fost prea mult pentru stăpâna noii mele case, puritana mea mamă adoptivă, care într-un fel similar mi-a "decupat" mie toate libertățile vârstei, amenințându-mă cu spectrul treptei I (admiterea la liceu era într-adevăr pe vremea aceea un examen foarte dur) și învățându-mă gramatică și comentarii literare.
În loc deci de hălăduit pe străzi cu tovarășii și bătut mingea, analiza frazei; în loc de jocurile și drăciile vârstei, propoziții subiective, atributive și circumstanțiale; în loc de farse, dispute, lupte, bătăi, expediții, Toma Alimoș, Meșterul Manole, Miorița și sperietoarea dintr-o nuvelă a lui D.R. Popescu, Mări sub pustiuri, care ne-a și picat ca subiect la treapta I... Nu mai spun: în loc de Rocky, Rambo și Star Wars, filme rusești de artă, despre care deja am vorbit, la care părinții mei adoptivi păreau a fi în extaz estetic, pe când pe mine, la 13 ani, mă plictiseau teribil.
Nu spun că nu a fost bună această culturalizare accelerată și aprofundată, fiindcă oricum vârsta drăciilor făcute pe stradă cu "gașca" era pe sfârșite (în clasa a IX-a urma să fim la licee diferite, deci adio, gașcă!); însă "macazul" m-a proiectat cu o anumită violență de pe o "șină" pe alta. Fusesem până atunci, fără să o știu, un mare hedonist. Dintr-o dată am devenit un stoic mic.
Obligat să fiu cuminte, ascultător, comme il faut, mi-am luat noul rol în serios și am devenit cuminte, ascultător, expert în propoziții subiective și predicative, maestru al recitării comentariului despre Toma Alimoș sau Meșterul Manole. O singură dată, la o Olimpiadă faza pe sectorul 3, am redevenit eu însumi și am scris, din capul meu, un comentariu propriu în loc de cel învățat pe dinafară de la Doina Cristea. Am luat frumoasa notă 6, fiind pedepsit pentru libertățile mele scripturale; și m-am întors spășit și stoic la Autoritatea Maternă Puritană.
Dar nici vârsta mea, nici felul meu de a fi nu se potriveau, în fond, cu o asemenea educație. Poate că o astfel de pedagogie este mai indicată la vârstele mici, la 3 ani, să zicem, când copilul trebuie pedepsit dacă nu a învățat să-și sufle nasul; însă la 13-14 ani, când imaginația și propria corporalitate explodează în el, când o nouă vârstă, cu experiențele ei, îl transformă din ce în ce mai vădit, a-l mai trata și educa puritan, ca pe un copil mic, poate fi contraproductiv.
Însă mama mea adoptivă nu avusese copii (deși își dorise atât de mult), astfel că eu pentru ea eram, deodată, și copilul mic, și puberul, și adolescentul, ba chiar și viitorul tânăr și adult, cu toții amestecați într-un singur personaj. O scenă cumva emblematică a fost aceea, repetată, în care Valeriu și Doina încercau să-și proiecteze, să-și imagineze cum voi fi eu când voi fi mare. Nu puteau nicicum să mă imagineze mare, adult, crescut, eu fiind pentru ei un fel de puer etern, un copil care nu se va schimba vreodată, nu se va transforma, va rămâne așa.
La zece ani de la momentul 1987 (când venisem în casa lor înfiat de ei), m-am logodit, apoi m-am căsătorit, și am plecat de la ei în noua mea locuință. Atunci, în 1997, au suferit mult. M-a durut durerea lor, fiindcă înțelegeam că nu o pot compensa: copilul crescuse, totuși, și își luase zborul, plecase din cuib, își făcea propria lui viață. Fără să fie mama mea de sânge (e drept că eram rude de sânge, fiind mătușa mea bună, sora tatălui meu), Doina Cristea a suferit atunci când m-am însurat cât pentru șapte mame naturale cărora le pleacă progenitura. Până în ultimul ei an de viață, a tânjit după ceva imposibil: să fiu numai al ei, să fiu copilul ei etern.
Acum când scriu se fac zece ani de la ultimele ei săptămâni, absolut îngrozitoare, din cauza unui cancer ce recidivase și îi prinsese plămânii. Mi-o amintesc în casa noastră, în camera făcută special pentru ea, conectată la un aparat de respirat, luptându-se literalmente pentru fiecare inspirare de aer, răvășită de suferință, și totuși cu o lumină venindu-i în ochi și pe fruntea curată de fiecare dată când îi vedea și îi auzea pe Matei și Iulia, copiii noștri, nepoții ei.
Au fost atunci, în decembrie 2013, zile și nopți teribile și pentru mine, care mă perpeleam de dragul ei și din imposibilitatea de a o ajuta cumva. Mă rugam fierbinte la Dumnezeu, dar nu ca să "scape" și să trăiască, fiindcă știam de la medici că totul era irevocabil, ireversibil, ci să se chinuiască, of, Doamne, cât mai puțin, să nu mai sufere acest om minunat așa cum suferea...
Am îmbătrânit atunci așteptând curmarea suferinței mamei mele adoptive. L-am implorat pe Dumnezeu să se implice și să-i aducă eliberarea, fiindcă niciun om nu merită să se chinuiască așa pentru fiecare inspirare de aer și în niciun caz ea, Doina Cristea, nu merita asta. Își pierduse ambii părinți și rămăsese orfană de mică, își pierduse fratele (pe tatăl meu), își pierduse soțul (pe tatăl meu adoptiv), ce mai avea oare de pierdut în viața asta în care respirația ei devenise un zvârcolit continuu, diurn și nocturn, al agoniei subomenești?
Dumnezeu îi încearcă până la capăt pe cei buni, drepți și puritani, ca Doina, iar apoi le duce sufletele acolo lângă El, lăsându-ne nouă amintirile atât de prețioase cu ei... Lăsându-mi mie melancolia și nostalgia că, da, exact așa a fost, fără urmă de literatură și literaturizare, fără pic de idealizare și idilism: un drac de copil a fost, la 13 ani, înfiat și transformat de o femeie-înger.
(va urma)