Diana Serena Bunea: Rămăsese că veți răspunde mai pe larg la întrebarea mea legată de interviurile Dvs. cuprinse în volumul Sertarul Scriitorului Român. O reiau: cine și ce anume v-a impresionat pe parcursul acestor dialoguri?
Daniel Cristea-Enache: Mai întâi de toate, m-a impresionat că doi mari critici literari cu care eu polemizasem au acceptat imediat să facem câte un interviu pentru Adevărul literar și artistic. E vorba despre Gheorghe Grigurcu și Nicolae Manolescu.
Cu primul, diferendul fusese pe linia despărțitoare dintre apolitismul și estetismul lui Eugen Simion, revendicat de la E. Lovinescu, și militantismul est-etic al lui Gheorghe Grigurcu, preluat de la fiica criticului interbelic, Monica Lovinescu. Eu eram pe atunci în "tabăra" lui Simion, de la revista Caiete critice (unde am fost și redactor), alături de fostul meu Profesor de la Facultate și, firește, de Valeriu Cristea, tatăl meu adoptiv. (Cu diferența importantă că Valeriu nu era câtuși de puțin apolitic, precum colegul său Eugen Simion, ci la stânga.) Războiul cultural dintre apolitism și anticomunism a durat mult, peste un deceniu, iar între Simion și Grigurcu, "pace" nu s-a mai făcut niciodată.
Cu atât mai mult m-a surprins faptul că eu, june critic din "tabăra" lui Eugen Simion, am fost acceptat în calitate de conlocutor de Gheorghe Grigurcu, adversar înverșunat al apolitismului lui Simion. Dar probabil că la fel de mult s-o fi mirat și Grigurcu de ineditul situației: cum, Dumnezeule, tocmai eu să-i propun să facem un interviu? Din aceste două stupefacții, depășite, s-a născut unul dintre cele mai frumoase și mai interesante interviuri din câte am realizat, de ce?, tocmai pentru că nu eram pe aceeași poziție. A fost un exemplu că doi critici din generații diferite și cu vederi deosebite, ba chiar divergente, pot dialoga.
Mai târziu, m-am gândit la acest precedent excepțional și am transformat excepția într-o carte întreagă: convorbirile mele cu Dan C. Mihăilescu au o aceeași gap între convingerile celui care pune întrebările și convingerile celui care răspunde la ele. Cu Grigurcu, diferența fusese aceea dintre un apolitic și un anticomunist. Cu Mihăilescu, deosebirea de vederi a fost între un liberal (eu) și un conservator (el). Revenind la cartea Sertarul Scriitorului Român, e un motiv de mândrie profesională, pentru mine, că în sumarul ei sunt interviuri cu cei doi adversari neîmpăcați, Gheorghe Grigurcu și Eugen Simion.
Dacă, așa zicând, cu Grigurcu polemizasem din cauza ideilor lui Simion, cu Nicolae Manolescu, diferendul tinereții mele a fost de dragul lui Valeriu Cristea. Cei doi critici, pe vremuri buni amici și colegi, se răciseră mai întâi din motive literare, iar apoi, după Revoluție, din motive ideologice. Valeriu devenise de stânga, cum spuneam, pe când Manolescu era de dreapta. Între Caiete critice și România literară era în plină desfășurare un alt "război" cultural, cu avantaj strategic pentru a doua revistă, care apărea săptămânal, pe când Caietele noastre, de câteva ori pe an. Înșir toate aceste detalii ca să se înțeleagă de ce eu, deși fusesem fascinat de Manolescu la Facultate, la Master, eram "cu arme și bagaje" împotriva lui și a tuturor celor de la România literară, care nu pierdeau parcă nicio ocazie să-l critice pe Valeriu al meu.
Mai apoi lucrurile s-au schimbat, Nicolae Manolescu a scris un articol extraordinar despre Valeriu, la moartea tatălui meu adoptiv (în 1999), pasiunile ideologice se temperaseră, vechile solidarități din epoca lui Ceaușescu fuseseră redescoperite. Manolescu a acceptat imediat să facem interviul pentru Adevărul literar și artistic și mi-a răspuns cu obișnuita lui eleganță la întrebări cvasi-impertinente, de care azi mă rușinez un pic. Tinerețea are multe daruri, dar moderația și echilibrul nu se numără printre ele. Cel puțin eu nu le-am avut.
M-a impresionat, de asemenea, Ștefan Aug. Doinaș, pe care nu-l cunoscusem decât ca scriitor de manual, autorul faimoasei balade Mistrețul cu colți de argint, pe care o studiasem, dacă nu mă înșel, în liceu. (Amintirile mele filologice din liceu sunt blurate de faptul, obiectiv, că Profesorul nostru Anton Chevorchian nu deschidea niciodată manualul.) Doinaș m-a primit acasă și am fost frapat de eleganța lui, nu vestimentară, ci gestuală. Era ca un om dintr-o altă epocă, a manierelor și a gesturilor curtenitoare, intrate în metabolismul scriitorului.
Și interviul cu el avea potențial de controversă: taman atunci Cristian Tudor Popescu scrisese un articol intitulat Nobelul românesc, cu care Doinaș polemizase. Iar eu mă găsisem să fac un interviu cu Doinaș în revista condusă de C.T. Popescu... Spre onoarea lui, ca de fiecare dată, redactorul șef al Adevărului literar și artistic a publicat interviul meu cu Doinaș fără nicio tresărire, deși tocmai fusese criticat public de către cel intervievat.
După cum se observă, interesul meu de intervievator viza nu numai intelectuali apolitici, cum mă învățase Eugen Simion, ci și dintre cei de dreapta, liberali, conservatori, anticomuniști: orientarea intelectuală dominantă în anii '90. Virgil Nemoianu, Mircea Martin, Ileana Mălăncioiu intrau în aceeași categorie. Nu știu ce mic demon al contradicției mă făcea să văd, fie și prin întrebări "apolitice" sau "stângiste", ce argumente aveau acești intelectuali de dreapta. Probabil voiam să hașurez tot spectrul ideologic, să sar dintr-o căsuță în alta, de la stânga la dreapta și retur, ca să se vadă că nu toți trebuie să gândim la fel și că diferențele, dimpotrivă, sunt bune și necesare într-un climat democratic. Și azi gândesc la fel: deși am propriile mele convingeri ideologice, nu le suspectez pe ale altora, diferite de ale mele, și nici nu citesc literatura prin prisma ideologică. Din acest punct de vedere, este o unitate de atitudine și de sens între intervievatorul de acum două decenii și mai bine și criticul de astăzi.
O excepție - fulminantă - de la categoria scriitorilor și criticilor literari de dreapta a reprezentat-o Nina Cassian. Rareori am cunoscut pe cineva care să mă impresioneze mai puternic, de la prima întâlnire, precum Nina Cassian. Scriitoarea, întâlnită de mine la Editura Fundației Culturale Române, unde i-a apărut Memoria ca zestre, emana, radia inteligență, ironie și autoironie caustică, avea o finețe tăioasă a observației și o spontaneitate a replicii cum n-am mai găsit decât la Fănuș Neagu. Diferența consta în aceea că replicile lui Fănuș Neagu erau pitorești, pe când cele ale Ninei Cassian, de o intelectualitate încărcată de magnetism feminin.
La lansarea Memoriei ca zestre, îmi permisesem să plasez și o obiecție critică, lucru care a făcut-o pe scriitoare și mai atentă la tinerelul acela care vorbea la microfon. Ea însăși curajoasă, aprecia curajul; și m-a simpatizat tocmai pentru că o criticasem. Interviul cu Nina Cassian a fost extraordinar, dar nu datorită întrebărilor mele, ci pentru că ea însăși era o scriitoare și o femeie extraordinară. Felul în care mi-a vorbit (mi-a scris) despre Ion Barbu și despre relația lor rămâne un punct luminos, incandescent, în zecile de interviuri pe care le-am făcut.
Apolitism, anticomunism, stânga, dreapta? Who cares? Not me. Interviurile mele din Adevărul literar și artistic, strânse mai apoi în Sertarul Scriitorului Român, mi-au oferit delectări intelectuale indiferent de opțiunea ideologică a scriitorului sau a criticului literar invitat la dialog. De la anticomunistul Gheorghe Grigurcu la comunista "nevindecată" Nina Cassian, cam toate răspunsurile primite de mine de la aceste mari figuri intelectuale sunt niște bijuterii analitice, argumentative, descriptive și confesive.
