Diana Serena Bunea: Cum era Mama în ochii copilului de 6, 7 ani? Ce amintiri, momente, clipe păstrați despre ea din anii copilăriei? Imaginea Mamei peste ani s-a schimbat? Există un parfum, o melodie, un vers care învie amintirea Mamei? Era Luminița "plină de minunății" așa ca la Creangă? Ce calitate sau trăsătură moșteniți de la Mama?
Daniel Cristea-Enache: Mama a murit în vara lui 1981, când eu eram spre finele clasei I, fiind una dintre victimele Decretului ceaușist care "normase" natalitatea și scosese în afara legii avorturile. Fiecare familie era obligată să facă patru copii, iar femeile care rămâneau însărcinate dar nu voiau să mai facă alți copii (cazul mamei mele, care născuse deja doi băieți, fratele meu mai mare și cu mine) avortau în condiții clandestine, cel mai adesea dubioase, în afara mediului spitalicesc controlat de Miliție, Procuratură și, probabil, Securitate. Scene terifiante cu o asemenea femeie care făcuse un avort clandestin și apoi suferea îngrozitor acasă fără să se poată interna pentru a fi tratată apar într-un roman al Gabrielei Adameșteanu. Fiind un copil atât de mic în anul morții mamei mele, nu mi s-au relatat asemenea detalii înfiorătoare, dar mi le pot imagina.
Născută în 1946, în anul primelor alegeri postbelice câștigate - prin furt - de către comuniști, mama a murit în 1981, fără să mai apuce libertatea post-revoluționară. (Tata, născut în 1947 și mort de cancer în 1987, i-a împărtășit soarta.) Vorbim adesea despre istoria mică și Istoria mare, într-o paralelă de multe ori cu efect retoric. Dar eu văd Istoria mare "pe viu", nu ca pe un exercițiu de retorică: mama și tata au trăit, amândoi, în timpul unui regim totalitar, care a durat mai mult decât viețile lor. Mama a fost o victimă a nebuniei megalomane a lui Nicolae Ceaușescu, cu Decretul lui care a dus la apariția generației "decrețeilor"; așa cum părinții ei, bunicii mei, fuseseră victimele dejismului, cu naționalizarea și confiscarea proprietăților din anii '50, ei fiind considerați niște "burghezi" a căror avere trebuia etatizată, mai pe șleau spus, furată. Cu toate acestea, cât au trăit, mama și bunicii mei nu mi-au vorbit niciodată despre aceste lucruri, despre aspectele așa-zicând politice, ideologice, care imprimaseră un anumit curs vieților lor. E drept că la numai câțiva ani, câți aveam, nici nu puteam înțelege asemenea lucruri. Înțelegeam însă, în alte feluri, că mama era cumva diferită, și față de tata, pe care-l iubeam la fel de mult, și față de alți oameni mari pe care îi cunoșteam. Mama mea era altfel.
În primul rând, în biblioteca noastră de acasă, erau destul de multe cărți în franceză, pe care le citea și recitea numai ea, și pe ale căror pagini își trecuse numele, scris caligrafic. Apoi, avea pasiunea de a mă ajuta să-mi învelesc abecedarul și caietele de școală într-o hârtie movulie și de a scrie - tot caligrafic - pe ele numele meu. Era așa de pasionată de chestiile acestea încât, în loc să mă ajute pe mine să fac cele cuvenite, le făcea ea sub ochii mei. La un moment dat m-a ajutat să desenez un urs pentru nu știu ce ocazie școlară, iar "ajutorul" mamei a devenit o operă de artă complet independentă de talentul meu, cât era, la desen. Mama a muncit o zi întreagă la ursul ăla și a ieșit, probabil, cel mai frumos urs desenat din întregul cartier Militari. Când am venit altă dată de la școală și i-am spus că am luat nota 9 (și nu 10, ca de obicei), fața ei frumoasă, fină și altfel, s-a adumbrit. Mama a suferit pentru acel 9, a luat-o "personal", cum spunem noi azi, astfel că am priceput: dacă vreau să fie bucuroasă și veselă, nu cu 9 trebuie să vin acasă. Ea însăși fusese o elevă premiantă, o studentă eminentă. N-am idee dacă bunica de sânge nobil îi inoculase apetitul acesta pentru performanță sau și-l descoperise și dezvoltase singură. Cert este că mama voia să fie perfectă; iar pentru mine voia același lucru.
Avea o pedagogie cvasi-spartană, pe care eu, milos de felul meu, n-am vrut, mult mai târziu, să o reeditez cu copiii mei. Două scene dure mi-au rămas în memorie. Într-una, după ce mă jucasem cu mai mulți copii într-o familie la care fusesem în vizită, luasem cu mine o jucărie, o mică panteră neagră (țin minte totul, atât de jenantă a fost scena), un fleac de jucărie minusculă, dintr-un plastic ordinar. Mama a descoperit-o și m-a moralizat îndelung, apoi m-a târât înapoi la familia deposedată de către mine de pantera neagră și m-a pus să o restitui, într-una dintre cele mai greu suportabile scene. Familia panterei plângea cot la cot cu mine, dar mama, ca o Zeiță a Dreptății, nu s-a lăsat până nu s-a convins că am înțeles că nu mai trebuie să pun vreodată mâna pe ceva ce nu-i al meu.
În a doua scenă, mi-a retezat la fel de brutal o carieră de piroman. Descoperisem chibriturile și cum se folosesc ele și am dat foc la niște ziare în bucătărie, venind imediat tare bucuros să-i spun mamei: "Vino repede să vezi ce frumos arde!...". Pentru contextualizare, să menționez că am fost un copil tare neastâmpărat. Ei bine, estimarea mea a fost complet greșită în situația aceea. Nu numai că mama nu s-a bucurat câtuși de puțin că ard așa frumos ziarele (după cum se extazia estetic G. Călinescu că ard niște sonde); dar, cu o severitate care-mi dă și azi fiori, a mimat că mă va arde cu un chibrit. Am început să urlu de am sculat tot blocul, simțind la propriu cum ard ca o torță și mă fac scrum, deși mama ținea chibritul fatidic la o anume distanță de piciorușele mele în pantaloni scurți. Noroc că funestul chibrit a ars înaintea mea și s-a încheiat această scenă teribilă, cu promisiunea, ce zic promisiune?, făgăduința mea fierbinte că n-o să mai dau foc la nimic niciodată. Cred că aveam 3 ani. Mama m-a luat în brațe și am bocit nițel împreună. Efectul acestei pedagogii e că nici în ziua de azi, la 49 de ani, nu știu să fac un foc de lemne...
Cu toată această educație simili-spartană, nu țin minte ca mama să mă fi bătut vreodată, deși se vede cu ochiul liber că uneori o meritam. Tata m-a bătut ceva mai târziu, când mama murise, dar foarte rar și numai când făceam câte o boacănă prea de tot, care nu putea rămâne nepedepsită. Tata era mai îngăduitor și, în orice caz, mai puțin atent și vigilent decât mama. Dacă e adevărat ce se spune, că acei "șapte ani de acasă" sunt temelia oricărei educații și se dovedesc decisivi pentru evoluția existențială ulterioară, atunci este limpede că eu am avut o educație perfectă în primii mei șapte ani, de ce perfectă?, fiindcă mi-a făcut-o mama, care era o perfecționistă.
Mă uit pe Diploma ei de Bacalaureat, de la Liceul "Unirea" din Focșani, emisă cu 10 ani înainte să mă nasc eu, în 1964, și văd niște medii, în anii de liceu și la Bacalaureatul propriu-zis, care dau un fel de vertij. Observ și câte un 9 care i-a "stricat" Perfecțiunea și a condus la media 9,66 la Desen - și înțeleg retrospectiv istoria cu Ursul de Aur desenat pentru mezinul familiei. Mama avea o ambiție care o făcea să lucreze asupra ei înseși până când reușea ceea ce nu reușise; iar această ambiție mi-a transmis-o și mie, mai întâi prin sânge, apoi prin efectul tristeții ei subite, despre care am vorbit, și pe care voiam să o risipesc. Zău așa, de ce să nu mă străduiesc să învăț și mai bine, să iau mereu 10, pentru ca mama mea să zâmbească fericită? La mine, ambiția aceasta moștenită ori transmisă "coabitează" cu un jemanfișism care nu știu exact de unde vine, dar e și el prezent și distinct. Ba muncesc de uit de mine, ba nu-mi vine să fac nimic și las mintea să bată câmpii și coclaurile. La mama, însă, erau numai din acestea: ambiție, determinare, perfecționism, voință de a face totul la superlativ. Și chiar așa și era ea, o Mamă și o Femeie au superlatif.
Erau fericiți împreună ea și tata, după câte îmi dădeam seama, dar o dată s-au certat vreo jumătate de oră, cu cuvinte pe care nu le înțelegeam. Tata zicea una, mama zicea alta, și cel care a cedat în confruntare a fost tata, pe care l-am văzut ieșind din dormitorul lor și bodogănind pe hol - "încăpățânată femeie" -, dar cu un zâmbet ușor, de parcă era mândru că femeia lui este așa încăpățânată.
Seiful meu de amintiri cu mama are, hélas!, atât de puține secvențe (le voi evoca), încât ele sunt prețioase ca niște lingouri de aur. Stocul lor e limitat, iar aerul e același. În absolut toate, mama este tânără (avea 35 de ani când a murit), frumoasă la modul sofisticat al actrițelor din filmele franțuzești, cu o privire mândră și cutezătoare și cu ochi căprui pe care mi i-a dat și mie (fratele meu l-a moștenit pe tata, amândoi cu ochii albaștri). Mama mea e forever young, ca o zeiță aflată în afara timpului.
(va urma)