Diana Serena Bunea: Dragă Domnule Profesor, detaliile acestui regal intelectual sunt absolut fascinante pentru orice pasionat de literatură română, a cărui curiozitate se îndreaptă de asemenea și spre ceea ce se întâmplă în spatele literaturii, acolo unde autorii sunt reali, autentici, acolo unde devin ei înșiși personaje reale.
Ați publicat nu doar interviuri scurte ci și cărți de convorbiri cu Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Ileana Mălăncioiu, Paul Cornea, Dan C. Mihăilescu, Alex Ștefănescu, Stelian Țurlea. Privind retrospectiv, există întrebări pe care ați fi vrut să le adresați dar au rămas nepuse în timpul acestor convorbiri?
Credeți că marile cărți de convorbiri sunt o specie literară în declin sau continuă să ofere ceva ce nici autobiografia, nici interviul clasic nu pot oferi?
Daniel Cristea-Enache: Dacă aș crede că specia cărților de convorbiri se află în declin, numărul atât de mare de cărți de convorbiri pe care le-am realizat în peste douăzeci de ani ar echivala cu o tentativă a mea de a frâna ori stopa declinul, prin cantitate. Dar, lăsând gluma deoparte, convorbirile (cum sunt și acestea pe care le purtăm), interviurile, scrise ori orale, mai nou podcast-urile cu un intervievator care pune întrebări și un intervievat care răspunde la ele, anchetele literare și alte forme și structuri dialogale la intersecția literaturii cu gazetăria și a artelor cu științele (eu urmăresc pasionat câteva podcast-uri cu oameni de știință americani, matematicieni, astronomi, psihologi) - toate acestea arată nu o pantă declinantă, ci, dimpotrivă, un boom al comunicării în câte o arie profesională.
Mai toată lumea, azi, s-a împărțit în două categorii reciproc necesare una alteia: unii pun întrebări și așteaptă răspunsuri la ele, alții oferă răspunsuri și așteaptă noi întrebări pentru a se "activa" în această privință. Epocile în care un scriitor dădea o capodoperă și apoi se ascundea de lume, ca Salinger, timp de decenii, ori în care Cohen își oferea ani de recluziune și meditație într-un templu budist, înainte de a reveni în lumea sa, a creației și a industriei muzicale, par să fi apus. Constatăm mai degrabă o pasiune și o vervă a comunicării în fața unui public care, și el, se arată interesat. Dintre toate cărțile pe care apare numele meu, o carte de convorbiri, cea cu Octavian Paler, este cea mai cunoscută, populară s-ar zice: de curând am regăsit-o recomandată și într-o programă de liceu.
Dar dintre toate cărțile de convorbiri pe care le-am dus la bun sfârșit, cea care mă face cumva melancolic este cartea cu Ileana Mălăncioiu, fiindcă a fost prima și, în acei ani când îi puneam întrebări marii poete, eram foarte tânăr. Eram încărcat cu idealurile tinereții și ale criticului literar la început de drum: volumul a apărut în 2003, când nu împlinisem 30 de ani și abia debutasem editorial cu cronicile literare din Concert de deschidere (2001). Literatura română era pentru mine, atunci, un teren vast și un domeniu cu irizări magice. Nu îi cunoșteam prea bine pe scriitori și nu aveam experiența conviețuirii cu ei în lumea literară și culturală. Îi priveam cu timiditate și cu un fel de venerație, simțindu-mă, în dialog cu ei, cam așa cum povestea Alex Ștefănescu că se simțise, atunci când, foarte tânăr redactor fiind, fusese trimis de revista lui să obțină niște poeme de la Nichita Stănescu însuși. Sunt nostalgic după anii mei de început, în care și unele dintre comorile literaturii, și unele dintre urâțeniile lumii literare, îmi erau încă necunoscute. După două decenii și mai bine de convorbiri, experiența mea este o resursă personală tot mai bogată, iar posibilitatea de a fi lăsat, cum zic francezii, bouche bée, tot mai firavă.
Punându-mă în pielea intervievatorului de la începutul anilor 2000, mărturisesc că nu aveam un plan pe termen mediu și lung. Nu mi-am spus atunci: acum fac o carte de convorbiri cu Ileana Mălăncioiu, apoi va fi cea cu Octavian Paler ș.a.m.d. Am tratat fiecare asemenea carte ca fiind prima și ultima, datorând în primul scriitorilor intervievați acest lucru. Nimănui nu-i place să fie parte a unei serii, un scriitor printre alții, un autor într-o suită: "altul la rând", că a terminat Cristea-Enache cartea și va lucra de acum la alta. A fost un context prielnic pentru fiecare și o sumă de factori, diferiți de la un scriitor la altul, determinându-mă să dau un telefon cu a modest proposal: - Ce ziceți de ideea de a face o carte de convorbiri cu Dvs.?
Cum nici unul dintre scriitorii și criticii cărora le-am dat asemenea telefoane nu m-a refuzat, toți arătându-se încântați de idee, raftul din biblioteca de acasă pe care sunt cărți de convorbiri purtate de mine s-a umplut. Astăzi am devenit cumva pragmatic: chiar dacă nu mai văd peste tot irizări magice ale literaturii și ale scrisului, știu că mi-am câștigat un loc în istoria literaturii române. Chiar dacă nici măcar o pagină din critica mea nu va fi reținută de viitorul necruțător, cărțile mele cu Ileana Mălăncioiu, Octavian Paler, Paul Cornea, Nicolae Manolescu ș.cl. vor rămâne, de ce?, fiindcă ei vor rămâne. Americanii numesc name dropping strategia de a te afișa cu staruri, pentru a-ți crește vizibilitatea și notorietatea. Nu știu cu ce name dropping se prezintă campionii acestei strategii, peste Ocean, dar aici, la noi, în cultura română, pot vorbi liniștit despre o cascadă de nume grele cu care numele meu s-a asociat.
Cel mai bucuros, omenește, sunt de cartea cu Alex Ștefănescu. Mai întâi fiindcă el a fost primul critic care a scris despre mine, și am legat apoi o foarte frumoasă prietenie trans-generațională; iar în al doilea rând, fiindcă scrisul la această carte i-a făcut bine, psihic, în ultimii săi ani, plini de chinurile bolilor. Pentru Alex Ștefănescu, cartea noastră a fost ca ultima reprezentație pentru un mare actor; iar pentru mine, a fost cea mai bună modalitate de a-i răsplăti întrucâtva generozitatea și tot binele pe care, de-a lungul anilor, mi l-a făcut.
Dacă au fost întrebări nepuse? Firește. Orice operă înseamnă, pentru un autor exigent, material lăsat în afară; iar convorbirile nu fac excepție. De altfel, și atunci când scriu o cronică literară, în oricâte "episoade", sunt obligat să renunț la idei și problematizări care nu-și găsesc locul cel mai bun în text, nu sunt "prinse" în ritmul cronicii mele. La fel cu unele întrebări: fiindcă nu se potriveau întru totul cu narațiunea dialogală, am renunțat fără regrete la ele, de dragul construcției și compoziției convorbirilor.
Cel mai simpatic, în această sferă a discuției, a fost Nicolae Manolescu, care m-a sunat odată și mi-a spus vesel următoarele: - Daniel, am răspuns pe larg la o întrebare pe care nu mi-aipus-o. Vezi tu cum faci întrebarea...
Spontan fiind, am întrebat: - He-he,s-o fac "retroactiv"?
Iar dl Manolescu a râs și el: - He-he, exact așa, te descurci tu...
"Runda" respectivă a apărut și, bineînțeles, nimeni nu și-a dat seama de improvizația noastră, într-atât de bine răspundea Nicolae Manolescu la o întrebare pusă de mine ulterior răspunsului său.
Față de interviul obișnuit, o carte de convorbiri oferă timp de discuție, spațiu textual de problematizare și ocazia ideală pentru intervievat și intervievator de a se împrieteni, cel puțin pe durata realizării cărții. Când e vorba de mari scriitori și critici literari precum cei de mai sus, autobiografiile ar fi fost mai valoroase, fiind scrise exclusiv de ei; dar, într-un fel, "dă" mai bine să răspunzi la întrebările cuiva decât să te arunci singur, la persoana I, în apele propriului trecut.
