Am fost fascinat de limba vorbită de mutanţii ruralo-urbani ai comunismului

Daniel Cristea-Enache: E curios, dragă Dan, că un scriitor atît de atent la profilul Cititorului, actualizat cu lectura pe care fiecare dintre noi o face, a dat titlul Cheta la flegmă unei cărţi cu care ieşea în lumea prozei. Un titlu absolut şocant, respingător (cel puţin pentru mine, la vremea respectivă): ai vrut să stîrneşti, cu el, repulsia şi indignarea burghezului din fiecare lector?
Pe de altă parte, tu ai pregătire şi calificare de sociolog. Şi în romanele, şi în povestirile tale se observă atenţia mărită la contextul socio-politic; la categoriile şi subcategoriile României ante- şi post-revoluţionare; la modul nostalgic în care o anumită clasă se raportează la viaţa în regimul trecut.
Această minuţioasă reconstrucţie sociologică nu intră însă în conflict cu atenţia pe care - nu mai puţin - o acorzi personajelor centrale? Vreau să spun că îţi e mai uşor să încadrezi un personaj într-o categorie în care tu îl vezi; dar, în cazul protagoniştilor din romanele tale, calificarea de sociolog nu-ţi este suficientă. Pentru explorarea acestora îţi trebuia mai mult.
Ce anume?

Dan Lungu: E adevărat, este un titlu atipic şi incomod, nu oricine îl tolerează, dar eu ţin la el în continuare. În primul rînd, cred că se potriveşte foarte bine cărţii. Volumul cultivă acel soi de microrealism negru, urît, brutal, dezabuzat, pe care mai tîrziu l-am numit post-traumatic, care se înscrie bine în logica deconstrucţiei estetismului evazionist din ultimii ani ai comunismului, şi în consecinţă titlul sintetizează într-o imagine şoc această filozofie a degradării. Într-o bună măsură, cartea ar fi în spiritul a ceea ce la noi a fost numit, nu rareori peiorativ, "mizerabilism", înrudit, de altminteri, binişor cu realismul noului val cinematografic românesc. Eu cred că să fi fost bine teoretizat şi promovat, mizerabilismul, să-i spunem aşa, ar fi avut mare succes în străinătate, în el regăsindu-se atitudinea dominantă a tinerei generaţii de după căderea comunismului. Pînă la nostalgia generaţiei vîrstnice, mizerabilismul ar fi fost probabil capul de afiş. Din păcate, obtuzitatea şi lipsa de experienţă în marketing cultural a lumii literare româneşti au făcut să treacă momentul. Deşi n-ar mai avea acelaşi impact, sînt sigur că o antologie a mizerabilismului românesc, cu o prefaţă care să teoretizeze şi să contextualizeze bine fenomenul, ar fi de mare interes pentru lumea occidentală, că de cea românească mă feresc să mai spun ceva. Cum înţelege şi îşi defineşte literatura noul val, care sînt categoriile estetice dominante şi atitudinile tinerei generaţii de după căderea unei dictaturi reprezintă o perspectivă provocatoare pentru orice editor.
În fine, să revin la titlu. Anii de dinaintea publicării cărţii coincid la mine cu lecturi intense de estetică, pentru că tocmai preluasem la facultate cursul de "Estetică şi design social", pe care aveam să-l duc cîţiva ani. Desigur, mereu eram tentat să leg lecturile mele şi de ceea ce făceam ca scriitor. Una din obsesiile mele din acea perioadă era întrebarea dacă, sub umbrela mai largă a esteticii urîtului, "respingătorul" se poate constitui într-o (sub)categorie estetică, dacă senzaţia de greaţă fizică, organică - nu ca la Sartre, existenţială - poate fi recuperată din punct de vedere estetic, mergînd spre rădăcinile acestei ramuri a filozofiei, ale cunoaşterii senzoriale. Astfel încît atunci cînd cineva mi-a mărturisit că de cîte ori vede cartea mea în bibliotecă şi îşi aminteşte de titlu îl cuprinde un disconfort organic, am fost în culmea fericirii.
Apoi, anul 1999, în care apare cartea, este unul de efervescenţă pentru Club 8. Cuprins de atmosfera contestatară, boemă şi rebelă a clubului, am considerat titlul ca fiind excelent pentru oripilarea spiritelor literare îmburghezite, conformiste, comode, într-o literatură în care curajul şi provocarea cel mai adesea au lipsit. Am fani şi detractori ai acestui titlu, cu argumente pro şi contra, însă reproşul că este un titlu care nu poate intra în manualele şcolare mi-e unul dintre cele mai dragi...
Relaţia mea cu cititorul, în cazul acestei cărţi dar şi a următoarelor, începe după ce cartea este scrisă. Pînă atunci, sînt mai degrabă autist. Mi s-ar părea bizar să vină Cititorul şi să-mi spună cum să termin o carte, cum să arate personajele, cum să curgă dialogurile sau ce titlu să pun. Nu e vorba de lipsă de respect pentru cititor / Cititor, ci de o relaţie de egalitate.
Raportul dintre personajele principale şi contextul social sau atmosferă nu este acelaşi în toate cărţile mele. Raiul găinilor, unde personajul principal este strada, seamănă cu acele tablouri panoramice, în care nu distingi detaliile clădirilor sau feţele oamenilor, însă vezi oraşul şi atmosfera. În Sînt o babă comunistă!, fundalul este mai degrabă istorico-biografic decît social. Emilia Apostoae are o psihologie relativ simplă, la care am fost condus de subiectul cărţii, dat fiind că pentru nostalgia după comunism aveam nevoie de eroul epocii, adică de o muncitoare slab calificată şi cu rădăcini ţărăneşti. În Cum să uiţi o femeie psihologiile se complică şi se urbanizează, se individualizează, ca şi-n În iad toate becurile sînt arse. Dacă ar să privim cărţile din prisma sociologiei, nu tipurile sociale şi nici reconstrucţia structurii sociale ar fi părţile tari, ci mai degrabă metamorfoza mentalităţii în Raiul..., construcţia socio-istorică şi biografică a unui sentiment în Sînt o babă... (deşi un profesor de ştiinţe politice de la Bruxelles îmi spune că el o foloseşte la seminar cu studenţii pentru a le arăta ce proces complicat este abţinerea la vot), descrierea unei lumi sociale particulare, a neoprotestanţilor în Cum să uiţi... şi, din perspectiva sociolingvisticii, construcţia verbală a raporturilor sociale, de pildă, în În iad...
Altminteri, absolut de acord, nu sînt suficiente cunoştinţele de sociologie sau de psihologie, oricît ar fi ele de sofisticate, pentru a face personaje de roman. Există o "naturaleţe" a personajelor care vine din combinarea inefabilă a o mie de ingrediente, care ţine de... talent. Cu aceleaşi ingrediente, unii bucătari fac un deliciu, alţii doar un cozonac.
În plan literar, nu am urmărit cu obstinaţie aducerea la zi a tipologiilor sociale sau reconstituirea atmosferei de epocă, deşi ele există. În acelaşi timp am fost provocat de explorarea unor zone de expresivitate rămase în umbră, cum ar fi argoul, sau am fost fascinat de limba vorbită de mutanţii ruralo-urbani ai comunismului, în care oralitatea sătească şi înţelepciunea populară se combină incredibil cu neologisme din sfera industriei. Mereu am fost atent la limbă şi cred că asta se vede. De asemenea, m-a interesat explorarea lumilor exotice, cum e cazul neoprotestanţilor. Am lăsat la urmă, dar asta e o obsesie veche, găsirea unor moduri originale de construcţie a romanului în adecvare cu subiectul. Fiindcă e prea mult de povestit, o să fiu scurt. De obicei, scriitorii preferă modele de construcţie care vin din alte ramuri ale artei, cu precădere muzică, pictură sau film. În ce mă priveşte, am încercat să vehiculez modele diferite de construcţie, pentru că le-am găsit cît se poate de potrivite pentru subiectul pe care îl exploram. Astfel, în Raiul... am folosit schema de circulaţie a zvonurilor (dat fiind rolul acestora la Revoluţie şi ca mijloc de control social în perioada imediat următoare), modelul luării deciziei în psihologia cognitivă pentru Sînt o babă... (e evident de ce), panglica lui Moebius pentru Cum să uiţi... (am considerat că transformarea celor două suprafeţe în una singură printr-un moment special al răsucirii e o bună imagine pentru îndrăgostire ca şi pentru convertire, adică îndrăgostirea de Dumnezeu, cele două încercări la care este supus Andi). Doar în În iad... schema este clasică, a alternării planurilor temporale, cu o sugestie de circularitate în final, care trimite la stările obsesionale ale depresivilor...
În fine, eu sînt un explorator, nu ştiu unde voi ajunge mîine sau poimîine cu ceea ce scriu... Şi încă ceva: mereu am senzaţia că sînt la început de drum, că mai sînt o groază de lucruri de descoperit şi de scris, că de-abia de acum încolo urmează ceea ce este mai interesant.