Ce amintiri păstrați despre Doina și Valeriu Cristea? Cum a evoluat relația voastră de-a lungul timpului? Cum au fost ei ca părinți adoptivi?
Daniel Cristea-Enache: Rămâne un paradox faptul că, după moartea tatălui meu, în aprilie 1987, și în contextul celor mai întunecați (la propriu și la figurat) ani din "Epoca de Aur" a lui Nicolae Ceaușescu, aprilie 1987 - decembrie 1989, în condițiile în care viața mea ar fi trebuit să ia un viraj brusc către o groapă adâncă și neagră, o prăpastie biografică, un infern existențial, ei bine, tocmai în acei ani eu am fost literalmente fericit.
Când studiem, de la distanță temporală, cu acea curiozitate a cercetătorului dintr-un anumit domeniu, viața oamenilor dintr-o epocă istorică, și vedem din însemnările lor intime că își trăiau viețile chiar și în cele mai opresive timpuri, ne putem mira. Cum, oamenii aceștia râdeau, se iubeau, stăteau de vorbă cu orele, își scriau scrisori lungi atunci când în jurul lor cine știe ce molimă secera vieți sau un tiran local ori o revoluție sângeroasă umpleau scena vieții publice de cadavre? Cum, în timpul celor mai întunecați ani ceaușiști, un băiat aflat între copilărie și adolescență putea fi fericit, deși rămăsese orfan de tată după ce, cu șase ani în urmă, își pierduse mama? Ce fel de "fericire" putea fi aceasta și care sunt explicațiile ei logice, când totul, absolut totul ar fi trebuit să ducă în direcția opusă, a nefericirii mele profunde și ireversibile?
"Vinovați" pentru acest paradox și pentru spectaculoasa răsucire a destinului meu au fost Doina și Valeriu Cristea, cei doi oameni care, fără cea mai mică ezitare, m-au întrebat atunci, la 13 ani și-un pic, dacă aș vrea ca ei să fie părinții mei adoptivi, dacă aș fi de acord să fiu înfiat de ei. Cu "efecte restrânse", ca să-mi pot păstra și numele Enache. Doina era sora tatălui meu, Valeriu era soțul ei, iar eu nu-i citisem până atunci nicio carte, dar aflasem de la prietenii lor scriitori și critici că e o personalitate. Când Ana Blandiana, Octavian Paler, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu și alții îl priveau cu atâta considerație pe Valeriu, la mesele organizate în apartamentul familiei Cristea din Gura Ialomiței sau la Snagov-Sat, în curtea copilăriei Doinei și a tatălui meu, am înțeles repede (copiii pricep rapid, deși adulții le explică adesea într-un mod mult prea sfătos) cine era Valeriu. Inițial, e drept, nu prea înțelesesem eu cum putea fi Valeriu Cristea un mare critic literar, de vreme ce Maiorescu era așa, fiindcă îl descoperise pe Eminescu, după cum îmi spuseseră ambele profesoare de română de la școala mea generală din Militari. Urma să mă lămuresc pe parcurs ce se întâmplă exact cu Maiorescu dacă oamenii aceștia, Simion, Manolescu, Raicu, Dimisianu și Valeriu al meu, ei sunt marii critici literari. Am soluționat dilema: Maiorescu era cel mai mare critic din epoca marilor clasici (abia apoi a venit Dobrogeanu-Gherea să-l concureze, în capul meu), iar oamenii de la masă care făceau glume ininteligibile și vorbeau ore întregi despre un film rusesc "de artă" care pe mine mă plictisise teribil (că doar nu se compara Andrei Rubliov cu Rambo sau Zboară cocorii cu Rocky) erau marii critici literari ai epocii noastre. Îi ascultam cu deferență și pândeam momentul să o șterg din cadru, ca să mă duc la ale mele.
Ei bine, odată cu înfierea mea și cu mutarea peste noapte din apartamentul nostru din Militari în apartamentul familiei Cristea din Balta Albă, eu am intrat nu numai într-o altă viață, ci și într-o altă lume. Identitatea mea de copil considerat inteligent în vechiul anturaj s-a transformat într-una nouă. Inteligența mea s-a "învechit" accelerat și, ascultând ce și cum vorbesc oamenii mari din noua mea viață și noua mea lume, am realizat cu stupefacție că eram incult, ignorant, un șmecheraș isteț care nu citise decât cărți de plăcere, care nu văzuse decât filme de tipul Rambo și Rocky și a cărui capodoperă absolută era Imperiul Contraatacă din seria Star Wars.
Cu o delicatețe infinită, Doina și Valeriu mi-au oferit în casa lor un pat care avea un fel de noptieră lungă, pe toată lățimea, iar acea lungă noptieră era ca un raft de bibliotecă, de culoare închisă, pe care stăteau una lângă alta zeci de cărți din colecția BPT. În vechiul apartament, cel din Militari, în camera mea, eu aduceam cărți din cele găsite prin corpurile de bibliotecă din casă și le citeam - numai pe cele care-mi plăceau - în patul copilăriei mele. Aici însă, ca într-un vis livresc (bine că n-a fost coșmar!), dormeam, la propriu, vegheat de cărți din BPT, iar serile și apoi mai tot timpul mergeam cu unele dintre ele, scoase de mine din "noptieră", să-i întreb pe noii mei părinți: "ce ziceți, să le citesc pe acestea?"
Doina și Valeriu și-au dorit foarte mult să aibă copii, dar nu au putut. Cât de fericiți trebuie să fi fost când un copil de 13 ani venea din neamul lor (al Doinei) și, iată, din locuința lor, să-i întrebe: "să citesc cărțile acestea?" Sau să le spună: "ce mi-a plăcut Kuprin!" (a fost, cred, primul autor citit în noua mea casă, în noua mea lume, în noua mea viață). Valeriu era extaziat că-mi plăcuse cartea unui scriitor rus fără să mi-o impună el (toată viața a fost un filo-rus), iar Doina se uita la soțul ei cu o mândrie de mătușă-mamă adoptivă, subînțelegând că nu eram chiar prostul orașului.
Valeriu a fost omul cel mai idealist din câți am cunoscut și probabil că în mintea lui s-au activat atunci toate lecturile din programul iluminist. Tot ce citise el despre pedagogie și despre înălțarea omului prin lecturi esențiale a devenit dintr-odată aplicabil pe mine. Parcă îl văd, cu ochii minții, pe Valeriu mergând la bibliotecă să mai citească o dată ce scrie Rousseau despre asta, și apoi revenind la mine să verifice dacă privirea mea are sclipiri noi după lectura unei alte cărți din noptiera-bibliotecă... Mă privea cu coada ochiului și când ne uitam împreună la câte un film pe casetă video, eternul Rocky I, II, III etc., care pe el îl plictisea de moarte, și pe mine încă mă fermeca. Ca să stea cu mine la film mai dădeam caseta video pe ffwd și urmăream (eu, a douăsprezecea oară, el, first time) o scenă "cheie" în care Rocky Balboa se află într-un moment critic, dar își revine miraculos și îl ia pe adversar la pumni în cap. Valeriu urmărea dezolat scena-cheie, gândindu-se poate că și Rousseau ar fi fost în impas educațional, dacă ar fi fost aici, în secolul 20, cu tâmpenia asta de Rocky care nu se mai termină...
În fine, programul nostru de urmărit filme care-mi plăceau mie s-a încheiat definitiv atunci când într-o zi, în același Rocky, eroul meu, interpretat de Sylvester Stallone, a înfruntat un sovietic care avea toate atributele negative: era dopat, nu avea idee de fair-play și parcă era și ceva kagebist. Valeriu s-a ridicat dezgustat de la un asemenea film propagandistic care lovea în Perestroika iubitului său Gorbaciov; și, pe deasupra, arăta nivelul meu deplorabil de cinefil. Mă rog, filmul cu Stallone jucându-l pe Rocky și Dolph Lundgren jucându-l pe sovieticul Ivan Drago era din 1985, iar Gorbaciov venise la putere tot în 1985, deci producătorii nu prinseseră încă spiritul Perestroikăi și filmul era pe modelul maniheist Wonder America - Evil Soviet Union, în logica Războiului Rece. Dar noi am văzut împreună filmul pe casetă video abia în 1987, iar Valeriu care îl adora pe Gorbaciov cu reformele lui a aruncat atunci prosopul în ringul educației mele cinematografice. Cu un imens regret (mai ales că în film apărea și Brigitte Nielsen), am ieșit din Edenul meu cu pumni și pectorali lucioși, cu muzică americană și mașini după care tânjeam (fiindcă ce vedeam în "Epoca de Aur" pe stradă erau Dacia, Oltcit, Moskva, apoi elucubrația auto numită Lăstun); și m-am lăsat dus de Valeriu la filme "de artă", din care urma "să mă aleg cu ceva".
Adio, Rocky Balboa! La revedere, Brigitte Nielsen! Acum, vai!, ne despărțim, Bruce Lee, Indiana Jones, Luke Skywalker, Darth Vader... Rămâi cu bine, Rambo! Am început să particip la vizionările filmelor "de artă", unde oamenii mari vorbeau la noi acasă despre Tarkovski încă 3 ore după ce se terminase filmul de pe caseta video. Sau mergeam cu socrii lui Mircea Dinescu, părinții Mașei, la cinematografe unde rula un film rusesc cu 13 spectatori în sală, și grupul nostru era format din 10. Valeriu se simțea acolo în al nouălea cer, mai întâi fiindcă vedea sau revedea filmul rusesc, apoi, fiindcă mă învăța să disting un film de artă de o prostie cinematografică.
Și n-avea dreptate? Firește că avea - și cum nu eram chiar prostul orașului, am realizat repede ce aș fi putut eu să devin, dacă Valeriu Cristea nu ar fi apărut în viața mea și nu ar fi schimbat-o pe loc, chiar atunci, chiar așa.
(va urma)