Uniunea Scriitorilor din România este una dintre cele mai importante instituții culturale din țară. Ați fost membru activ al ei în diferite perioade. Ne puteți oferi mai multe detalii despre rolul și evoluția Uniunii în literatura română? Despre experiența dumneavoastră personală în cadrul acestei instituții?
Daniel Cristea-Enache: Well, cred că am învățat de la Nicolae Manolescu, care a fost mulți ani Președinte al Uniunii Scriitorilor, să nu fiu niciodată "gomos" și găunos atunci când dețin o funcție. Manolescu avusese toate funcțiile posibile și imposibile, a fost Președinte de partid, a candidat la Președinția României, a fost parlamentar, academician, profesor universitar, Rector al Universității din București, imediat după Revoluție, director timp de zeci de ani al celei mai importante reviste culturale din țară, România literară, ambasadorul României la UNESCO ș.a.m.d.; dar eu nu i-am văzut nici măcar o dată vreun semn de trufie și aroganță a funcțiilor deținute, de morgă și ifose. Acestea de regulă îi caracterizează pe cei mărunți. Manolescu avea o naturalețe și un firesc uman ce traversau și, cum să zic?, "traforau" asemenea poziții sociale și profesionale, demnități și funcții pentru care alții sunt în stare să calce pe cadavre.
Astfel că, după marele lui exemplu, voi trece și eu de la funcția mea nouă (și de la cele mai vechi) în cadrul Uniunii noastre, la niște amintiri din copilărie oferite de câteva vacanțe la mare, în anii '80, la Vila Scriitorilor de la Neptun. Ajunsesem acolo, copil fiind, alături de fratele meu mai mare, împreună cu Doina și Valeriu Cristea, care aveau să devină părinții mei adoptivi. Valeriu era, firește, membru al Uniunii, iar membrii aveau și au dreptul să vină cu familiile la Vila Scriitorilor.
Pe atunci, Vila era plină-ochi de scriitori și scriitoare, în toate genurile literare. Mi-i amintesc, de când aveam 8-9 ani, pe Octavian Paler, Emil Brumaru, Ioan Chirilă, Gabriel și Georgeta Dimisianu, Iulian Neacșu, care m-a luat în echipa lui de fotbal... N-aveam, la vârsta aceea, nici cea mai vagă idee de ce era important un scriitor sau altul, ce cărți scrisese. Nu le citisem scriitorilor de la Vilă nici una. Astfel că eram tabula rasa și în memoria mea afectivă s-au întipărit scenele cu scriitorii de mai sus. Desigur că erau mulți alții pe lângă aceștia, dar dacă nu am interacționat, eu ce să le fac? Nu i-am ținut minte.
Paler venea cam în fiecare an, și devenind eu adolescent, apoi student, îl regăseam acolo la Vila Scriitorilor, coborând solemn către plajă și zăcând apoi în nisip, fără șezlong, fără cearșaf, fără nimic, ca un zeu din Olimp printre muritori. Într-un an, după Revoluție, în golfulețul din fața Vilei Scriitorilor se amenajase un business cu șalupe și bărci cu motor, care făceau un zgomot infernal. Pe toți îi deranja zgomotul, dar numai Paler, zeul grec, s-a sculat solemn din nisip și s-a dus să se certe, ceremonios, cu șefii în șlapi ai șalupelor. Zgomotul a continuat, astfel că Paler a scris, chiar în după-amiaza aceea, o tabletă în România liberă, care a apărut în ziua următoare, amuțind șalupele și pe șefii lor mitocani. România liberă era un ziar foarte temut după Revoluție, și când scria Paler un articol, se lăsa cu demiteri. Trei zile scriitorii au celebrat, la Vilă, victoria spiritului asupra zgomotului, în timp ce Paler le primea omagiile bine meritate.
Amintiri și mai vii am cu Brumaru, care pentru mine era tatăl Andreei (noi, copiii, aveam gașca noastră ad-hoc, formată din Andreea, Tudor, băiatul lui Ioan Chirilă, eu și alți băieți și fete de scriitori și scriitoare), iar pentru Valeriu Cristea era un mare poet și un prieten apropiat. Cu Andreea, mama și tatăl ei am mers la Minigolf, jucând partide "epice" printre glumele lui Brumaru de care adulții râdeau în hohote. Mai târziu, poetul îmi evoca episodul din perspectiva lui: îmi povestea că noi, copiii, chiuiam sălbatic la fiecare victorie de etapă, râzând drăcește de eșecurile lui cu crosa și bila. În fond, și Valeriu Cristea, și Emil Brumaru erau la fel de copilăroși și se coborau la mintea noastră cu o plăcere vizibilă. Cine s-ar fi gândit atunci, la Minigolf sau pe plajă, că eu voi face peste ani o carte de convorbiri cu Paler și un amplu dialog pe LiterNet cu Brumaru?
Dintre toți scriitorii de acolo și de atunci, cel care mă fascina cu adevărat era Ioan Chirilă, fiindcă eram "microbist" și îl citeam cu sfințenie în Sportul. Paler nu citisem, Brumaru nu citisem, dar Chirilă citeam cu religiozitate, în fiecare luni, după etapa campionatului de fotbal. Nici nu mai conta că nu scria decât uneori despre meciurile Universității Craiova; îi sorbeam cronicile cu o bucurie indescriptibilă, chiar dacă obiectul vreuneia era, să zicem, meciul Dinamo - F.C. Olt, între două echipe pe care le antipatizam violent. Ioan Chirilă scria într-un fel care înnobila mizeria aceea de meci aranjat și făcea literatură veritabilă din "bubele, mucegaiurile și noroiul" Cooperativei fotbalistice.
Când l-am văzut în carne și oase la Vila Scriitorilor, îmbrăcat într-o cămașă albă de in, am început să-i aspir nesfârșita competență în fotbal. Noi, băieții, ne țineam după el ca niște paji, bătându-l la cap în plimbările lui cu soția (actrița Iarina Demian), cu întrebări de neofiți: "Domnu' Chirilă, cine e mai mare? Pele sau Maradona?"; "Domnu' Chirilă, ce credeți despre Majearu?" Toți eram cu Pele în cap, dădeam ca argument suprem faptul că a marcat 1.000 de goluri, dar când Domnul Chirilă a spus Maradona, s-a lăsat tăcerea în Neptun-Olimp și am căzut colectiv pe gânduri. Ni se zguduiau temeliile credinței, deci nu Pele era...?
Dacă Ioan Chirilă a fost idolul meu de la Vila Scriitorilor, Tudor Chirilă, băiatul lui, s-a dovedit cel mai inteligent-zănatic copil din câți cunoscusem. Eu am făcut toate nebuniile copilăriei, cum s-a văzut deja din convorbirile noastre; dar când l-am întâlnit, la Vila Scriitorilor, pe Tudor, am realizat că prin comparație eu eram un băiat extrem de cuminte. Doamne, râd și acum când îmi amintesc câte episoade nebunești am făcut cu gașca noastră ad-hoc din anul acela, la Vila Scriitorilor, conduși pe culmile imaginației ludice de Tudor Chirilă. Puneam o bancnotă de 100 de lei pe o alee, și prinsesem bancnota cu gută. Când bieții trecători se aplecau să ia bancnota albastră, noi, dintr-un tufiș, trăgeam ușurel de gută și bancnota se deplasa ca mișcată de vânt. Trecătorii inocenți se luau după ea și unul a ajuns să meargă în patru labe, fiindcă liderul nostru suprem avea iscusința pescarului care prinde cu lanseta. Bancnota se mișca numai în ultima clipă, înainte să fie înșfăcată, și se deplasa foarte puțin, cât să-i dea trecătorului credința că acuș o apucă. Am râs cu Tudor Chirilă atunci cât pentru trei vacanțe; și în anii din urmă, când îl văd pe scenă, în ipostaze serioase, mi-l reproiectez pe copilul hiper-inteligent și neastâmpărat de la Vila Scriitorilor, din anii '80.
Mai puțin cunoscut de către publicul larg este Iulian Neacșu, care a murit acum câțiva ani și care atunci, în ultimul deceniu al epocii Ceaușescu, avea peste 40 de ani. Îl țin minte ca pe un bărbat în plină putere, cu barbă, făcând glume cu noi, copiii, și acordându-ne o atenție care ne flata. La o partidă de fotbal pe plajă, cu porți, arbitru și tot dichisul, ne-a selecționat pe câțiva mai răsăriți și ne-a condus pe teren ca un antrenor-jucător atent la viitor. Eram așa de mândri că suntem și noi pe teren, că am fost selecționați, că un om mare avea încredere în noi... La 8-9 ani, evident, nu citisem nimic din scriitorul Iulian Neacșu, dar omul cu acest nume îmi plăcea mult. A fost o partidă de fotbal memorabilă și la sfârșit ne-am îmbrățișat cu toții, noi cei din echipa victorioasă, dându-ne lovituri amicale pe spate cum îi trage azi, la Real Madrid, Rüdiger lui Mbappé.
Scena are și un epilog, fiindcă Iulian Neacșu făcea parte, ca scriitor, din tabăra adversă celor de la România literară, unde era Valeriu Cristea. Aveam să aflu mai târziu că unii erau naționaliști ceaușiști protocroniști, pe când ceilalți, "ai noștri", erau cosmopoliți, anti-ceaușiști și sincroniști. Unii erau cu Luceafărul și Săptămîna, alții cu România literară și Europa Liberă, iar la Uniunea Scriitorilor și în reviste cele două tabere se înfruntau mereu.
Eu jucasem fotbal totalmente apolitic, spre amuzamentul lui Valeriu, copilărosul de Valeriu, care i-a trimis a doua zi o carte poștală lui Gabriel Dimisianu, colegul său aflat în canicula din București, scriindu-i ca între critici printr-o parodiere a stilului telegrafic: "Vreme frumoasă. Marea caldă. Mâncarea bună. Îngrijorare: Dani jucat fotbal cu protocroniștii. Semnat: Valeriu.".
La orice vârstă și în orice epocă, scriitorii și criticii literari sunt niște oameni speciali.
(va urma)