Am rămas absorbită și fermecată, aștept cu sufletul la gură continuarea, așa cum așteptam în copilărie ca mama să continue lectura câte unui basm.
Ați simțit două inimi bătând, cea a familiei Von Rampach și cea a familiei Taitbout-Marigny. Bănuiesc că după această descoperire a urmat o perioadă în care v-ați documentat temeinic încercând să găsiți răspuns la toate întrebările legate de genealogia Dvs. Ați reușit să conturați un tablou complet al descendenței nobile din partea mamei?
Daniel Cristea-Enache: În primul rând, stimată doamnă Profesoară, vă cer scuze pentru pauza atât de lungă care s-a instalat în convorbirile noastre, exclusiv din vina mea. Când mă uit în urmă și văd că "runda" anterioară e din 27 iulie 2023, iar azi e 21 septembrie 2023, realizez că au trecut aproape două luni. Culmea, am scris odată un text, intitulat Deadline, în care mă făleam că eu respect mereu toate deadline-urile. Se poate vedea acum realitatea în "splendoarea" ei: nu numai că nu sunt capabil să le respect întotdeauna, dar mai și găsesc tot felul de circumstanțe atenuante și pseudo-explicații mai degrabă comice. Când țineam cronica literară săptămânală la România literară și Nicolae Manolescu mă întreba cu delicatețe dacă nu ar fi mai bine pentru mine să dau cronicile în avans, cu o săptămână-două, ca să nu scriu în ultima dimineață, eu veneam cu o explicație comic-morbidă: dar dacă moare scriitorul în săptămâna aceea și cronica mea e scrisă la prezent ca și cum ar trăi? Dar câți scriitori au murit chiar atunci când ai scris tu despre ei, în 20 de ani de cronică? mă întreba directorul revistei, cel mai mare și mai longeviv cronicar literar al nostru. Iar eu spuneam adevărul - "nici unul" - și continuam așa, să-mi scriu cronica în ultima dimineață.
Pe de altă parte, mărturisesc că mă cam sperie autorii perfecți, care dau mereu la timp sau chiar în avans textele lor, după cum mă îngrijorează cei care scriu ritmic, mult și "îndesat", ca și cum este suficient să se pună la masă și inspirația le vine năvalnic la ora fixă. Creația mi se pare un proces ceva mai complex; și până și Dumnezeu s-a odihnit o zi după ce a creat lumea noastră imperfectă ca și noi. Nu cred în autorul-robot. Nu am încredere în profesionistul ireproșabil: până și atât de elegantul Federer se mai enerva în meciurile sale și se stăpânea cu greu; iar când meciul se încingea, transpira fiindcă elvețianul e om, nu zeu. Un alt exemplu din lumea sportului: un mare fotbalist francez, Zidane, a pierdut o finală fiindcă un jucător advers italian i-a jignit mama ori sora, iar Zidane, uitând complet de profesionalismul lui, s-a întors și i-a dat... un cap în piept fotbalistului italian, primind cartonaș roșu și fiind eliminat de pe teren. Îi iubesc pe marii jucători și atunci când ei dovedesc, chiar greșind, că sunt oameni și nu roboți: că dau cu racheta de tenis în zgură, că apără onoarea mamei și a surorii. Fără a mă compara cu ei, îi iau ca exemplu. Aceste convorbiri fiind "la persoana I", despre mine așa cum sunt eu, nu despre o proiecție ideală sau ficțională a mea, așa și trebuie să mă prezint în fața Dvs. și a cititorilor noștri: cu sinceritate, cu autenticitate, la scara 1/1. Mi-e deci un pic rușine pentru aceste două luni de absență, dar adevărul este că absența aceasta mă definește mai mult decât prezența ritmică.
În "runda" anterioară rememoram o zi importantă, dar având cusurul că era una de iulie. Nu suport verile bucureștene, întrucât căldura lor mă sufocă, îmi pune ca un cerc de fier în cap, pe dinăuntrul țestei, și mă face inapt pentru orice activitate socială mai intensă decât scoaterea motanului nostru Tiggy afară în curte. Nu știu cum e la Montreal, la Dvs., dar în București vara e teribil și când sunt totuși obligat să merg pe undeva, pe asfaltul ce se topește la propriu de căldură, ajung să am halucinații termice. Nici în casa noastră nu e cu mult mai bine. Dacă n-ar fi aerul condiționat, pe etajul copiilor acum golit de ei sunt cam 30 de grade, iar la mine la subsol, unde m-am refugiat tot din cauza căldurii, sunt 25. Până și peștișorii Xifo sufereau în acvariul lor de căldură, unii mureau, astfel că am luat și acvariul cu mine în noul meu birou, și acum suntem cei mai fericiți dintre subpământeni. Visez să plec vara din București, imediat după licența din iunie, și să revin în septembrie, la cealaltă licență a studenților. Ah, atunci aș scrie la convorbirile noastre și o "rundă" pe zi, cu pofta cu care scriu acum, după prima ploaie cinstită de septembrie, când aerul s-a mai răcorit și pot și eu respira.
Am mai avut însă un motiv să amân scrisul la cartea noastră. Am urmărit anterior o paralelă între diferitele generații, a străbunicului meu Maximilian von Rampach, a bunicii mele Evdochia Niculina născută von Rampach, măritată Ghețu, a mamei mele Ana-Luminița născută Ghețu, măritată Enache, și a fetei mele Iulia născută Cristea-Enache. Or, pentru ca paralela să fie trasată cum trebuie, era nevoie să știu unde va studia Iulia noastră și ce anume. Abia în vara aceasta am aflat, fiindcă Iulia noastră fusese primită la mai multe facultăți din Germania și la una din Olanda; și până în ultima clipă, literalmente, s-a tot gândit unde să se înscrie. Numai părinte de copil perfecționist să nu fii... Într-o zi eram în Olanda, la Leiden, în următoarea mă mutam cu gândul la Mannheim, apoi la Berlin, apoi la Heidelberg, apoi iar Mannheim. Distracția parentală a continuat: eram la Mannheim, da, dar erau acolo două facultăți, dacă nu trei, unde fata putea merge fiindcă o acceptaseră, și până la capătul capătului problema era iarăși dezbătută și re-dezbătută... Azi ne descopeream doritori de Business, mâine treceam la Informatică Economică, poimâine parcă era totuși mai bine la Business, răspoimâine Informatica Economică revenea în pole-position... În tot răstimpul ăsta, niște Facultăți de Psihologie pâlpâiau amenințător pe harta Germaniei, ca adversarii mei din jocul de strategie Age of Empires. Ce deadline, ce scris la proiectele mele, ce amintiri de pe vremea lui Von Rampach și a lui Taitbout? Prezentul acestei veri frigea la fel de tare ca vara de afară, iar paralela mea între facultatea străbunicului căruia îi găsisem diploma printre pantofi vechi, într-un bufet, și facultatea fetei noastre, nu o puteam face dintr-un motiv simplu: nici Iulia nu știa ce facultate să aleagă. Or, cum să ficționalizez și să fabulez într-o carte despre mine, și să spun de pe buza vulcanului ceva neconform cu realitatea fluidă, nerăcită încă? Am așteptat să văd ce-mi aduce vara aceasta nebunească și m-am conformat, ca să zic așa, ei. Am călătorit în Germania, am băgat nasul și într-un amfiteatru să văd unde va învăța fata mea, acum știu că e la Mannheim la Informatică Economică, iar Berlinul, Heidelberg-ul și Leiden-ul din Olanda nu mă mai interesează neam (gândiți-vă cum e să cauți cazare pentru cel puțin un an universitar în patru orașe și în două țări). Nu numai că pot să trasez paralela între Politehnica din Zürich a lui Maximilian von Rampach și Universitatea din Mannheim a Iuliei, dar pot și să spun liniștit: câte am făcut vara asta! Am acum ce povesti.
De altfel, Iulia are o finețe înnăscută și un fel de a fi care te face să nu te poți supăra pe ea. E atât de inimoasă și ne iubește atât de mult pe toți, încât aș fi căutat cazare pe tot continentul de dragul ei. Și Matei e la fel: toți îl solicităm cu nenumărate chestii tehnice, iar el ne rezolvă problemele tuturor cu o răbdare îngerească, între un curs la Facultate și un mers cu bicicleta. Copiii aceștia au tot sângele albastru al generațiilor de Taitbout și Von Rampach reunite, așa cum îl aveau mama și bunica mea. Ființe speciale. Oameni rari. Este suficient să vezi un asemenea om o dată ca să înțelegi. Sensibili, delicați, generoși, sunt oameni care nu judecă pe nimeni și au comprehensiune pentru toți. Înainte să găsesc diploma străbunicului în bufet și să deșir ghemul încâlcit al generațiilor de consuli, baroni, nobili trăitori în Paris, până la generația celor fugind de Revoluția Franceză în Rusia, eu știam cum erau bunica și mama, după cum știam cum ne sunt copiii. Noblețea aceea găsită între pantofi vechi, ca un condur încercat de Cenușăreasa, eu o vedeam în fotografiile cu bunica și mama și în amintirile mele cu ele. Nu auzisem în viața mea de Taitbout și n-aveam idee că în Paris este o stradă purtând numele unui strămoș al meu; dar eu înțelegeam că e ceva diferit la unii oameni dragi din familia mea.
Ce vreau să spun e că episodul din casa din Strada Toamnei nu a fost o "ruptură" în realitate, ca în proza lui Eliade, nu am ieșit din realitate pentru a intra în fantastic pur. A fost, dimpotrivă, o irumpere a realității vechi în realitatea nouă, o venire de departe, în timp, a unor oameni care și-au trăit viețile, și-au făcut studiile, au iubit, s-au căsătorit, au făcut copii, au călătorit, au locuit într-o țară sau alta. Acești oameni sunt strămoșii mei, nu niște personaje ficționale sau niște plăsmuiri fantastice. De aceea e și important că le-am recuperat, cât am putut, trecutul, că am devenit arhivarul existențelor lor. Nefiind creații ficționale ale mele, ci oameni reali, nu-i pot schimba după cum vreau eu, cu omnipotența unui creator de proză. Ia să-l fac eu pe acest strămoș bogat dar zgârcit, iar pe soția lui victimă sentimentală, ca în Balzac... Nu, eu am căutat ca un arheolog orice element sau aspect legat de viețile lor; și am găsit destule, datorită digitalizării unor biblioteci și arhive, inclusiv registre de cimitire. În general am un respect sacrosanct pentru Realitate, tocmai fiindcă sunt obișnuit, ca un critic literar, să "consum" și să interpretez ficțiuni. Așa cum alții, citind, vor să evadeze și să se piardă în ficțiune, eu vreau să trag în piept aerul tare al realității, să nu o amestec cu propriile proiecții și reprezentări, ci să o pipăi, vorba poetului, dar fără să urlu: este. Când mai găseam ceva legat de Taitbout într-o arhivă digitalizată, asta făceam: îmi șopteam fericit "da" și le mângâiam cu privirea viețile.
Ca să închei "runda" mai aruncând o săgeată veninoasă către insuportabila vară bucureșteană de care în fine am scăpat, mă gândesc acum cât de plăcut e în iulie-august și cât de melancolic este în septembrie în Parisul strămoșilor mei... Oamenii se plimbă relaxați prin minunea aceea de oraș, chiar și turiștii par mai puțin agasanți decât în alte părți; și undeva aproape de Opera Garnier, cea pictată pe dinăuntru de Chagall (știu că vă place marele pictor), e o stradă pe care am căutat-o și am mers cu tot familionul într-un an. Este o stradă pe care scrie Realitate, nu Ficțiune, iar realitatea aceasta pariziană are și un nume: Rue Taitbout.
(Sursa: connaissancedesarts/chagall/le-plafond-de-lopera-de-paris)
(va urma)