Daniel Cristea-Enache: În ziua aceea era o căldură teribilă, ca și azi, ca în fiecare iulie în Bucureștii al căror asfalt se topește. Nu întâmplător Maiorescu și alții, pe timpul verii, plecau din țară într-o vacanță prelungită în Occident, revenind toamna, când se putea din nou respira în Capitala prăfoasă a României; și când începea viața universitară și cea parlamentară.
În casa din Strada Toamnei unde fuseseră chiriași și plecaseră era umbră (copacii din orașul nostru n-au fost chiar cu toții tăiați pentru a se planta în locul lor blocuri), dar cu toată umbra curgeau pe mine apele și eram deosebit de enervat că trebuie să aștept după un vecin care defectase un robinet. De fapt un robinet al chiuvetei de la baie era dinainte defect, dar vecinul, ca să-mi arate că e defect, răsucise de el și-mi "demonstrase" evidența. A început să curgă acolo un firicel de apă gălbuie, și nu se mai putea opri, de ce?, fiindcă robinetul era defect.
O "lecție" de un absurd desăvârșit. Probabil vecinul binevoitor avea mult timp la dispoziție, fiindcă Timpul era pentru el o buclă, un cerc ca-n proza fantastică a lui Eliade. Dar eu am făcut mari eforturi să-mi stăpânesc enervarea, mai ales că de acum trebuia să aștept întoarcerea vecinului, care plecase la el acasă... să aducă scule să repare robinetul. Cel mai adormit melc din lume ar fi venit mai repede înapoi decât vecinul pornit după scule, care părea a parcurge un drum inițiatic, plin de capcane, amânări și întârzieri, până în fundul curții. Acum înțeleg prea bine de ce s-au întâmplat toate acestea, cum am înțeles și de ce visam în mod repetat pivnița. Dar atunci nu înțelegeam cu ce am greșit eu pe lumea asta să aștept un domn care a defectat robinetul deja defect și care părea să treacă prin deșert până să vină înapoi cu sculele, de la casa lui vecină de vecin din vecinătate. M-am gândit la "căldura mare" a lui Caragiale și am început să mă înveselesc de absurdul evident al situației. Întotdeauna, cu firea mea pozitivă și optimistă, accept ceea ce mi se întâmplă, pentru că și dacă nu accept, tot aia e. Că sunt eu enervat, că nu sunt, vecinul tot nu apare cu sculele din fundul curții, așa că mai bine să mă amuz...
Amuzat, deci, cât de cât, am dat o raită pe Facebook, pe smartphone, și am văzut că prietenii nu prea erau activi. Parcă toată lumea dormea atunci, în real (pun prinsoare că vecinul trăsese un pui de somn, secerat în pat în drumul lui după scule) și în virtual. Eram într-o casă veche, casa bunicilor mei, pe care eu o știam magică-minunată, ca în copilăria mea, când ei trăiau, și care acum era într-o anumită delabrare după plecarea unor chiriași. Dacă aș fi văzut pe acolo un Pronto aș fi început neîndoielnic să curăț mobilele acelea pline de praf; și dacă n-ar fi fost căldura insuportabilă de iulie bucureștean aș fi deschis larg toate geamurile, să intre aer în casa bunicilor mei. Nu sunt un fanatic al curățeniei, dar se întâmplă să mă sufoce niște camere (fie și ale bunicilor mei) unde nu s-a mai dat demult cu mătura și cârpa. Sunt alergic la acarienii care trăiesc ca-n sânul lui Avraam în asemenea case nelocuite și necurățate; astfel că, având la îndemână armele necesare (Pronto, mătură, cârpă, găleată), aș fi pornit la luptă. Wishful thinking... Robinetul era defect și nu curgea apa, fiindcă vecinul oprise apa de la nu știu ce țeavă ca să nu curgă, robinetul fiind defect. Absurd compact, perfect.
Stimată doamnă Profesoară, pare că mă lungesc acum cu explicațiile și procedez ca un scriitor, prin "dilatare" epică, dar adevărul adevărat e că rezum tot "desfășurătorul" acela aberant, suprarealist, și mai "sar" din episoadele care se repetau ori se topeau unu-n altul. Vecinul, ia-l de unde nu-i, pe Facebook feed-ul meu era plin de reclame stupide, as usual, în timp ce prietenii probabil se odihneau frumușel după rulourile și jaluzelele lor, într-o răcoare binefăcătoare; iar eu stăteam aici ca o victimă de lux, înconjurat de acarieni, având numai o batistă cu care mă ștergeam de transpirație. Nu aveam ce face. Trebuia să am răbdare, să aștept să se scurgă Timpul acela înnebunitor de lent.
Și totuși, aveam ce face, iar spiritul meu aventuros, imaginativ, nu doar comod și burghez, m-a făcut să-mi înfrâng sila de acarieni (nu e de glumă cu bestiile astea mici, până la tratament nu-mi mai puteam ține cursurile, tușeam încontinuu din cauza lor) și să mă uit prin biblioteca bunicilor. A fost emoționant să redescopăr unele dintre cărțile pe care le știam de când eram mic (de pildă Ion de Rebreanu în prima ediție, cea din 1920), amestecate cu unele mai noi, abandonate de chiriași; dar le priveam de la o mică distanță, prudent, fără să le ating. Am "flanat" pe lângă mica bibliotecă a bunicilor și apoi am ajuns în fața unui bufețoi pe care de asemenea mi-l aminteam din copilărie. Aș zice "scrinul negru" ca la Călinescu, dar eu nu fac proză ca "divinul critic", astfel că sunt denotativ și las cititorul să pună el conotațiile și simbolurile și referințele livrești. Era și este un bufet masiv, un bufețoi, de o culoare incertă (știați că mulți bărbați, printre care și eu, nu cunoaștem culorile?) și care stătea nemișcat în fața mea, plin probabil de "troace", cum ar spune soția mea, și de acarieni. Bufețoiul, cumva, părea că mă sfidează și m-am gândit să-l las în plata Domnului și să mă întorc la bibliotecă să răsfoiesc cărțile pline, și ele, de praf. Timpul stătea de multișor în loc, dar vecinul, fiindcă trecuse deja o veșnicie de când plecase, trebuia să vină cu sculele. Eram întors cu totul spre camera cu biblioteca și urma să intru în ea să mă uit iarăși la cărți. Dar în ultima clipă, ceva m-a oprit.
Fără să-mi explic propria comportare, m-am dus glonț la bufețoi să-l deschid. Ei, ghinion! Bufețoiul era închis, iar cheia lipsea. Atunci am lăsat baltă biblioteca și m-am ambiționat cum fac la jocul meu de strategie preferat, Age of Empires. Când îmi intră ceva în cap, nu mă las bătut cu una, cu două. E o chestie de onoare să nu cedez, astfel că, așa cum la Age of Empires am stat o zi și o noapte, în fața calculatorului, să-i înfrâng pe Marcus Antonius și Cleopatra, acum eram chitit să găsesc cheia bufețoiului. N-a durat decât cinci minute și am găsit-o într-un sertăraș (la fel de nevizitat de cârpă și de Pronto). Am luat-o, am deschis bufețoiul și au căzut pe jos niște bulendre sau niște "troace", cu termenul Alinei. "Troace" desemnează conform DEX și încălțămintea "veche, uzată, lăbărțată" - și chiar un asemenea pantof vechi a căzut pe podea din bufețoi. Cu silă, l-am vârât la loc și am dat să închid ușa la bufețoi, for ever locked, dar Dumnezeu m-a oprit iar și m-a făcut să mă uit în obscuritatea aia puțin mai în spate. Îndărătul pantofilor vechi și uzați era un sul mare, pus orizontal, pe fundul bufețoiului, și pe care nu-l văzusem mai devreme dincolo de boarfe.
Atunci am știut.
Dinainte să iau sulul mare în mâini și să-l desfac, am știut că e o hartă veche, cum sunt hărțile pe care le contemplu fascinat prin anticariate și târguri de vechituri. Ia să vedem ce oraș avem aici și din ce secol, îmi spuneam încântat, îndreptând cu palmele sulul...
Bineînțeles însă că nu știam nimic și că știința mea, pusă cu italice, era complet iluzorie. Cu litere drepte, numai Dumnezeu știe totul. Uneori o mai nimerim și "cunoașterea" noastră se suprapune pentru o secundă revelatorie cu cunoașterea Lui, dar de cele mai multe ori nu știm nimic.
Sulul nu era o hartă veche cu un oraș sau o țară dintr-un secol trecut. Dar când am văzut, cu uluire, ce era, am uitat instantaneu de toate hărțile. M-am dus repede lângă un geam unde era ceva lumină să văd mai bine. Oare era adevărat ce mi se întâmpla, oare chiar asta găsisem în bufețoi dincolo de pantofii respirând un aer vechi?
Da, era adevărat. Sulul era - și este - nici mai mult, nici mai puțin decât Diploma de absolvire a străbunicului meu, baronul Maximilian Victor Heinrich von Rampach, emisă de Politehnica din Zürich pe 28 martie 1878, cu 140 de ani în urmă.
Peste câteva minute vecinul a reapărut din fundul curții și al lumii, senin de parcă nu lipsise atâta vreme; a început să repare robinetul și să-mi povestească o istorie de-a lui... Mă străduiam să-l urmăresc politicos, dar mintea mea era absorbită, confiscată, parcă lipită de Diploma străbunicului și de istoria familiei mele bătând tare, ca o inimă, în ea.
Mai exact, erau două inimi acolo: una a familiei Von Rampach (din care se trăgea tatăl străbunicului) și alta a familiei Taitbout-Marigny (din care se trăgea mama lui). Iar de a doua familie nobilă eu aflam chiar în ziua aceea ciudată, bouche bée, perplex de cum a dat trecutul peste mine.
- Scuze, vecine, ce spuneați?
(va urma)