Din fericire viaţa este mai blîndă cu noi, scriitorii, decît criticii literari

Pe Dan Lungu se poate vedea, ca într-o lecţie demonstrativă, schimbarea de sistem socio-cultural produsă în România ultimilor douăzeci de ani.
Scriitorul de vîrf al anilor '80 era "genial", parabolic, subversiv, conectat la "o limbă comună" (e un titlu al lui Sorin Stoica): nu alta decît limba comunităţii naţionale. Scriitorul român era exponenţial, reprezentativ, generic, al nostru; iar Cenzorul, cu aceeaşi majusculă simbolică, se resemna în cele din urmă să accepte situaţia.
Dan Lungu este natural, nu "genial"; şi scrie direct, tranzitiv, orientat către un public real, pe care şi-l creşte cu fiecare carte. Dar sub naturaleţea lui există multă autodisciplină. Iar în directeţea şi tranzitivitatea lui, dacă forezi puţin, vei vedea reflexivitatea constantă şi modul extrem de subtil în care-şi reglează efectele.
Omul are un magnetism cum n-am mai văzut. La aceeaşi librărie Dalles, în faţa aceloraşi spectatori-cititori, eu am risipit comori de elocinţă pentru a recolta nişte aplauze anemice, mai degrabă politicoase. Cînd a vorbit autorul romanului, adică Dan Lungu, ceva în aerul librăriei s-a schimbat. N-a zis mare lucru (vă jur că n-a zis mare lucru), dar spectatorii erau captivaţi, fascinaţi, "magnetizaţi" de propoziţiile lui şi de felul în care le expunea. Succesul tipului e unul de anvergură: bănuiesc că la fel se întîmplă cu ascultătorii şi cititorii lui din Franţa, din Austria, din Germania, din Italia, din Bulgaria, din Noua Zeelandă, de unde a-nţărcat mutu' iapa...
Lungu e un Sorescu care şi vorbeşte; şi care, spre deosebire de cel mai cunoscut scriitor român dinainte de 1990, are şi proiecte colective, şi antologii cu alţi autori tineri şi buni, şi cuvinte frumoase despre "concurenţii" lui de pe culoarul prozei. El a înţeles că în interiorul literaturii sale trebuie să fie singur, dar în exteriorul acesteia, trebuie să fie cu alţii. Că, dacă nu eşti cu alţii, oricît de bun ai fi, pe termen mediu şi lung vei pierde.
Cu alţii înseamnă, în cazul de faţă, cu autorii tineri, încă-tineri, din valul Polirom. Un val care a măturat scena literaturii noastre contemporane şi a impus, în cîţiva ani, mai multe nume de prozatori ce vor rezista la scara istoriei literare.
Dan Lungu este, va fi şi va rămîne cel mai cunoscut dintre ei. Să-l aplaudăm, din inimă, pe cel mai iubit fiu al poporului de cititori!


Daniel Cristea-Enache: Foarte frumos te-ai descurcat, dragă Dan, cu privirea din două perspective asupra Crăciunului vienez. Să vedem cum te vei descurca acum - la, probabil, cea mai dificilă rundă din dialogul nostru.
Am aflat că eşti singur la Viena, de Crăciun. Or, Crăciunul este o sărbătoare în familie. Familia îţi este acasă; şi tu, biet scriitor de valoare şi de succes, nu poţi petrece această sărbătoare alături de oamenii cei mai dragi ai tăi.
Că eşti familist, se ştie. Că familia te-a ajutat "exterior", oferindu-ţi timpul şi liniştea lucrului la masa de scris, iarăşi se ştie. Eu cred că e şi mai mult decît atît: că soţia şi copiii te-au ajutat şi "interior", în interiorul scrisului tău. Cum? Prin registrul de amplă afectivitate şi prin intensităţile unor experienţe de dragoste împreună cum numai un cuplu şi o familie pot oferi.
Mai demult, a fost o anchetă stranie, aproape crudă, în care mai mulţi scriitori români erau întrebaţi în ce condiţii ar renunţa definitiv la scrisul lor.
Ultima mea întrebare pentru scriitorul profesionist şi pentru prozatorul de vocaţie Dan Lungu este următoarea. Dragă Dan Lungu, dacă ar trebui să alegi între scrisul tău (vocaţia ta, talantul tău) şi familia ta (dar fără piruete, fără transpuneri în cărţi şi în autorii lor, fără abstracţiuni: o alegere ultimativă şi de o violentă concreteţe) - ce ai alege?

Dan Lungu: E adevărat, sînt de Crăciun la Viena singur. Nu e chiar cel mai groaznic lucru care ţi se poate întîmpla pe lumea asta, dar, într-adevăr, Crăciunul fără familie are ceva trist. Noi plănuisem să fim cu toţii aici de sărbători, însă o otită a celui mic ne-a stricat socoteala. Există şi un proverb evreiesc pe tema asta: omul îşi face planuri, Dumnezeu rîde. Aşa şi cu noi!
Întrebarea ta este crudă. Din fericire, viaţa este mai blîndă cu noi, scriitorii, decît criticii literari sau jurnaliştii culturali, nu ne pune în faţa unor alegeri atît de radicale... Revenind la întrebare, cum spuneam, e atroce, dar cred că poate deschide cîteva discuţii interesante. Una poate porni de la relaţia scriitorului cu propria familie; cred că există o tensiune constantă între timpul pe care scriitorul îl acordă scrisului şi cel pe care îl dedică familiei, tensiune pe care fiecare o gestionează cum poate. În ideea găsirii unui echilibru, eu am început construcţia acelei case de vacanţă, chiar la marginea Iaşului, adică un loc care îţi permite să alternezi cu uşurinţă momentele de izolare cu cele de implicare familiară. Chestiunea devine cumva şi mai gravă atunci cînd într-o societate scrisul nu este răsplătit sau susţinut financiar. Scriitorul fie îşi mai ia un serviciu sau două şi devin invizibil pentru familie, fie ajunge un soi de asistat social al familiei lărgite, căci rentieri pe la noi nu prea am văzut. Cînd tensiunea gestionării timpului e dublată de jenă financiară, divorţul e la un pas şi iată că scriitorul "a ales" să-şi sacrifice familia în favoarea artei, de fapt a Artei. E tratat ca un neadaptat, marginal, iar discursul stigmatizator este repede dublat de autovictimizare sau ideologizare romantică a condiţiei de artist. E adevărat că scriitorii au adesea o psihologie mai fragilă, dar nici să fii chirurg la urgenţe nu cred că este uşor. A discuta despre situaţia financiară a scriitorului, chiar în termeni sindicali sau de politică culturală, discuţie de care lumea literară românească se cam fereşte, nu înseamnă a mercantiliza actul scrisului, ci a crea un context favorabil creaţiei, fără a ne aştepta totuşi să iasă capodoperele precum ciupercile după ploaie.
Fiindcă m-ai somat să fiu tranşant, voi încerca, deşi cred că dilema nu este una realistă, în sensul că de obicei lucrurile sînt mai nuanţate. În cheie "minoră", întrebarea poate suna astfel: dacă vezi că familia ta suferă de foame iar tu din scris nu cîştigi mare lucru, te ridici de la masa de scris şi te duci să munceşti ceva, orice, ca să asiguri un trai decent alor tăi? Răspunsul meu este categoric "da", în secunda doi mă duc şi car saci la moară dacă altceva nu găsesc sau nu mă pricep să fac. Desigur, salvarea în această situaţie ipotetică vine din caracterul temporar al alegerii, în sensul că lasă nealterată speranţa întoarcerii în viitor la masa de scris.
Situaţia este mult mai dramatică şi mai puţin probabilă în cheie "majoră". Mi-o imaginez astfel: familia mea atîrnă de un fir de păr deasupra unei prăpăstii, iar o voce nu prea simpatică mă întreabă ce aleg, familia sau scrisul? Din nou spun fără echivoc, familia!
Aşadar, ca să trag linie, iată că în condiţii extreme iese familia pe primul loc, deşi nu mi-aş dori să ajung în situaţia de a face o asemenea alegere.
Şi nici măcar nu e singurul lucru pentru care aş renunţa, de nevoie, la scris. Dacă mîine aş simţi că nu mai am nimic de spus şi mă tot repet în ceea ce fac sau mi-aş pierde plăcerea de a scrie, aş renunţa de urgenţă. Decît o carte mediocră despre o viaţă frumoasă, mai bine o viaţă frumoasă. Uneori, cînd sînt prins pînă peste cap de cîte o carte bună, mă întreb de ce noi scriitorii ne tot încăpăţînăm să mai scriem cînd cititul e o îndeletnicire atît de plăcută şi, slavă Domnului, cărţi bune sînt deja scrise cît pentru citit o viaţă întreagă...
O altă discuţie pe care o poate deschide întrebarea ta este cea despre reprezentări şi prejudecăţi. Sînt convins că nu există mulţi scriitori români care puşi să aleagă între familie şi scris ar alege familia. Şi asta pentru că nu este un răspuns dezirabil în sistemul de reprezentări al lumii literare româneşti. Autonomia radicală a artei şi mitul geniului, cultivate cu grijă la noi ani buni, cer sacrificiu total, implicare fără rest. Desigur, pentru unii familia poate chiar nu este o valoare şi atunci alegerea lor este mai simplă şi mai onestă. În realitate, cred că putem găsi destule exemple de mari scriitori familişti, burlaci, divorţaţi, o dată sau de mai multe ori, nu cred că există vreo legătură între situaţia matrimonială şi excelenţa artistică. De fapt, chiar în asta constă forţa autonomiei artei, în a slăbi cît mai mult influenţele exterioare asupra creaţiei şi evaluării artei. Prejudecăţile, fie ele şi literare, ne dau iluzia că există reţete, certitudini. Ele neagă în sine autonomia esteticului. E ciudat cum cultivarea obstinată a autonomiei artei poate crea efecte insidioase care se întorc împotriva sa. În fine, scriitorul familist cred că este un construct oximoronic şi devalorizator în sistemul de reprezentări al lumii noastre literare şi cu siguranţă nu este unicul; panteonul prejudecăţilor este bine populat.