Într-o oarecare măsură, am trăit și eu paradoxul de a fi fericită în anii copilăriei într-o perioadă istorică și socială cenușie. Schimbarea universului odată cu mutarea din Militari în Balta Albă a marcat un moment de răscruce în devenirea Dvs.; Doina și Valeriu Cristea erau înconjurați de personalități din lumea literară, de intelectuali de elită, drept urmare, ați parcurs o transformare modelatoare.
Dați dovadă de admirație și sensibilitate pentru Basarabia. Se datorează aceasta lui Valeriu Cristea? Am aflat prin intermediul lecturii că Valeriu avea origini basarabene, amintiri din "orașul B, din sudul Basarabiei". O mărturie emoționantă este amintirea plecării grăbite din calea războiului împreună cu mama și sora mamei și sora lui, în primăvara anului 1944, din Galați spre sudul țării la Corabia (unde se afla o altă soră a mamei), într-o călătorie incredibil de grea, care a durat mai bine de două săptămâni, evocată memorabil în După-amiaza de sâmbătă. M-a mișcat adânc acest episod tocmai fiindcă bunica mea, din partea mamei, a fugit de frica deportării din Basarabia, împreuna cu străbunica mea, spre România. Străbunicul meu și-a pierdut viața în momentul plecării. Având și eu origini basarabene, înțelegeți cred de ce vibrez cu tot sufletul la tot ceea ce înseamnă Basarabia. Valeriu Cristea chiar a debutat în literatură scriind despre acest episod, atingând tema dureroasă a războiului.
Daniel Cristea-Enache: Coincidența (frumoasă) face ca exact după ce am primit de la Dvs. noua "rundă" de întrebări eu să fi făcut o călătorie în Republica Moldova. A fost o călătorie cu peripeții, fiindcă avionul companiei Tarom ce urma să decoleze de la Otopeni și în care eram cu toții îmbarcați (un avion mic, cu elice, ce părea fabricat înainte de Al Doilea Război Mondial) n-a mai decolat, din motive "tehnice". În avionul acela rămas la sol, eram pradă unei veritabile dileme, nu știam exact ce-mi doream. Să nu mai decoleze avionul deloc către Chișinău și să ratez ceremonia primirii medaliei "Ion Creangă" din partea Universității Pedagogice de Stat "Ion Creangă" din Chișinău? Sau să decoleze totuși, să se avânte falnic în văzduh, cu riscul ca acele deja-menționate probleme tehnice să reapară în cursul zborului?
Cu mintea românului cea de pe urmă, mi-am zis că - orișicât - e preferabil ca un avion să aibă probleme la sol, înainte să decoleze, decât în aer, dincolo ori dincoace de nori; astfel că m-am consolat cu ideea că cei 250 de euro plătiți companiei Tarom pentru un zbor de o oră sunt destinați propășirii Tarom. Am luat-o deci ca pe o donație către Tarom care, iată, îmi oferise acces la un avion mic și cu elice de pe vremea bunicilor: un fel de muzeu cu aripi și aer condiționat. Și apoi am ajuns la Chișinău cu un bus care a făcut 8 ore, trecând granița din România în Republica Moldova pe la Leușeni. (La fel s-a întâmplat la întoarcere, fiindcă Tarom a avut gentilețea să-mi anuleze zborul de return, fără a mă anunța cumva: am luat iarăși bus, din nou 8 ore de mers, numai că am călătorit noaptea, tot prin Leușeni.)
Fără să-mi ajustez preferințele la realitatea aspră, sincer, eu chiar voiam să merg prin Basarabia profundă, cu o mașină, un microbuz, un bus, orice; și așa și urma să fac în a doua zi a călătoriei mele în Republica Moldova, când trebuia să ajung de la Chișinău la Cantemir, un orășel aflat în sudul țării, aproape de granița cu România, unde avea să se lanseze cartea mea Scriitori din Basarabia. Deci călătoria de 8 ore cu bus-ul a completat ceea ce oricum îmi doream: să văd Basarabia de aproape, tihnit, să o percep și să o simt cu adevărat.
De ce îmi doream anume asta? Tocmai fiindcă acolo e obârșia lui Valeriu Cristea. El s-a născut la Arad, dar din părinți basarabeni: tatăl lui era diriginte de Poștă și se muta cu serviciul, astfel explicându-se Aradul ca locul nașterii lui Valeriu. Nu numai că erau basarabeni, dar erau din zona Bolgrad, adică foarte aproape de Cantemir, orășelul unde am ajuns eu cu mașina săptămâna trecută, dus de către domnul Iura, însărcinat pentru această nobilă misie culturală de către inspectoarea Ana Gatman-Burduja de la Direcția Generală de Învățământ Cantemir, soția preotului paroh Vasile Burduja. Și uite așa ratarea zborului cu Tarom m-a înveselit nespus, fiindcă am mers prin Basarabia profundă și mi-au bucurat ochii și inima peisajele ei de vis. Mai puțin în bus, e drept, fiindcă am intrat în Republica Moldova pe seară și la întoarcere am plecat de la Chișinău tot seara; dar în mașina domnului Iura (un om care l-ar fi încântat pe Valeriu), m-am simțit ca un soi de nepot rătăcitor. Eram ca într-o proză de Șukșin, autorul rus idolatrizat de tatăl meu adoptiv, și când am convenit cu domnul Iura să rămânem pe frecvența radioului Retro, și acolo a început să cânte în rusește un artist, iar eu l-am recunoscut pe Vîsoțki, spre fericirea vădită a șoferului, atunci, în clipele acelea de grație, undeva, acolo sus în Rai, Valeriu al meu care îl iubea și pe Vîsoțki - a zâmbit fericit. Iată rezultatele pedagogiei! Iată ce a făcut educația lui, educarea mea, cu filme rusești, piese de teatru rusești, muzică rusească, balet rusesc, literatură rusă. Ecce homo. În mașina domnului Iura, Valeriu își putea vedea de sus urmașul înfiat, rusificat cultural și sentimental.
Bine, astăzi, când vine vorba de ruși, privirile se întunecă, și pe drept cuvânt: rușii "decontează" tot ce a făcut și va mai face Putin. Dar parcă pe vremea lui Stalin n-a fost la fel?...
Îmi dau seama, încă o dată, cât de greu i-a fost lui Valeriu să împace, în propriile opțiuni, basarabenismul, românismul, rusismul și etnicitatea strămoșilor lui bulgari. Toate au fost la fel de importante pentru el. Dacă, la mine, Basarabia și Rusia sunt în afara nașterii și ascendenței mele (Valeriu Cristea mi-a fost tată adoptiv, deci nu am legături de sânge cu părinții lui basarabeni Nadia și Petru), la Valeriu erau înlăuntrul lui, în obârșia sa, în sângele lui.
Ca să explic și mai clar diferența, eu mă simt la mine acasă numai în Muntenia, numai la câmpie și numai - înspre Vest - până la Olt. Cum trec podul de peste Olt sau, când merg din București înspre nord, cum văd munții în zare, "casa" mea rămâne în urmă... Mai ies din ea, fiindcă asta faci în călătorii, pleci undeva. Dar după o vreme abia aștept să mă întorc la câmpia mea prăfoasă, la Muntenia mea unde oamenii vorbesc ca mine și eu ca ei, la Bucureștii mei amestecați.
Cred că acest acasă unic și inconfundabil pentru fiecare om la mine se situează aici, în Câmpia Dunării, iar la Valeriu se situa undeva în Est, într-un orășel cosmopolit precum Bolgradul. Într-un Post-scriptum la volumul său ultim, Bagaje pentru paradis, intitulat Ce am făcut în ultimii două sute de ani, scria că este "descendentul îndepărtat al unor imigranți bulgari, care fugind de jugul turcesc, au trecut Dunărea, în grupuri relativ masive, stabilindu-se în sudul Basarabiei" și că aici, în Bugeacul tătărăsc, a fost un adevărat "bombardament" alogen. "Centrul coloniștilor bulgari a fost Bolgradul, întemeiat de ei între 1806-1818", arată Valeriu, în excursul său documentar din Post-scriptum, "blindat" cu date istorice. Și conchide la un moment dat: "N-au fost fericiți acei oameni, strămoșii mei mai mult sau mai puțin îndepărtați. Voind să scape de silnicia turcească, ei n-au scăpat de vicisitudinile istoriei, ale cărei valuri i-au împins încolo și încoace, împrăștiindu-i, risipindu-i până la urmă și firește deznaționalizându-i. Au devenit ucraineni, ruși, români. Unii au fugit spre est, alții, cei mai mulți, spre vest.". În fine, o mențiune ereditară explicită: "Părinții, bunicii, străbunicii mei (cam până la ei bate cât de cât privirea-mi retrospectivă) au fost bolgrădeni, născuți (cu o singură excepție) și locuind în orașul Bolgrad.".
Între orășelul Cantemir, unde am ajuns eu cu mașina domnului Iura în care ascultam Vîsoțki la Radio Retro, și Bolgradul unde au venit și s-au stabilit strămoșii bulgari ai lui Valeriu sunt cam 100 de kilometri. Nu m-am simțit niciun moment acasă acolo, în Est, fără praful și ciulinii din Câmpia Dunării mele, fără linia orizontului deslușită imediat, în absența dealurilor și munților care s-o obtureze. Nu eram și nu mă simțeam acasă, nu, plecasem de acasă într-o călătorie...
Dar intrasem în casa lui Valeriu Cristea, nu numai cea mică pe care o știam atât de bine (apartamentul din Balta Albă unde ajunsesem la 13 ani), ci și - iată - aceasta mare, cu dealuri și văi, cu urcuș și coborâș, cu serpentine printr-un peisaj fabulos, paradisiac, această lume din care venise pe pământ Valeriu al meu, omul-înger, bulgarul încăpățânat, tatăl meu adoptiv și spiritual.
(va urma)