Diana Serena Bunea: Proiectul acesta literar pare încă neverosimil pentru mine. Vă sunt recunoscătoare pentru onoarea pe care mi-o faceți, stimate domnule Profesor Daniel Cristea-Enache, acceptând invitația mea de-a intra în dialog, de a începe o serie de convorbiri, prin care să conturăm pas cu pas un tablou cvasi-complet al nuanțelor, contrastelor și adâncimilor, complexității personalității Dvs., breaking through the final frontier.
Personalitate distinsă a scenei literare românești, vă remarcați printr-o activitate asiduă în domeniul criticii și istoriei literare românești contemporane. Absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității București ca șef de promoție, doctor în filologie Summa cum laude cu o monografie excepțională dedicată lui Ion D. Sîrbu, sunteți în prezent conferențiar la aceeași Facultate. Autor prolific, cu o operă ce numără 17 apariții editoriale și peste 1.000 de cronici literare valoroase, ați obținut numeroase premii și distincții literare.
Sunt convinsă că de acolo de Sus, Mama și Tata, Doina și Valeriu Cristea zâmbesc discret împreună, fiind mândri de realizările Dvs. impresionante. Vă propun, domnule Profesor, să ne întoarcem în timp, la Mama Dvs., "începutul tuturor începuturilor", așa cum o descrie poetul Grigore Vieru pe Mama. V-ați pierdut Mama la o vârstă nedrept de fragedă, iar câțiva ani mai târziu Tatăl. O evocați adesea atât de emoționant... Care este prima amintire cu Mama?
Daniel Cristea-Enache: Onoarea este de partea mea, stimată colegă de breaslă. Vă mulțumesc pentru inițiativa acestor Convorbiri și pentru aprecierile generoase. Cumva, trebuia să se întâmple: am făcut atâtea dialoguri, interviuri, convorbiri cu scriitori și critici literari, încât era imposibil să nu apară cândva și un fel de "răzbunare". Îmi era bine ca intervievator: eu eram cu întrebările de câteva rânduri, maximum 1 pagină, iar bieții scriitori și critici intervievați scriau pagini întregi pentru a-mi răspunde. Munca scriitorului este atât de grea, iar când el trebuie să scrie despre sine însuși, la persoana I, fără să construiască diferite personaje ficționale, se confruntă cu dificultăți și mai mari. Mi-a venit acum și mie rândul să-mi fie greu.
Prima mea amintire cu Mama este totodată și prima mea amintire. Marin Preda scria atât de frumos, memorabil-cristalin, în Viața ca o pradă: "Aventura conștiinței mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înțeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, ființe mari, așezate în cerc pe scaune mici și care se uitau la mine cu priviri de recunoaștere, dar parcă îmi spuneau cu ostilitate, te vedem, ești de-al nostru, dar ce faci?". Amintirea mea cu Mama este în schimb cețoasă, difuză și mai cu seamă confuză. Nu-mi dau seama dacă e vorba despre ceva ce am simțit atunci sau despre ceva ce mi s-a povestit ulterior, de către Mama și Tata, că aș fi simțit.
Dar cine poate povesti ce simte un altul, fie și băiețelul lui? Cine putea pătrunde în mintea și în inima mea mică, în percepțiile mele de la un an sau cât aveam atunci, pentru a povesti mai târziu ce am gândit și am simțit, iar eu să iau povestea altora (părinții mei) despre mine ca fiind "originalul" simțămintelor mele? Pe orice cale aș lua-o, istoria primei mele amintiri cu Mama devine complicată și obscură. Așa că, înainte să o iau logic, rațional, deductiv, e mai bine să spun ce am simțit.
Eram într-un pat mare, înconjurat de niște perne mari și albe, și mă zbăteam să respir, țipând aproape sufocat de ele. În memoria cărnii mele este încă senzația aceea de sufocare între perne, după cum e scrâșnetul insuportabil al lăzilor pentru pâine, pe ciment, din magazinele ceaușiste ale anilor '80. Când cineva scrâșnește ceva, orice, pe ciment, am o repulsie fizică, un simptom de scârbă corporală și lăuntrică, zgomotul respectiv impregnându-se pentru totdeauna în memoria mea auditivă.
Prima mea amintire nu este la fel de intens-dureroasă și nici atât de recurentă, dar ea se asociază cu spațiul intim, pe când cealaltă, dimpotrivă, cu spațiul exterior, cu "lumea", cu afară. La un an, sau cât aveam atunci, "lumea" mea era minusculă, iar pernele care ar fi trebuit să mă apere veneau peste mine și îmi luau aerul. Oare încă nu mă născusem?
Dacă aș fi scriitor și mi-aș permite luxul să inventez, aș putea face acum o poveste despre o amintire intra-uterină, despre ce am simțit înainte de a ieși la lumina vieții exterioare. Se îndoiește oare cineva că avem în carne și în memoria afectivă impresii dinaintea primei amintiri? Și că mamele au aceleași impresii adâncite în ele și atunci când copiii lor purtați odată în pântece au devenit ei înșiși oameni mari? Se îndoiește oare cineva că Fecioara Maria a suferit cu o intensitate insuportabilă pentru Fiul ei, carne din carne ei, răstignit pe Cruce? Despre Dumnezeu Tatăl am dubii că ar fi suferit la fel de mult, nu numai fiindcă nu era și nu este pământean, dar și fiindcă era în afară. În schimb, mama și fiul ei au suferit împreună, ea ca mamă a lui și el ca fiu al ei, legați pentru totdeauna într-un fel organic.
Să ies însă din acest ipotetic scenariu pre-natal, să accept că prima mea amintire nu a fost în pântecul Mamei și să mă concentrez asupra scenei cu pernele.
De unde știam eu că acelea sunt perne? Că poartă numele de "perne"? Evident, nu știam, fiindcă vocabularul a venit mai târziu, ca și precizia de a spune lucrului pernă pe numele lui "pernă". Abia mai târziu am învățat că perna e pernă, pantalonii sunt pantaloni și bucătăria e bucătărie. Când mă luptam cu pernele ca să ies din strânsoarea lor și să respir, n-aveam idee ce sunt și cum sunt numite. Ceea ce știu, cu siguranță, e doar că erau mari și veneau peste mine. Dar ce însemna pentru mine, la un an sau cât aveam atunci, "mare"?
Mare era orice - de la perna sau pernele care îmi luau aerul, la fețele părinților mei când se aplecau peste mine, la patul părinților în care eram în scena primei mele amintiri sau chiar pătuțul cu zăbrele de lemn în care stăteam de obicei. Totul, totul era mare, uriaș, enorm, de necuprins. Nu-mi puteam reprezenta ce anume era atât de mare, nu puteam nici măcar numi lucrurile sau oamenii care erau așa, dar simțeam probabil că acest ceva sau altceva enorm, de necuprins, putea să mă strivească. De aceea mă și luptam cu pernele venite asupra mea, ca să mă eliberez de strânsoarea lor, să respir, să ies la aer. Mă luptam, atât de mic, cu ceva atât de mare, care - adaug acum, cu nițică simbologie - ar fi trebuit, mic fiind, să mă apere și să mă ocrotească. Mă luptam cumva cu propria "armură", care uitase că trebuie să mă apere și mă strângea, și cu "scutul" meu care devenise alb și amenințător, o pernă funestă, din acelea cu care în filme cineva e sufocat de altcineva până își dă duhul.
Mai târziu mi s-a povestit ce se întâmplase. Era o petrecere la noi, gazdele și musafirii erau toți în sufragerie, iar eu fusesem lăsat în patul părinților, din dormitorul lor, frumos înfășat, dormind dus. M-au găsit roșu la față, țipând ca din gură de șarpe, într-o luptă confuză cu două perne (de ce erau două, totuși? întreb acum pe un ton paranoic-conspiraționist). Mama m-a luat imediat în brațe și m-a liniștit. Apoi am adormit la loc și am dormit dus, așa cum făceam deseori. (Și la altă vârstă a mea adormeam foarte ușor, inclusiv pe fondul unor sunete stridente, la un film sau chiar în tramvai, seara, când ne întorceam dintr-o vizită.)
Toate firele și întreg acest desfășurător descriptiv-deductiv conduc către concluzia că prima mea amintire cu Mama a fost rezultatul unui vis urât al unui bebeluș înfășat. Ce ne-am face oare fără coșmarurile noastre? Fără acesta, poate că eu nu mi-aș fi amintit în veci prima mea amintire, mai mult, poate că n-aș fi știut vreodată că e o amintire a mea, prima la rând, și anume asta.
Abia după mulți ani, când s-a născut Matei, primul nostru copil, am făcut și conexiunea logică. Trebuie să ai un copil ca să înțelegi. Privind un bebeluș care doarme "liniștit", nu vom ști niciodată ce este în mintea, în sufletul și în identitatea lui corporală, în lumea lui onirică și în amintirile care poate chiar atunci se formează. E ceva ce numai Dumnezeu știe, și poate nici El pe de-a-ntregul.
(va urma)