Diana Serena Bunea: Privind poza bunicii pe care o postați adesea pe Facebook, regăsesc aceleași trăsături, aceeași lumină în ochi în chipul Dvs. și al Iuliei. Vă simt ca o "prelungire" a mamei și a bunicii.
De curând Iulia, fiica Dvs., a absolvit Colegiul German "Goethe" cu rezultate excepționale încununate de rezultatul remarcabil obținut la Bacalaureatul German. Iată că ereditatea își spune cuvântul, Iulia face cinste cu brio Mamei și strămoșilor nobili! Felicitări!
Cum ați aflat despre strămoșii Dvs. nobili, în ce împrejurare?
Daniel Cristea-Enache: Cum se știe, băieții seamănă cu mamele și fetele cu tații, deci nu e surprinzător că eu semăn cu mama; și nici că Iulia seamănă cu mine.
Mărturii pentru prima asemănare nu prea mai are cine să depună; în afara fratelui meu mai mare, nu mai sunt "martori", fiindcă au murit cu toții: tatăl meu, părinții adoptivi, bunicii materni și paterni, un unchi, fratele mai mic al mamei... Datorită Facebook (fiindcă ați adus vorba despre fotografia bunicii postată de mine), am intrat în legătură cu câteva Doamne care au cunoscut-o bine pe mama, fiindu-i colege de liceu la Focșani sau de facultate la București. Două dintre ele, fiind din Focșani, au cunoscut-o bine și pe bunica, mama mamei, care era o profesoară de Biologie foarte respectată în oraș. Ceea ce m-ar bucura tare mult ar fi ca asemănarea mea cu mama să fie, dincolo de trăsăturile fizice, una "interioară", de temperament și caracter, de suflet și minte. A fi moștenit cumva o parte din sufletul și mintea, amândouă excepționale, ale mamei mele ar fi o supremă împlinire pentru mine. Pe de altă parte, îl moștenesc și pe tata, care avea cel puțin două însușiri trecute și asupra mea: era un om curios, căruia îi plăcea să descopere lucruri noi, să învețe, să afle (me too); și era totodată un om foarte sociabil, care nu fugea de oameni, precum interiorizatul Valeriu Cristea, ci le căuta compania și se bucura de ea. Sociabilitatea aceasta o văd și la mine uneori, "temperată" însă alteori de pornirea contrară, aceea de a sta eu cu mine însumi, cu gândurile și sentimentele mele, "departe de lumea dezlănțuită". Sunt deci un om sociabil întors către el însuși, un mic paradox.
Pentru a doua asemănare, a Iuliei cu mine, sunt însă multe dovezi și o grămadă de martori oculari, cel mai important fiind Alina, soția mea și mama ei. Ea regăsește zilnic la fata noastră gesturi, reacții, idei, impulsuri, cuvinte și expresii, "ticuri" pe care le am și eu, ba chiar, cum să zic?, un mod de a gândi și un fel de a simți care mă caracterizează. Au trecut toate la Iulia, fără ca eu să fi avut vreun merit în această privință, fiindcă nu i-am spus vreodată: "să faci așa fiindcă așa am făcut eu". Moștenirea aceasta genetică (eu ca moștenitor al mamei și Iulia ca moștenitoare a mea) este evidentă. Dar, cum spuneam, nu mă surprinde, fiindcă băieții seamănă cu mamele lor și fetele cu tații lor.
Mai curios îmi pare ceea ce ați observat și Dvs., și alții: și anume trăsături fizice asemănătoare și un aer comun la bunica mea maternă Niculina Evdochia, la mine și la Iulia. Puse una lângă alta, o fotografie a bunicii de când era elevă de liceu și una a Iuliei la aceeași vârstă par còpii ale aceluiași portret. De asemenea, o fotografie a mea de când eram mai tânăr și una a bunicii arată o asemănare izbitoare, deși ea era o veritabilă frumusețe feminină, iar eu, un bărbat care (cum știm din înțelepciunea populară) nu trebuie să fie decât un pic mai frumos ca Dracu'. Iată deci că regula moștenirii "în L" nu se aplică și în cazul bunicii. Cu ea ar fi trebuit să semene băiatul ei, adică unchiul meu, fratele mamei, și în niciun caz eu, al cărui "L" ar fi dus "în sus", prin mamă, către bunic. Bref, eu nu ar fi trebuit să semăn după regulile moștenirilor și asemănărilor cu bunica; și nici Iulia. "Succesiunea" Bunicul - Mama - eu - Iulia a fost cumva "perturbată" prin substituirea Bunicului de către Bunică, pe întâiul palier generaționist.
De altfel, dacă tot am vorbit despre frumusețe, să spun că mi-a fost limpede încă din prima copilărie că eu nu fac parte din "clubul" frumoșilor, în care îi regăseam pe bunicul (pozele lui din tinerețe), pe tata, pe fratele meu mai mare. Deh, nu poți să le ai pe toate în viață, adică să semeni și cu bunica, moștenind sângele ei nobil, și să fii și frumos ca Rudolf Valentino, cum era bunicul. Dumnezeu împarte darurile; și eu sunt tare mulțumit de ce am primit, fiindcă frumusețea fizică trece, pe când o anumită conformație a sufletului și a minții - niciodată. Sunt fericit fiindcă semăn cu mama, care era o ființă excepțională, un fel de Zeiță, cum am numit-o; iar apoi, am căpătat ca un "bonus" această moștenire extraordinară a bunicii, care se trăgea din două familii nobile, Von Rampach și Taitbout-Marigny.
De primul nume de familie nobilă am aflat încă din copilărie, fără să înțeleg mare lucru. Auzisem din unele discuții ale părinților că tatăl bunicii materne, adică străbunicul meu, se numea Maximilian Von Rampach și era Baron. Era ceva legat și de Elveția: străbunicul acesta era elvețian și venise din Elveția. Mai multe nu mi-au spus nici mama, nici tata, nici bunicii materni, atunci când eram mic. E lesne de înțeles de ce. La finele anilor '70 oricum n-aș fi înțeles nimic, având 5-6 ani; iar în anii '80, când mai crescusem, Nicolae Ceaușescu intrase în faza lui de megalomanie naționalistă și contactele cu "străinii" erau suspecte din capul locului. Mai mult ca sigur, bunicii se temeau să vorbească despre asta, așa cum se temuseră în anii '50, în faza dură a epocii dejiste, când li se și luase averea: casa din Strada Toamnei, terenurile pe unde le aveau, o pădure (din câte am aflat mult mai târziu). Bunica era dintr-o familie de "burghezi", iar burghezia a fost distrusă odată cu instalarea comunismului în România. Tatăl bunicii, Baronul, Maximilian von Rampach, murise de ceva timp (e înmormântat la Cimitirul Sfânta Vineri), dar faptul că era baron, era elvețian și lăsase celor cinci fete ale lui o anumită avere îl făcea, post-mortem, de trei ori "vinovat". Era vinovat în ochii comuniștilor fiindcă era occidental, era nobil și era bogat, iar aceste culpe trecuseră asupra celor cinci fete, printre care, cea mai mică, bunica mea. Și ele erau la fel de "vinovate", și în anii '50, ai lui Stalin și Dej, când a venit epoca "eticii și echității socialiste" peste ele, și în anii '80, ai lui Ceaușescu, când acesta vedea "agenturi străine" peste tot. Nu e de mirare că nimeni nu mi-a povestit mai pe larg, în anii '80, despre străbunicul meu Von Rampach și rangul lui. Știam că a trăit pe vremuri un străbunic al meu, care era Baron și venea din Elveția - și atât.
A trecut timpul.
Acum câțiva ani, mi se repeta stăruitor un vis. Ar merita poate să vorbim la un moment dat și despre capitolul "oniric" al vieții mele, fiindcă tot ceea ce se repetă în vis și ca vis are, cum arată pe drept cuvânt psihanaliștii, o semnificație.
Ce semnificație avea faptul că visam atât de des pivnița casei din Strada Toamnei și un fel de galerii subpământene care porneau din pivnița aceea și se întindeau pe sub oraș? Fusesem de câteva ori, când eram foarte mic, în pivnița aceea, care mă fascinase atunci. De pe un holișor, se ridica un chepeng și apoi se coborau niște scări abrupte pentru a ajunge jos, de unde bunicii urcau cu borcane de murături and stuff. Aveam și noi la bloc o "boxă" lângă alte "boxe" unde unii vecini își țineau borcane asemănătoare și alte produse, ca într-o cămară. Dar pivnița casei din Strada Toamnei era mult mai interesantă în ochii copilului de atunci; adoram să cobor pe acele trepte abrupte, ajungând jos după ce fusese ridicat chepengul. Perfect explicabil că mă fascina acel spațiu "tainic" de sub casa bunicilor (casa lor naționalizată și unde bunicii, săracii, erau chiriași, după cum aveam să aflu mai târziu). Ce băiețel oare n-ar fi fost încântat să coboare în acea pivniță magică, misterioasă, plină de surprize și, poate, de comori?
Dar de ce am început să visez eu atât de des pivnița casei din Strada Toamnei la o vârstă adultă, mai exact, de pe la 40 de ani? Vechea fascinație din copilărie revenise, din regimul diurn, în cel nocturn și oniric, se mutase din realitatea altei vârste într-un vis de "om mare"? Și de ce visam, de fiecare dată, nu numai pivnița în care coborâsem pe vremuri, ci și acele galerii subpământene inexistente în realitate care în vis porneau din pivniță și se întindeau pe sub orașul București? Era o reminiscență de lectură, o imagine dintr-o carte citită? Ce era cu galeriile acelea din visul meu atât de des repetat? Și unde duceau ele?
Apoi, într-o lună toridă de vară bucureșteană, acum câțiva ani, am avut parte de o zi cu totul neobișnuită, magică, fantastică aproape ca-n proza lui Mircea Eliade. După cele ce am descoperit în acea zi uluitoare, ale cărei întâmplări și revelații le voi povesti în "runda" viitoare (ca Șeherazada), n-am mai visat niciodată visul meu cu pivnița casei din Strada Toamnei și cu galeriile subpământene care duceau pe sub orașul București. Ceea ce trebuia să aflu - aflasem, iată, după atâția ani... Visul meu și-a împlinit menirea și a dispărut.
(va urma)