Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Sînt o baba comunistă!


Dan Lungu

07.03.2007
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Lungu
Sînt o baba comunistă!
Editura Polirom, 2007



*****
Intro

Dan Lungu (n. 1969, Botoşani). Conferenţiar la Catedra de Sociologie, Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi. Studii postdoctorale la Sorbona. Redactor la revista Au Sud de l'Est. În 1996, iniţiază grupul literar Club 8. Între 2001 şi 2002 a fost redactor-şef al revistei de cultură Timpul. Volume publicate: Muchii (versuri, Editura Junimea, Iaşi, 1996), Chetă la flegmă (proză scurtă, Editura OuTopos, Iaşi, 1999), Construcţia identităţii într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor (Editura Junimea, Iaşi, 2003), Povestirile vieţii. Teorie şi documente (Editura Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi, 2003), Proza cu amănuntul (proză scurtă, Editura Cronica, Iaşi, 2003), Nunta la parter (teatru, Editura Versus, Iaşi, 2003). I se montează piesele Cu cuţitul la os (Green Hours, Teatrul Luni, regia - Bogdan Tudor, 2002) şi Nunta la parter (spectacol-lectură la Teatrul Odeon, regia - Peter Kerek, 2003; spectacol-lectură la Teatrul Luceafărul, Iaşi, 2006 în cadrul proiectului DramatIS). Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club 8 (2001). Membru al ASPRO şi USR. În 2005, este tradus în franceză cu romanul Le paradis des poules, Editions Jacqueline Chambon. Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la "Les belles étrangères" (Franţa, 2005). Este tradus cu proză scurtă în italiană, germană, franceză, engleză, maghiară. La Editura Polirom a publicat: Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere) (2004), Băieţi de gaşcă (proză scurtă, 2005) şi Sînt o babă comunistă! (2007). La Editura LiterNet a publicat Cartografii în tranziţie. Eseuri de sociologia artei şi literaturii.

*****
 
Miza profundă a romanului lui Dan Lungu constă în examinarea următorului paradox: cum este posibil ca mulţi, chiar foarte mulţi oameni care au trăit într-un regim totalitar, inuman, fără să se fi bucurat de privilegii şi favoruri, acum sa fie capabili de nostalgii? Autorul, prin intermediul unei bătrâne, care, la persoana întâi, îşi relatează propria viaţă, încearcă sa demonteze mecanismele nostalgiei şi să dezlege enigma psihologică.

Ne aflăm la aproape zece ani de la căderea dictaturii ceauşiste, cu puţin timp înaintea alegerilor electorale. Emilia Apostoae, pensionară, care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii sub regimul "puterii populare", primeşte un telefon de la Alice, fiica sa, emigrată în Canada, prin care este îndemnată "să nu voteze cu foştii comunişti". Acest telefon, urmat de alte discuţii în contradictoriu, o aruncă pe Emilia într-o adevărată criză identitară, din care încearcă să se salveze rememorând trecutul şi căutând-şi justificări, în ochii ei şi ai fiicei, pentru propriile nostalgii. Ne întoarcem astfel spre copilăria şi adolescenţa sa din timpul dictaturii, intrăm în ritmurile vieţii cotidiene şi în probleme ale epocii.

Povestea curge antrenant, dialogurile au şarm, umorul ne ridică colţurile gurii, mentalităţile se developează pe nesimţite. Întâmplările aparent simple îşi dezvăluie progresiv forţa de sugestie şi bătaia lungă. Încetul cu încetul ni se înfăţişează o "normalitate" construită de către regim şi decantată în timp, care Emiliei îi stârnesc regrete, iar cititorului frisoane. Dan Lungu nu şarjează, ci este empatic: descrie atrocitatea răului banalizat, fiind grijuliu cu demnitatea personajelor sale; este bogat în detalii semnificative şi savuroase, dar nu pierde nici o clipă din vedere ansamblul.

Sînt o baba comunistă! este mai mult decât povestea unei bătrâne: e un muzeu de hârtie al vieţii cotidiene într-o societate totalitară, un mic compendiu de umor politic, o lecţie despre incomensurabilitatea experienţelor umane şi, de ce nu, istoria plină de neprevăzut a unei abţineri la vot.

*****

8
E după-amiază. Mama a pus la fiert pe plită mâncare pentru porc: cartofi, bucăţi de bostan, tărâţe şi apă. Plus o mână de sare. Seminţele umede cu franjuri cărămizii stau pe un ziar la soare. Eu stau bosumflată pe un scăunel. Cu o zi înainte a dispărut din nou un puişor şi mama l-a dat pe Puchi pe mâna lui nea Culiţă. Puchi este motanul nostru cel bătrân, nici mama nu mai ştie de când îl are. Eu nu l-am prins decât bătrân. Cu un ochi scurs şi cu urechile ferfeniţă. Puchi a fost vrednic la vremea lui, spune mama, dar de când a îmbătrânit s-a nărăvit la pui. Nu-l mai ţin ciolanele să sară după şoareci sau vrăbiuţe. În timpurile bune, dobora şi şobolani. Prima dată au încercat să scape de Puchi cu vreo trei ani în urmă. Tot atunci l-au adus şi pe Tărcăţel, motanul cel tânăr. De cum i-au pus gând rău, tata l-a băgat într-o traistă veche, a cusut-o la gură cu sârmă şi s-a dus tocmai la iaz şi a aruncat-o. Între trestii. Apoi a trecut şi a discutat cu pădurarul, apoi a trecut pe la magazin să ia nişte balamale şi a ajuns acasă abia spre seară. Puchi era în curte, tolănit sub gard. De cum tata a trecut de poarta de la intrare, Puchi s-a ridicat, s-a apropiat de el şi a început să i se gudure pe la picioare. Tata şi-a făcut cruce de mirare şi a spus că motanul ăsta e dracu, nu altceva. O vreme nu au mai dispărut puişori. Se părea că Puchi înţelesese. A doua oară, cam după un an şi jumătate, Puchi a păţit-o şi mai urât. I-a fost încredinţat lui nenea Andrei să-l ducă la oraş şi să-l lase prin gară pe undeva. Zis şi făcut. Am plâns de a sărit cămaşa de pe mine. Nenea Andrei ne-a povestit cum l-a închis într-un vagon de marfă şi i-a spus "adio, jigodie!". Puchi a reapărut după două luni. Slab, fricos, şchiopătând şi cu blana smotocită. Tata a mormăit că nu-i lucru curat, dar l-a lăsat în pace. L-am hrănit pe ascuns şi i-am spus de o mie de ori să nu se mai dea la puişori că iar intră în belea. L-am învăţat de bine. Puchi se fereşte de toată lumea, mai puţin de mine. Sandei întotdeauna i-a plăcut Tărcăţel. Eu nu-l suport şi-i dau câte un şut în fund de câte ori am ocazia. Cu o cârpă, mama ia ceaunul de pe plită şi îl pune pe pământ la răcit. Mâncarea porcului miroase îmbietor. Acum l-au dat pe mâna lui nea Culiţă.
- Dacă nu se întoarce în două luni, îţi dau o jumate de rachiu, i-a promis mama.
- Două luni? Nici într-o sută de ani, îţi spun io!, a răspuns el, hlizindu-se.
- Om vedea...
- Poţi să-mi dai jumatea de pe-acu'.
- Ne, ne, ne! Ţi-am spus, două luni!
- Pân-atunci mor de sete.
- Două luni.

Stau botoasă şi mă întreb dacă Puchi se va descurca şi de data asta. Sper că e un motan fermecat, care se dă de trei ori peste cap şi se transformă în ce vrea el. Nea Culiţă are faima unui om slab de minte. Îi va fi tare greu, bietului motan. Dacă se transformă într-o sticlă de rachiu, îl bea ca pe apă. Mai bine într-un grăunte. Dar dacă îl ciugulesc păsările? Mai bine într-un bob de mac... Găinile dau târcoale ceaunului. Una, mai îndrăzneaţă, înhaţă o bucată de cartof, dar îi dă drumul imediat. Probabil, frige. Mi s-a făcut şi mie foame. În jurul ei se adună imediat altele şi trag de cartof în toate părţile. Se încaieră. Uneori gobăile sunt aşa de neruşinate că se bagă şi în coteţul porcului să-i fure mâncarea. Sunt tare hoaţe!
- Hai, vii?, îmi strigă Sanda.
- Unde?
- Să halim cartofi.

Sanda deja are un băţ în mână. Fugăreşte găinile şi se apucă de scormonit în ceaun. Caută cartofi întregi, în pieliţă. Dăm tărâţa deoparte şi îi decojim. Mmm, cât sunt de buni! Dacă ar fi aici, Costicuţă ar gusta şi din bostan. Bleah! Nouă ne e greaţă când îl vedem. El zice că-i foarte gustos, dar nu-l cred niciodată. Poate să stea şi în cap că nu-l cred. Vrea să se dea mare faţă de noi. Ştiu eu precis asta.
- Plecaţi de-acolo, orătăniilor! Îmi lăsaţi porcul flămând, strigă mama. Către noi, nu către găini.

La colţul drumului, apare un automobil. Praful se învolburează ca înaintea furtunii. Gâştele dau din aripi şi se trag spre gard. Cu pieptul înainte şi cu fundul în urmă. Mama pune mâna streaşină la ochi.
- Asta-i maşina lui Andrei, bată-l să-l bată!

Aşa e, opreşte în faţa casei noastre, lângă fântână. Coborând, nenea Andrei ne face din mână. E tare bucuros când vine la noi. Scoate capul şi tanti Lucreţia. Are ochelari de soare şi e rujată foarte puternic.
- Uite-o şi pe Lucreţia, bată-te norocul! Fugi şi cheamă-l pe taică-tu, zi-i c-a venit Andrei, mă îndeamnă repezit mama.
- Da' să se ducă Sanda, de ce eu?

Nu vreau să pierd emoţia întâlnirii şi mai ales îmbrăţişarea cu tanti Lucreţia. Miroase atât de frumos!
- Sănduţa, fii cuminte şi du-te tu. Capra asta de soră-ta parcă-i priponită.

Dar nu-i nevoie, că tata apare de după colţul casei. Probabil a auzit huruit de maşină. Cum la noi pe drum nu trec decât două maşini pe săptămână, a ieşit să vadă despre ce-i vorba. Mama îşi şterge mâinile de şorţ. Semn că pune capăt treburilor ei şi se ocupă de musafiri. Întotdeauna când vine nenea Andrei, se lasă totul baltă. Darămite dacă e şi tanti Lucreţia. Ziua obişnuită se transformă într-un fel de sărbătoare. Noi copiii suntem cei mai bucuroşi. Scăpăm de treabă. Ce bine e să vină cineva de la oraş! Nenea Andrei scoate din portbagaj pâini, zahăr şi ulei. Tanti Lucreţia dă la iveală din poşetă două ciocolate babane. Mama ni le confiscă pe loc şi ne promite că ni le dă după ce mâncăm. Mă uit rugătoare la tanti Lucreţia să intervină, dar ea îşi tamponează fruntea cu batista.

Ne tragem cu toţii la umbră, mai puţin mama.
- Nevastă, ologeşte şi un pui, să vadă oamenii ăştia ce gust are smântâna la noi!

Oamenii mari stau de vorbă între ei. Eu m-am aşezat lângă tanti Lucreţia şi o miros. Parcă sunt un căţel. Trag cu ochiul în poşetă să văd dacă are oja la ea. Îi cer un pic ochelarii de soare. Soarele e albastru. Mâna mea e albastră. Totul e albastru. Până şi furnicile sunt albastre, mă minunez eu.
- Dar poate că aveţi treabă... Noi putem sta şi singuri, zice nenea Andrei.
- E-he-he... Treaba nu se termină niciodată. Mori şi tot ţi-a mai rămas ceva de făcut, răspunde tata.

Sanda s-a întors la ceaun. Scociorăşte încruntată. Lasă băţul deoparte şi se pune pe treabă cu mânuţele.
- Văd că aţi făcut ceva tezic anul ăsta, constată nenea Andrei.
- Făcut.
- Poate reuşesc să vă trimit nişte cărbuni...
- O să vezi tu. Cum se poate...

Sanda vine cu doi cartofi, ce a găsit mai bun. Unul pentru nenea Andrei, altul pentru tanti Lucreţia.
- Dar ce are pe el, ce-s chestiile astea?, întreabă tanti Lucreţia.
- Tărâţe, zice nenea Andrei.
- Tărâţeee?
- Da, îs din mâncarea porcului. Nu, Sanda?

Sanda arată cu degeţelul spre ceaun. Tanti Lucreţia face o figură scârbită şi pune cartoful pe masă. Îşi şterge vârful degetelor cu un şerveţel scos din poşetă. Cu colţul, se curăţă sub unghii.
- E bun, ce are? Doar e curat... E foarte bun!, zice nenea Andrei, mâncând cu poftă. Un praf de sare n-aveţi pe-aici?

Mă uit la cartoful de pe masă şi înghit în sec. Dar nu l-aş lua pentru nimic în lume.
Până la urmă îl mănâncă tata.
- Dacă îmi lăsaţi porcul flămând, vă arăt eu vouă!

Cei mari beau bere, iar eu şi cu Sanda ne jucăm. Mama se duce din când în când şi verifică oalele de pe plită. Rogojina mare de sub prun este casa. E împărţită în două camere. E o casă de la ţară, nu are baie. Adică closetul e în grădină. Sanda vrea să ne jucăm de-a mama şi copilul. Copilul face obrăznicii, iar mama îl ceartă tot timpul. Copilul trebuie să plângă. Sanda mereu vrea să fie mama. Să mă certe pe mine, chiar dacă sunt mai mare. Eu trebuie să plâng cât mă ţine gura. Dar mie îmi place mai mult să aranjez casa. O piatră mare şi plată este masa, iar pietricele mai mici sunt scaunele. Dintr-o bucată de sârmă facem o icoană şi o agăţăm de trunchiul prunului. Adică acolo era colţul casei. Oglindă nu avem, dar nici nu vreau să o aduc pe a mea din apartamentul secret. Apoi, dacă e casă de la ţară, nici nu prea ai nevoie de oglindă. Sanda ţine morţiş să-l aducă şi pe Tărcăţel, ca să avem pisică în casă, dar eu mă opun. Fac o pisică din surcele. Aşa, ca şi cum ar sta cu botul pe labe. Adică e o pisică adormită. Pentru mobilă, avem nevoie de nişte ciucălăi. Mă duc la plită să aleg câţiva. Trebuie să fie drepţi şi frumoşi, nu nişte gâgâlici. Mă străduiesc, dar nu găsesc chiar ce vreau. Mama şi cu tanti Lucreţia stau de vorbă. Mama gustă din mâncare şi pune sare.
- A fost foarte harnică Mica, e o fetiţă tare săritoare, zice tanti Lucreţia.

Ciulesc urechile. Mica sunt eu.
- Mda...
- Câte zile a stat la noi? Parcă zece, nu?
- Eu ştiu? Nu mai ştiu...
- Uite aici, dragă, banii pentru zece zile.
-...
- Ia şi te uită, ajung?
- Ajung, ajung... Oricum nu trebuia...

Mă podidesc lacrimile. Iau ciucălăii şi fug.
- Ce mă-nervezi tu, copil obraznic! Nici n-am apucat să te cert şi te-ai şi apucat de plâns.

A căzut seara. În spatele casei, este pregătită masa. Întotdeauna mâncăm foarte târziu. După ce se întunecă, după ce nu se mai poate face treabă. Lampa e agăţată în cui pe perete, dar luna luminează mai tare. S-a lăsat răcoare, aşa că tanti Lucreţia şi-a pus un şal pe umeri. Avem pui cu smântână.
- Pentru cine pofteşte, este şi caş şi brânză sărată, ne anunţă mama.

Tărcăţel se freacă de picioarele mesei, ale scaunelor, ale oamenilor.
Abia aştept să-i bag un şut în fund.

Nenea Andrei dă o mână de ajutor la pus farfuriile, cu condiţia să-i fie lăsat lui ceaunul de la mămăligă să-i mănânce coaja crocantă. Dacă tot e rost de făcut mofturi, eu şi cu Sanda vrem urs cu brânză.
- Urs-cu-brân-ză! Urs-cu-brân-ză!, scandăm amândouă.
- După puiul cu smântână, ne avertizează mama.

Este răsturnată mămăliga. O mămăligă cât toate zilele. Mama scoate aţa şi o taie în bucăţi mari. Se răceşte mai uşor aşa. Se aud greierii. Tărcăţel îmi ajunge la îndemână şi, poc!, nu-l iert.

Mâncăm.
- Uneori e frumos la ţară, zice, fără nici o legătură, tanti Lucreţia.
- Numai că-i atâta treabă..., spune mama, cu glas ostenit.

Se aude un zgomot străin. Cineva zgâlţâie poarta de la intrare. Apoi strigă:
- Ţaţă Catincăăăă! Ţaţă Catincăăă!
- Du-te şi vezi cine-i, îl îndeamnă mama pe tata.
- Pe tine te strigă, nu pe mine!
- Ei, hai, du-te, lasă glumele...

Tata se ridică şi dispare după colţul casei. Şuşoteli. Se întoarce cu nea Culiţă.
- Zice că are nu-ş ce afacere cu tine...
- Poftă bună! Mă... mă scuzaţi. Am venit după rachiu, ţaţă Catincă.
- Doar ţi-am spus, măi Culiţă, după două luni.
- Ă-hă-hăăă, nu se mai întoarce el nici de-acu într-o mie de ani... L-am aranjat eu, zice nea Culiţă, şi începe să râdă gros, încântat de isprava lui.
- Două...

Dar nea Culiţă deja a ridicat mâna la înălţimea ochilor, în lumină, cu capul însângerat al lui Puchi. Tanti Lucreţia ţipă înspăimântată. Sanda şi cu mine începem să plângem cu urlete.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Sunt o babă comunistă


1 comentariu

  • felicitari!
    anonim, 08.05.2012, 07:14

    cam dura povestea......dar e genul de poveste care te trimite in trecut...cu gandul la zilele copilariei...frumos!

Spacer Spacer