Doream să pecetluiesc sub celofane în borcanele verzui de pe rafturi timpul

Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Emil Brumaru, sînteţi unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai noştri. Aveţi "rînduri-rînduri" de admiratori şi admiratoare din toate generaţiile. S-a ajuns ca pe versurile lui Brumaru să se lege prietenii şi complicităţi amoroase, aşa cum se întîmpla altădată cu versurile lui Nichita Stănescu.
Care este reversul acestei medalii de popularitate? Mă gîndesc că n-aveţi nimic de-a face cu poeţii-tribuni (ca Adrian Păunescu) şi cu arta lor strîns legată de o circumstanţă sau de un moment istoric al comunităţii naţionale.
Dimpotrivă, formula pe care aţi brevetat-o este una de intimism poetic. Observaţi cu infinită atenţie detaliile naturii "mici" şi pe cele ale domesticului "insignifiant"; şi faceţi poezie din aceste lucruşoare pe care poeţii angajaţi nu le văd.
Cum se împacă, atunci, poetul Emil Brumaru cu sonoritatea propriului său nume şi cu impactul public real al acestuia?

Emil Brumaru: De popularitatea asta nu mi-am dat seama decît prin anul 2000, după ce începusem să public cîte un sonet pe număr la Plai cu boi. Cum nu mă simţeam prea bine cu sănătatea, mă avîntasem, cu lehamite, într-un şir interminabil de analize de laborator. Culmea, toate asistentele medicale ştiau de mine! Nu le venea a crede: Dumneavostră sînteţi cel din Plai cu boi? V-am citit! Şi mă luau peste rînd la recoltat sînge sau urină! Ca fost medic, trebuie să vă destăinuiesc un mosorel, asistentele sînt mult mai frumoase, mai dotate, ca să zic aşa, mai puse la punct şi suprafeţe faine, decît doctoriţele. E o lume aparte, uşor cinică, uşor kitsch, cu straturi strălucitoare de ruj şi cu fustele albe de la uniforme năucitor de scurte, mai ales cînd se apleacă să-ţi pună o perfuzie, să-ţi bandajeze o rană, glumind uneori deşuchiat ca să dezgheţe atmosfera cam tristă din saloanele, de exemplu, de la oncologie. Fiindcă am trecut şi pe acolo prin 2003. Nu pot uita o asistentă superbă, ţanţoşă, betonată, traversînd salonul ca o prezentatoare de modă şi împrăştiind constatări concise pacienţilor care şi ei aveau un haz sinistru. Controla plăgile, desfăcînd calm feşele încleiate, mirositoare. Unul din ei avea ceva la spate, nu vedea cam cum îi mai arată rana, o întreba. Tot ca o pizdă, poţi să-ţi bagi pumnu-n ea, îl informa dînsa, imperturbabilă, spre satisfacţia tuturor. Nu era nimic vulgar, se simţea unda de compasiune din vocea buzată. Cuvîntul mîngîia, da o speranţă, încărca bateriile, crea iluzia unei vieţi normale, domestice, cu căldurică, mîncărică şi nevestică grijulie. Asistenta lăsa în urma ei o năvală de aprecieri voioase, de posibile însănătoşiri miraculoase datorate farmecelor feminităţii ei abundente, aparent la îndemînă oricînd şi oricui. Cum biopsia indica clar un diagnostic nasol, m-am dus la profesorul de la Oncologie să discut cu el. Şocul nu a fost dat de ceea ce mi-a zis (Ei, o să mori de altă boală decît cancer de piele, ai o formă ce se împrăştie încet în organism, îmbătrîneşti cu ea...), ci de cu ce se ocupa, aşezat liniştit, fumînd la greu, la birou: într-un carnet ditamai de gros, deja scris pe jumătate, copia, foarte caligrafic, citate din Omul recent, cartea lui Patapievici care tocmai apăruse! Iată, mi-am spus, un cititor ideal!!! Şi l-am anunţat la telefon pe autor. Asta, da, popularitate! Să se delecteze cineva-n mijlocul acelui iad pe pămînt cu volumul tău.
Vorbeai de prietenii şi complicităţi amoroase. Mi-am adus aminte de o scrisoare apărută cîndva în Dilema, în pagina aceea, a doua, a cititorilor, scrisă de o persoană necunoscută ce-mi mulţumea că a reuşit să se căsătorească cu aleasa şi culeasa inimii lui datorită unor versuri de-ale mele mai verzi, date-n vileag în fosta revistă Contrapunct. Sau de un băiat din Chişinău, ce-mi cerea insistent să-i trimit pe net o poezie pentru a-şi cuceri adorata. Am insistat să-mi expedieze şi poza ei. Spre stupoarea mea era o kaştoakă de vreo 16 ani, cu părul împletit în sute de codiţe, cochetă, surîzînd enigmatic şi cam penal. M-am abţinut. Uite că "reversul" se putea lăsa cu puţină başcă pentru corupere de minore! A, uitasem o întîmplare din anul trecut. Veneam bucuros de la piaţă cu două plase enorme pline cu roşii formidabile, cu miezul mustos, moale, înzăpezit, minuni cîntărind cîte un kilogram fiecare. Dasem lovitura! Căram vreo 10 kilograme, eram scăldat în valuri de sudori, obosisem, mă gîndeam cu groază că voi urca în final pe scări (liftul fiind în schimbare) cele vreo cinci etaje. Trecusem de un stop, mă grăbeam spre altul cînd, un bărbat tînăr, doar în cămaşă, solid, mă opri scurt să-i dau un autograf pe o carte apărută mai demult, Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei... N-am pix, am protestat, pleoştit, agasat, turtindu-mi enervat tomatele vieţii mele de caldarîm. Am eu, a spulberat, vesel, refuzul meu. Dar nu ştiu nimic despre tipa căreia mă puneţi hodoronc-tronc să-i dau autograful, m-am văicărit în retragere. A, e frumoasă, e doctoriţă la nebuni, la Socola, are vreo 35 de ani, scrieţi un vers din carte! Bine, m-am supus fatalităţii, dictează-mi. Şi mi-a dictat: "Pentru Carmen, cea nesimţit de frumoasă,...". Mda, aşa începea un Cîntec naiv: "Erai nesimţit de frumoasă!/ Aveai căptuşeli de mătasă..." Sigur, n-am s-o cunosc niciodată, m-am dezolat eu, dezumflat... La ce pavilion lucrează? La 6! Mi-a trecut fulgerător, livresc, prin minte Salonul Nr. 6, Cehov, actriţa Olga Leonardovna Knipper, care a trăit imens, de-i puteam fi amant pe la 16 ani, dacă mă duceam la Moscova, hm, amantul soţiei lui Cehov, ce chestie!, internările mele la Pavilionul Crizis, pentru depresivi şi drogaţi, prin 2006, zvonul ademenitor printre bolnavi că o anumită asistentă, drăguţă foc, frivolă ca o varză de Bruxelles în zori, nu poartă chiloţi sub fustalanele lărgoase, suprapuse strategic, vizita lui Alex Ştefănescu la balamuc... Tipul s-a îndepărtat, n-am mai avut timp să-l întreb, să-l descos, să-l iscodesc, îşi făcuse damblaua şi salut!... M-a asigurat că e şi el doctor tot acolo...
Să revin. În primii ani de profesat medicina la ţară, la Dolhasca, îmi făcusem o listă lungă-lungă de cuvinte pe care să nu le întrebuinţez. Mă atrăgea tocmai rostogolirea tumultuoasă de versuri inspirate ale lui Adrian Păunescu, cel din primele lui volume: Mieii primi, Fîntîna somnambulă. Vroiam însă altceva, mai apropiat, mai intim, mai cu parfum, cu iz de femeie, mai mototolit în cearceafuri, mai ascuns aţîţător prin dulapuri. Mă încumetam să "brevetez" transpiraţia divină a subsuorilor iubitei! "Tribun" al mărarului, visam să construiesc din vocale transparente (fragile bucăţi de sticlă tăiată cu diamantul!) şi consoane mate (le consideram nişte chirpici!) o bucătărie celebră, adevărat athanor al transsubstanţierilor culinare alchimice, o sufragerie generoasă-n dantelăria feţelor de masă, peste care se tolonesc, în farfurii cu margini dantelate, castele de zahăr ars, scobite labirintic cu linguriţe cu coada în formă de şopîrle suflate în aur, un dormitor paradisiac, cotropit de odaliscele lui Boucher, debarale erotice, unghere ticsite de promisiuni senzuale, cămări tainice-n amoruri clandestine cu servitoarele fruste, flamande, chiar pivniţe de lux, cu canapele în nisip şi cîrlige de atîrnat buturi de căprioare învîrtite la proţap, poduri încinse de patimi lîngă horn! Detaliul îmi sărea-n ochi cu o prospeţime agresivă, trebuia doar să-l înhaţ şi să-i găsesc locul potrivit în vitraliul meu copilin. Se pare că asta place multora, dar consideră treaba ca lipsită de importanţă, cînd, în sufletul meu, era cel mai plin de sens mod de-a fi. Lejeritatea trecerii clipei mă fascina, mă îndurera profund, o pierdeam, o pierdeam, o pierdeam... Doream să pecetluiesc sub celofane, în borcanele străvezii, verzui, de pe rafturi, timpul, ca pe-un bulion întremător. Eram extrem de "angajat" în conservarea nostalgiei copilăriei veşnice. Acolo, la Dolhasca, nu popularitate căutam, dimpotrivă, mă feream să se afle că scriu versuri, era un secret numai şi numai al meu, un soi de vin sacru, degustat pe furiş, din care-mi hrăneam, cu delicii, singurătatea ocrotitoare, extrăgînd din peisaje, din lucruri, din dealuri şi păduri şi rîuri, din fîntîni şi din brusturi, elixirul unui trai fericit. Nici la Iaşi, ca student, nu frecventam cenacluri, evitam poeţii deşi tînjeam să cunosc poetesele despletite, extatice, mai ales de cînd auzisem că-n Copou, o astfel de preoteasă cărnoasă şi artistic neţeselată îngenunchiase în faţa lui Dan Laurenţiu! Îngenunchiase!!! Oferindu-i ofranda sînilor ei globuloşi şi ştampilaţi cu areole cafenii. Nu, în Iaşi, reîntors prin 1975, nu m-a prea cercetat popularitatea. O fi fiind numele meu sonor, însă aici, în vechea urbe, ecourile sînt destul de înfundate, asta-i situaţia! Bîntui des prin librării, aproape zilnic, pe la piaţă, pe la Polirom. Înainte, cînd Teatrul Naţional nu era-n cîrpe ca acum, de ani de zile, mă duceam la spectacole, eram mare fan al actriţelor, le dăruiam carnete cu versuri, vai! degeaba... N-am reuşit să momesc nici una. Impactul, vorba lui Kundera, e în altă parte! Adică mai din părţi!!!