Zăreşti printr-o fereastră un interior cald. Aici se cuibăreşte Crăciunul.

Daniel Cristea-Enache: "Microrealism negru, urît, brutal, dezabuzat" pe care mai apoi l-ai denumit "post-traumatic"... Mizerabilism este termenul deja consacrat la noi, cu o evidentă conotaţie peiorativă.
Ai vrut, dragă Dan, după cum spui, să deconstruieşti evazionismul estetist din ultimul deceniu ceauşist. Însă, dincolo de contextul politic şi istoric, de regimul totalitar sau democratic în care se scrie literatura, nu crezi că sonda acestui microrealism brutal se duce mai adînc în straturile realităţii şi ale umanităţii decît instrumentul unei viziuni, aşa zicînd, Biedermeier?
Eşti la Viena acum, într-o metropolă a graţiei şi a muzicii, într-un Oraş care deja s-a gătit de sărbătoarea Crăciunului. Ne-ai putea descrie atmosfera, preparativele, ultimele globuri puse în bradul fericirii vieneze...
Dar: aici este, aici stă, aici apare literatura mare? Povestirile acelea dure din volumul tău de debut vor fi, ca pregnanţă literară, superioare sau inferioare tabloului idilic de acum?

Dan Lungu: Cum să spun, eu iniţial nu am vrut altceva decît să scriu, într-un mod în care să mă regăsesc, ceea ce am şi făcut. Ar fi impropriu, chiar abuziv, să spun că am vrut, în manieră raţională şi programatică, să deconstruiesc evazionismul estetist de la finele comunismului. Asta pur şi simplu s-a întîmplat, şi nu numai mie, ci unui întreg val de scriitori, fără mare legătură între ei. A existat o anumită stare de spirit, aş zice că dominantă între scriitori tineri, însă nu singura. Desigur, putem găsi o groază de explicaţii psiho-socio-literare, de la dezamăgirea postcomunistă la jocul distincţiei estetice în spaţiul literar, însă cele mai importante sînt textele, cărţile şi valoarea lor literară.
Fără îndoială, putem privi acest microrealism post-traumatic printr-o fantă istorică, longitudinală, şi vom vedea că nu reprezintă o noutate absolută, dar eu cred că important este modul în care s-a actualizat; stilul. Pe de altă parte, cred că într-adevăr există un sound care reverberează în straturile profunde ale realităţii şi umanităţii, care depăşeşte contextul, jupuieşte pielea obişnuinţei şi convenţiei de pe lucruri şi încarcă literatura cu un adevăr crud. Pentru că stilul literar nu e doar dribling lingvistic, ci şi atitudine, vibraţie pe o anumită lungime de undă, viziune...
Cu locurile în care scriu este o poveste întreagă. Multe dintre cărţile mele sînt scrise în străinătate, însă pe niciuna nu o să vedeţi notat la sfîrşit Paris, Lille, Mont Noir sau Viena, pentru că nu cred că are vreo relevanţă. Şi încă ceva, nu e niciun fel de snobism la mijloc în a scrie într-un oraş sau altul, vezi bine, dragă Doamne, nu pot ţine creionul în mînă sau nu pot apăsa pe tastatură sau nu-mi vine inspiraţia dacă nu mă aflu într-o capitală europeană, ci pur şi simplu m-am dus acolo unde mi s-a dat o bursă, ca să am destulă linişte. Pentru mine, cînd sînt la masa de scris, că sînt la Coţuşca sau la Berlin e totuna. Cînd am scris Băieţi de gaşcă, timp de o lună, pînă a veni familia în vizită la mine, nu am văzut decît vreo sută de metri din Viena, de la apartamentul unde eram găzduit pînă la Zielpunkt-ul din colţ, unde mergeam să-mi iau mîncare. Cînd am scris la Cum să uiţi o femeie, la Villa Marguerite Yourcenar, a fost şi mai bine, pentru că rezidenţa se află practic într-o pădure. Unii au o problemă cu izolarea, însă mie îmi convine de minune, asta caut atunci cînd scriu. În fine, nu cred că textele scrise în atmosfera sărbătorească vieneză vor fi altfel, sub presiunea festivă, ci sînt convins că vor avea în ADN-ul lor aceleaşi obsesii pe care le port cu mine oriunde mă duc.
Într-una din serile trecute am ieşit cu dedicaţie, să simt spiritul zilelor de Crăciun la Viena, deşi locuind în Museums Quartier, cu Mariahilfer sub fereastră, am cam tras cu ochiul în fiecare zi. În schimb, am făcut una din marile greşeli posibile, pe care vă sfătuiesc din inimă să nu o repetaţi. Mi-am luat cei mai proşti consilieri cu putinţă pentru un asemenea moment. E vorba de Thomas Bernhard, Elfriede Jelinek şi, ca să nu se plictisească, l-am cuplat şi pe Louis-Ferdinand Céline. Desigur, nu ei în persoană, ci pagini proaspăt citite. Am ieşit cu discursurile lor în cap, care m-au hărţuit toată seara. Nici nu am ieşit bine şi Thomas mi-a atras atenţia că lîngă Kunsthistorisches Museum deja erau căsuţele de lemn, cu mese afară, de stat în picioare, unde lumea bea vin fiert şi punci. Beau şi trăncănesc, trăncănesc şi beau, ăştia sînt vienezii, mi-a spus el, iar turiştii s-au molipsit de la ei. Apoi mi i-a arătat tot timpul, n-a scăpat ocazie, se aflau peste tot, în fiecare piaţetă sau rond mai acătării, ca să nu mai punem la socoteală marile şi celebrele tîrguri de Crăciun, de la Rathaus, Schoenbrunn, Belvedere, Spittelberg şi multe altele. La Rathausplatz, Thomas a început să se maimuţărească ca un ghid: acesta este celebrul brad înalt de 70 de metri din faţa Primăriei, împodobit cu o mie de luminiţe, iar acesta este şi mai celebrul "pom al inimilor" decorat cu nu mai puţin de două sute optzeci de lampioane în formă de inimă; în perioada Crăciunului la Viena se beau peste 10.000 de litri de punci. O să vă spun cinstit, a continuat el, Viena de Crăciun este o cacofonie de lumini şi luminiţe, turism şi iar turism; e capitala europeană a kitschului.
Eu mă gîndeam la Orăşelul Copiilor de la Botoşani, cu personaje de desene animate confecţionate din tablă, cîteva lumini rătăcite şi, nu-mi explic de ce, cîteva ţarcuri cu fazani, căprioare şi iepuri de casă. Parcă nu prea se compara cu ce văd la Viena, dar nu îndrăzneam să spun tare, Thomas era pornit rău de tot. Elfriede şi Louis-Ferdinand îi dădeau mereu dreptate. Castane coapte, turtă dulce, vin fiert, zice Louis-Ferdinand. Beau şi trăncănesc, trăncănesc şi beau, asta e Viena, spune Thomas. Dacă vrei să vezi într-adevăr Viena, nu trebuie să vii de Crăciun, adaugă Elfriede.
Dincolo de aerul festiv, construit de oficialităţi cu toate mijloacele, care în absenţa zăpezii frizează atmosfera de circ - aici aveau dreptate companionii mei - mai zăreai printr-o fereastră un interior cald şi amenajat cu bun gust sau cîte un boutique cochet, de unde nu lipsea rafinamentul. Aici se cuibărea Crăciunul. La Stephansdom înăuntru, oamenii priveau pe pereţi jocurile de lumini, special concepute pentru zilele sfinte ale naşterii Mîntuitorului. Pe Kaertnerstrasse, nu aveai loc să arunci un ac de atîta limbă rusă. Pe Ringstrasse m-am oprit în faţa unui magazin de piane. Era un parter lung, cam cum sînt la noi marile magazine de mobilă, doar că luminat discret şi cu bun gust. Nu avea amenajat nimic special pentru Crăciun, poate doar cîteva detalii, dar atmosfera era fabuloasă. Zeci de piane reflectînd în unghiuri imprevizibile luminile străzii.
Instrumente de tortură pentru fetele din clasa bună, zice Elfriede şi o ia înainte.
Vîntul bătea din toate părţile, se făcuse frig. Am scuturat din cap şi am luat şi eu un punci.
Într-o marţi, domnul Escu, în şlapi şi fluierînd vesel, a ieşit din casă pentru a cumpăra o pîine şi din greşeală a ajuns la Bucureşti. I-a fost atît de lene să se întoarcă, încît a rămas acolo, unde şi-a întemeiat o familie, a găsit un serviciu şi, între timp, a rămas şomer. Mereu i s-a părut că oraşul acela e plin de ministere, autobuze, statui şi oameni grăbiţi, însă cu greu găseşti un colţ liniştit unde să faci pipi. Cu toate că şi-a cumpărat pălărie şi cravată, nimeni n-a vrut să-l angajeze, aşa că a trăit în continuare fericit în sînul familiei. La un moment dat, un tip cu un dinte lipsă şi unul de aur i-a spus că-l plăteşte să stea opt ore pe zi într-un picior, însă l-a refuzat fiindcă nu-i plăcea faţa lui. Pentru a nu pierde contactul cu realitatea, a început să iasă la berăria din colţ, unde în scurt timp şi-a făcut o groază de prieteni, oameni şi cîini. Cel mai des păstra contactul cu realitatea împreună cu domnul Ov şi domnul Ovici, aflaţi provizoriu în Bucureşti şi dornici de afirmare. De fapt, domnul Ov era în drum spre Paris, unde intenţiona să-şi desăvîrşească sistemul filozofic, însă simţise nevoia unui popas fenomenologic. Acestui domn îi plăceau papanaşii şi Calea Victoriei, pe care se plimbau femei cu sînii umflaţi pînă sub barbă, ca nişte amigdalite uriaşe. În schimb, domnul Ovici e colecţionar de oraşe. După ce le vizitează, le pune în piept ca pe nişte medalii. Desigur, e un tip distins, doarme cu papion la pijama, însă după două beri devine porc, pretinzînd că Bucureştiul e o mînă de turci, una de greci şi armeni, iar restul sînt ţigani, ţărani şi alte chestii cu ţ. În zadar domnul Ov încearcă să-l contrazică, pentru că dl Ovici îl trage de ureche pînă îl bagă cu nasul în bere şi-i spune:
- Numele meu e mai lung, aşa că eu am dreptate.
Desigur, dl Ov n-a fost dintotdeauna filozof, a avut şi zile mai bune. În cea mai circulată variantă a biografiei sale, lucrurile stau în felul următor: într-o după-amiază, pe la 17 şi 13 minute, din senin şi-a spus: privite de sus, toate lucrurile devin filozofice. În prima zi de după această descoperire, domnul Ov a căutat un bloc cu zece etaje, s-a instalat într-un fotoliu de răchită şi a început să mediteze într-o poziţie consacrată istoric, cu degetul la tîmplă. Dar toate generalizările la scara unu pe zece i s-au părut provinciale. Atunci s-a urcat în tren, a venit la Bucureşti şi s-a urcat pe Hotelul Intercontinental, dîndu-se mecanic de întreţinere. Deşi bătea un vînt infernal, a rezistat fix 21 de minute. Oricum, a avut timp să-şi dea seama că nici scara 1 la 22 nu e satisfăcătoare, mai ales că nu e o cifră rotundă şi a intrat într-o berărie, unde i-a cunoscut pe dl Escu şi dl Ovici, oameni care nu i-au schimbat viaţa. Deşi nu e tocmai frumos din partea noastră, haideţi să vedem ce se va întîmpla în viitor. Profund nemulţumit, va învăţa să împletească coşuri de nuiele, va cîştiga bani şi se va duce în ţara lui Descartes, pe turnul Eiffel, ca să-şi desăvîrşească teoria relativă a generalizării. Va fi iarnă şi Parisul va fi de necuprins. În plus, degetul de la tîmplă îi va degera şi în jumătate de an îi va fi amputat. Decepţionat şi agnostic, timp de zece ani îşi va amîna sinuciderea de pe o zi pe alta. Apoi se va plictisi şi va intra în politică. Apoi va deveni director la Combinatul de creştere şi îngrăşare a porcilor, nu departe de localitatea sa natală.
Dar deocamdată e la Bucureşti, oraşul cu prea puţine străzi şi prea multe personalităţi. Afară plouă, iar el, împreună cu dl Escu şi dl Ovici, discută cu pasiune despre orice. Nu există lucru pe lumea asta pentru care el să nu fie capabil să facă o teorie, cu excepţia chibriturilor, pe care nu le poate suferi din naştere. Dacă n-ar fi inventat altcineva bricheta, cu siguranţă ar fi făcut-o el. Dar, în fine, asta e altă poveste. În opinia sa, Bucureştiul miroase a pîine, în timp ce în restul ţării toate statuile sînt sculptate în mămăligă, iar singura competenţă reală a bucureştenilor este capacitatea de a ghici ce autobuz la ce minister merge. Dl Ovici, colecţionarul, crede că, dimpotrivă, văzut de sus oraşul seamănă cu o pată de benzină sau, în cel mai bun caz, cu o turmă de iepuri, fiecare de altă culoare. De aici, o întreagă ceartă. Dl Escu, în loc să arbitreze această dispută, se simte jignit şi în consecinţă se apucă să-şi taie unghiile, după care adoarme. Foarte rău, fiindcă cearta degenerează într-o păruială, iar el pierde un spectacol pe cinste şi va trebui să se milogească la chelner pentru a i-l povesti.
În schimb, fără să bage de seamă, a doua zi dimineaţă viaţa dlui Escu a luat o întorsătură neaşteptată. Pe la 5 şi 13 minute, nici nu s-a trezit bine şi mîna sa stîngă a început să bolborosească ruseşte. Crezînd că netoata vorbeşte prin somn, s-a grăbit să o bage sub jetul de apă rece de la chiuvetă, dar în zadar. Peste puţin timp, mîna stîngă a început şi ea să vorbească într-o limbă sucită, pesemne turceşte. Apoi un picior bîigui bulgăreşte, iar celălalt se văicărea în greceşte. Ca un făcut, o ureche prinse a ciripi în cumană, iar cealaltă în latină. Domnul Escu s-a fîstîcit şi, pentru o clipă, a crezut că a înghiţit din greşeală turnul Babel. Cum soţia vorbea la telefon de trei zile cu sora ei plecată în Italia, trebuia să se descurce singur. Din disperare a strănutat de trei ori, iar nasul i-a spus "Shalom!". S-a speriat şi a supt o bomboană de mentă, gîndindu-se că dacă află vecinii îl vor prinde şi îl vor vinde la circ. Aşa că şi-a făcut repejor bagajele şi s-a dus la aeroport, cu gîndul să-i lase pe Ov şi pe Ovici bucureşteni în locul său. Dar acolo nu vorbeau decît în engleză şi n-au vrut să-l creadă că e bucureştean get beget.
Aşa că a început să fluiere şi s-a dus să cumpere o pîine.