Vă propun să continuăm aducându-i în prim-plan pe Doina și Valeriu Cristea, părinții dumneavoastră adoptivi. Îmi este imposibil să nu sesizez, după ce am parcurs cu sufletul la gură După-amiaza de sâmbătă și Bagaje pentru Paradis, anumite aspecte morale și afinități sufletești, asemănări în ceea ce privește parcursul publicistic pe care le împărtășiți cu Valeriu, verticalitatea și corectitudinea morală, dragostea pentru patrupede, gustul pentru cinematografie...
Daniel Cristea-Enache: Sunteți prea generoasă în aprecieri; și înțeleg acum, retrospectiv, de ce regretatul meu Profesor Paul Cornea mi-a scos la corectura finală a cărții noastre de convorbiri toate calificativele mele la adresa lui. Adevărul e că îmi plăceau atât de mult răspunsurile ample ale Profesorului încât notificam admirativ asta, referindu-mă în fiecare "rundă" la ceea ce citisem în "runda" anterioară. Dar admirația mea sinceră a fost, vai!, cenzurată; iar în cartea finală, tipărită, se văd niște răspunsuri extraordinare și niște întrebări de o sobrietate și o "răceală" inexplicabile unui cititor atent. Oare intervievatorul (se va fi întrebat lectorul) nu apreciază chiar deloc răspunsurile acestea excepționale ale intervievatului? Așa, prin cenzurarea finală a admirației mele, se explică strania carte cu un intervievat strălucitor și un intervievator ce pare rezervat și deci nemulțumit...
Nici cu Radu Cosașu n-a fost altfel la o emisiune la care îl aveam ca invitat. Exprimându-mi mirarea, live, că Radu Cosașu, care nu acceptă niciodată o invitație într-un studio TV, a venit totuși la emisiunea Literatura de azi de la TVR Cultural, și întrebându-l în glumă dacă este reală apariția lui sau e o hologramă, marele prozator a surâs și mai timid decât venise și a rostit o replică înfiptă de atunci pentru totdeauna în memoria mea afectivă și culturală: "Daniel, să nu exagerăm!".
Parafrazându-l, voi spune și eu: stimată doamnă Profesoară, să nu exagerăm cu calitățile mele și ale scrisului meu! Important e ca ele să existe, să "coabiteze" cu defectele mele și să nu se lase sufocate de acestea din urmă. Paralela cu Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv, mă dezavantajează net, în sensul că el chiar este un scriitor în După-amiaza de sâmbătă și Bagaje pentru paradis, în timp ce eu sunt un critic literar și atât. Profunzimea lui, altitudinea intelectuală, volumul conștiinței, finețea cu care scrie despre cutare episod ce pare mărunt dar nu este, concentrarea unei pagini în fraze de o densitate ieșită din comun, fără a părea însă artificială, "construită", ci perfect naturală - toate aceste calități de prozator ale lui Valeriu Cristea mie îmi lipsesc.
Prin comparație, scrisul meu din Cinematograful gol sau de aici, din convorbirile noastre, este unul diluat, superficial, improvizat, cu teama parcă de a folosi cuvintele cu toată greutatea lor. Trebuie să fii Valeriu Cristea ca să știi să folosești cuvintele mari. Eu chiar am o reținere în a scrie prea profund fiindcă profunzimea, după mine, e ceva rar, și dacă aș fi profund în fiecare frază, m-aș îngrijora sincer: oare ce critic literar oi mai fi și eu? Sunt, de aceea, mult mai asemănător cu Nicolae Manolescu cel din Cititul și scrisul, carte în care marele critic o spune deschis: este o structură umană optimistă și un pic superficială. Ăsta-s eu! am exclamat când am citit cartea lui Manolescu; pe când atunci când citeam cărțile confesive și autobiografice ale lui Valeriu Cristea, îmi spuneam: da, acesta e Valeriu, dar ce diferit e de mine...
Poate părea curios, paradoxal, deși îi datorez atât de mult lui Valeriu Cristea, deși el m-a format, alături de Doina Cristea, de la vârsta de 13 ani - eu semăn prea puțin cu tatăl meu adoptiv. El era profund, cum am tot zis, eu superficial, el era serios, eu neserios, el era încăpățânat, eu adaptabil, el iubea și disprețuia într-un mod absolut, eu găsesc mereu ceva bun și la cel mai nemernic ins, el era timid și agorafob precum Cosașu, eu sociabil, el era interiorizat, eu sunt de-a dreptul exhibiționist, el vorbea despre un subiect zile întregi și îl "toca" mărunt ca pe pătrunjel, eu mă plictisesc de unul și același subiect și mă întreb: domnule, oare nu mai sunt și alte subiecte pe lumea asta?
Uitați, chiar acum mi se pare că fac o paralelă care durează prea mult fiind articulată la fel, o însușire a lui Valeriu, una opusă a mea. La începutul frazei mi-a plăcut paralela asta, acum deja mi se pare cam retorică și mă plictisesc de ea înaintea cititorului. Așa că las în suspensie paralela fiindcă am ceva mai pregnant de evocat.
Lui Valeriu nu-i plăcea să piardă niciodată când jucam table la Snagov-Sat, fiecare pe câte un scăunel, în timp ce Doina dormea la prânz, vara. O dată s-a "ofticat" atât de tare după un marț sofisticat al meu, încât a luat tabla și a dat-o de un stâlp al terasei, care oricum era șubred. Adio, tablă! L-am tachinat îndelung în ziua aceea, spunându-i Doinei (eu o numeam pe atunci Nașa, mai târziu a devenit Buni) că l-am bătut atât de rău pe Valeriu, încât a distrus tabla și era să dărâme terasa peste noi. Copilăros ca Valeriu sunt și eu, recunosc, dar de fiecare dată când pierd am o neobișnuită maturitate și mă amuz. Adevărul e că în 1987, când eu aveam 13 ani și Doina și Valeriu Cristea m-au înfiat, s-a produs o minune: un copil mare, cum era Valeriu (avea 50 de ani atunci, aproape vârsta mea de acum), a înfiat un copil.
La fotbal, altă folie... El ținea cu Universitatea Cluj și eu cu Universitatea Craiova; și mi-a spus, cred, de cinci sute de ori în 10 ani că echipa mea a furat numele echipei lui, că U Cluj e U Cluj din moși-strămoși sau așa ceva, pe când noi, ăștia din Craiova, ne numeam Știința și apoi le-am furat numele lui U Cluj. Eu l-am întrebat de două-trei ori, bine-bine, dar e universitate și la Craiova, cum este și la Cluj, de ce nu s-ar numi echipa mea Universitatea Craiova fără să-i fi furat numele lui U Cluj? El devenea surd la întrebarea mea și, ca să mă "încuie" totuși, îmi replica mereu în același fel: dar ce ai tu cu Craiova? că n-ai fost niciodată la Craiova... Așa de mult l-am iubit pe Valeriu pentru asemenea replici copilărești și așa de dor îmi e să mai stăm pe terasa de la Snagov-Sat aplecați deasupra tablei în timp ce Nașa doarme, iar unul să anunțe victorios-șoptit: "4-2, poartă-n casă", și altul să șuiere îngrijorat: "a câta gherlă, Doamne?!?".
Cât despre fotbal, când echipa mea care furase numele echipei lui juca chiar cu echipa lui Valeriu, îi băteam, cum se zice, de le suna apa-n cap. Era supărat pe mine atunci de parcă eu dădusem 4 goluri în poarta măreței U Cluj; iar apoi ne împăcam antipatizând violent echipele regimului: Dinamo, Steaua, Victoria București, F.C. Olt, Flacăra Moreni. Eram colegi de sentimente ostile față de toate echipele acestea; iar o dată am fost chiar la un meci al Craiovei cu Victoria București, echipa Securității, și Valeriu s-a bucurat nespus că i-am bătut la ei acasă. Uitase pentru 90 de minute că echipa mea furase numele echipei lui și i-a aplaudat frenetic pe craioveni.
O ultimă diferență între noi găsesc acum. Lui Valeriu îi plăcea mai mult proza și colegii de breaslă l-au numit unul dintre cei mai buni critici de proză din istoria literaturii române. Mie îmi place mai mult poezia. Probabil că el regăsea mai mult în proză imagini și tablouri ale vieții, pe care marii romancieri ruși, de pildă, le conturează într-un mod unic. Citind proză și scriind despre ea atât de temeinic și profund, Valeriu făcea nu numai critică literară, ci și trăia prin "procura" marilor prozatori, prin Dostoievski, prin Tolstoi, prin Cehov, viața tuturor. Eu gust însă mai mult poezia decât proza, de ce?, fiindcă regăsesc în ea nu viața, ci însuși misterul literaturii pure, alchimia ei. Dacă vreau viață, nu o caut în literatură, ci mă duc la piață.
(va urma)