Diana Serena Bunea: Ați mărturisit că Mama v-a introdus în universul liric arghezian, iubind lectura. Vă amintiți o poezie anume pe care obișnuia să v-o citească?
Puteți să ne dezvăluiți mai multe amănunte despre descendența nobilă din partea Mamei?
Cum ați resimțit pierderea Mamei?
Daniel Cristea-Enache: Clipa în care am aflat că Mama a murit a fost nu atât tristă, pentru mine, cât absurdă. Nu înțelegeam. Era vara lui 1981 și tocmai încheiasem clasa I. Am fost duși, eu și fratele meu mai mare cu trei ani, undeva, parcă la Snagov, iar apoi am fost aduși în grabă acasă. Mama lipsea. Unde era? A murit, mi s-a spus. Cum adică a murit? Și chiar dacă a murit, unde este? Știam deja că oamenii mor, dar moartea era ceva complet abstract pentru mine și nu făceam legătura între moartea mamei și absența ei de acasă. Rămăseserăm singuri, noi copiii, în apartamentul nostru din Militari; și umblam prin casă năuc. La baie am văzut trusa de farduri a Mamei, cu culorile ei rafinate - și abia atunci am înțeles. Era o trusă dreptunghiulară, foarte elegantă, ca și cea care până mai ieri o folosise și care fusese mama mea. Îl revăd acum pe copilul de șapte ani, mergând cu un nod în gât în camera lui, și sunt mândru de el că s-a abținut să plângă.
Se spune că viața fiecărui om poate fi împărțită în cicluri de câte șapte ani, că noi înșine ne schimbăm de la un ciclu la altul. Dacă e așa, primul ciclu al vieții mele a fost al Mamei. Pe Tata aproape că nu-l țin minte de atunci, din primii mei ani: îmi amintesc un om mare, care se apleca uneori spre mine, de care mi-era alteori frică, și cam atât. O singură amintire am cu el de când eram foarte mic. Dar ce amintire!... Este din seara cutremurului din 1977. Fiind mic (aveam pe atunci trei ani, Mama încă trăia), în acea seară de martie dormeam cu fratele meu în patul părinților noștri. Patul conjugal, care mai târziu avea să fie așezat paralel cu ușa, era deocamdată perpendicular pe ea - astfel că, dacă ușa de la dormitor era deschisă, puteai vedea holul care mi se părea foarte lung. Era luuung. (Acum este un biet hol, un holișor.) M-am ridicat deodată în capul oaselor și l-am văzut, pe holul luuung, pe Tata. Venea spre noi, dar într-un chip foarte ciudat. Se rezema ba de un perete, ba de altul, neputându-se ține pe picioare. Am fost mult mai târziu pe un feribot în tangaj și în ruliu, care mergea de la Helsinki la Talin, în Marea Baltică, m-am simțit oribil, dar n-a fost mai înspăimântător decât imaginea aceea mișcată din martie 1977 pe care nu puteam nicicum s-o înțeleg. Ce era cu Tata? De ce venea spre noi lovindu-se de pereți și strigând niște cuvinte mute? Visam? Ne-a luat în brațe și ne-am trezit afară, în fața blocului, alături de o grămadă de oameni mari și copii. Apoi s-a rupt filmul. E una dintre cele mai intense amintiri cu tatăl meu, alergând neputincios și viteaz prin holul luuung spre copiii lui, în oribilul cutremur din București, 1977.
Cei șapte ani cu Mama au fost de o blândețe și o grație minunate. În "runda" anterioară am evocat două scene dure, dar ele mi-au rămas în memorie tocmai fiindcă m-au șocat. Au fost niște întâmplări izolate și povestea cu jucăria, și cea cu chibritul aprins. Ele sunt ca niște ace care mă înțeapă încă, înfipte însă în pernița moale, de un alb curat și strălucitor, a primei mele copilării ghidate și ocrotite de Mama.
Ea își "făcuse mâna", cum se zice, cu educația fratelui meu mai mare; eu eram al doilea copil, și se simțea deja experiența maternă. Din nou văd paralela cu copiii Alinei și ai mei, vingt ans après. La Matei, când l-am adus de la Maternitate, ne uitam ca la o icoană și ne era frică să-l atingem, să nu-i rupem ceva. La Iulia, știam exact ce avem de făcut și chiar ne amuzam amintindu-ne, în timp ce o înfășam sau o îmbăiam, ce părinți comici fusesem. Mama era oricum hiperinteligentă, iar educația primului copil îi dăduse un know-how incomparabil. Avea deja o "filieră", o "rețea" de vecine, rude, prietene, foste profesoare, colege cu care mă intersectam când trebuia să mă lase singur. Vecinii de dedesubt, de la etajul doi, erau niște bătrânei foarte drăguți (Bătrânei? Poate aveau 40 de ani, dar la 5 ani toți ți se par mari și bătrâni), care îmi dădeau un compot gros din cămară și o dulceață divină servită ca la boieri, într-o farfurioară classy. Nu știu exact ce căutam acolo la ei, la "bătrânei", ori luam cheia, ori dădeam cheia; dar sigur nu eram pe cont propriu și la cerșit compot și dulceață, ci urmam indicațiile precise ale Mamei. Cu ea mergeam să luăm mărțișoare când venea 1 Martie, dar nu le cumpăram, ci ajungeam la o Tanti sau mai multe care erau profesoare în activitate ori pensionare; ele posedau o grămadă de mărțișoare primite de la elevi, iar Mama și cu mine eram invitați să alegem ce ne place, pentru ca apoi să le dăruim de 1 Martie Doamnelor și fetelor.
Din păcate, felul de a fi al Mamei, de a-și face datoria profesională cu asupra de măsură, o ținea destul de mult departe de casă și de mine, mezinul ei. Ea era meteorolog și în anii aceia meteorologii erau cumva obligați să apară la TV să prezinte vremea, ceea ce mama nu voia. Pe un vecin de bloc, meteorolog și el și prieten de familie, îl vedeam adesea la TV spunându-ne dacă va fi soare sau că va ploua, probabil. Ca să nu ajungă la TV, mama s-a mutat de unde lucra tocmai la stația meteo din zona aeroportului Băneasa (la aeroport am ajuns și eu o dată, dus de ea la o serbare de "Moș Gerilă", și am văzut fascinat un avion pe dinăuntru). Să ajungi din cartierul Militari tocmai în Băneasa mi se pare complicat și azi, când am mașina în fața casei. Ei bine, mama făcea drumul acesta atât de lung zilnic, dus-întors, mergând dimineața foarte devreme la serviciu, cu un autobuz special, și de acolo întorcându-se după-amiază acasă, unde o așteptau un soț obosit și el de propriul serviciu și doi copii mici, doi băieți plini de energia vârstei. Un program absolut infernal, asumat de Mama cu zâmbetul pe buze și cu distincția ei de Zeiță. (Un pic mai târziu, când m-am pasionat de mitologie, mi se părea că mama mea semăna cu Diana, Afrodita și Atena simultan! Abia de câțiva ani încoace, descoperind din ce familie veche și nobilă se trăgea, am înțeles că avea o distincție moștenită. Era moștenirea Bunicii, mama ei, care la rândul ei avusese o bunică nobilă - vom discuta altădată, dacă sunteți de acord, subiectul acestei descendențe nobile, care e un adevărat roman...) Acest program cotidian, casă-serviciu-casă, Militari-Băneasa-Militari, îi devora și resursele fizice, și timpul petrecut cu noi.
Nu știu deci când mai găsea timp să stea și cu mine, dar reușea. Mergeam la Cofetărie și mă învăța cum să iau ultima bucățică de prăjitură, cu lingurița, fără să mă ajut cu mâna cealaltă. Mergeam la un magazin cu cafea (încă se găsea cafea, nu înnebunise complet Ceaușescu) și ne fremătau amândurora nările de aroma cafelei proaspăt măcinate pentru noi. Mă lăsa la o coadă și mergea la alta, iar apoi apărea la fix, exact când începeam să mă îngrijorez că, ajungând în față, nu știu ce să-i spun vânzătoarei. Discuta cu mine pe îndelete performanțele unei colege de clasă, care învăța, oroare!, mai bine ca mine, ca să mă ambiționeze, cam cum a făcut recent Arteta după o înfrângere a Arsenalului, punându-le jucătorilor săi înregistrări cu exploziile de bucurie ale adversarilor. Din fericire, fetița-care-învăța-mai-bine-decât-mine s-a mutat din clasa noastră și am scăpat de termenul de comparație defavorabil.
Când eram foarte mic, încă la creșă, mă lua să culegem de pe gardul curții din fața blocului nostru (casa cu curte urma să fie demolată după proiectele macro ale aceluiași Ceaușescu și să se facă acolo o parcare înconjurată de blocuri) niște frunze de viță de vie, cu care probabil făcea sarmale. Tot în fața blocului, la scara noastră, când eram mic-mic, mă depunea pe un fel de covoraș colorat, foarte moale, pe care stăteam și mă jucam cu fetițele, ca un îngeraș căruia nu i se mai găseau aripile și era răsfățat de toți, în compensație. Ulterior, "îngerașul" a început să se joace elasticul, pe ciment, tot în fața scării blocului și tot cu fetițele, cele mai bune învățătoare din lume, din toate timpurile.
M-ați întrebat ce poezie am învățat cu Mama. E celebra Zdreanță a lui Arghezi, care îmi plăcea la fel de mult ca volumele din seria Ciopârțilă de Tiberiu Utan. Mergeam cu Mama de mână, pe undeva pe lângă Herăstrău, recitam Zdreanță, razele soarelui veneau pure și scânteietoare prin frunzișul copacilor (deci era vară, poate chiar ultima vară a Mamei), pe jos era piatră cubică (mai târziu se va turna asfalt), iar fericirea mea de atunci este indescriptibilă.
O ultimă scenă pe care pot să o evoc, și știu exact și de când este, e cea a mersului la creșă cu Mama de ziua mea, când împlineam trei ani. Suntem în februarie 1977, Mama ține într-o mână tortul, iar cu cealaltă își ține odorul predispus la năzbâtii, și mergem împreună spre Creșă, unde voi fi sărbătorit, pe un drum format din pietre mari, pătrate, prin spatele unui bloc. Eu sar din piatră-n piatră ca un căprior, dar Mama mă ține strâns de mână astfel că sunt obligat să mă conformez mersului și ritmului ei. Pasul ei, logic, e mai mare, astfel că salturile mele de copil răzgâiat și mersul ei se potrivesc. Facem echipă bună.
Oricum, știe deja că indiferent ce pedagogie ar folosi cu mine (și cu tot know-how-ul ei educațional), nu poate să mă schimbe prea mult, fiindcă sunt încăpățânat exact ca ea; iar asta îi dă un sentiment de mândrie. Chiar și atunci când mai îmi face câte o observație, zâmbește într-un fel anume. Sunt copilul ei. E Mama mea.
(va urma)